Întâlnirea cu doamna profesoară Ştefania Constantinescu mi-a demonstrat că încă mai există oameni care au principii şi cred în valorile morale, că poate nu este totul pierdut pentru această societate guvernată doar de bani. A devenit profesor, din dragoste pentru limba şi literatura română şi a petrecut la catedră 35 de ani din dăruire pentru această meserie şi pentru copii. Pensionarea a însemnat doar o altă etapă a vieţii, în care poate să dedice mai mult timp cărţilor. La foştii elevi se gândeşte şi acum cu aceeaşi dragoste şi îi primeşte cu drag de câte ori vin. Crede cu tărie în viitorul acestei ţări, care stă în mâinile tinerilor şi în puterea acestora de a depăşi limitele mediocrităţii.

Rep: Aş vrea să-mi spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră. Unde v-aţi născut şi cine sunteţi?

Nu m-am născut la Sinaia, ci la Constanţa. Primul an al vieţii mele este legat de anul în care tatăl meu a lucrat în Constanţa. Boala neaşteptată a bunicului i-a determinat pe părinţii mei să se întoarcă în Sinaia, adică acasă. Prin urmare, Sinaia este oraşul vârstelor mele, oraşul vieţii mele. Aici am trăit timid copilăria, aici am descoperit dragostea, aici am învăţat şi… tot aici am visat nemărginit, întâlnind tristeţea, durerea şi moartea şi înţelegând că suntem vulnerabili şi pieritori, că viaţa este o parabolă a timpului în care trăim.

Rep. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Am avut o copilărie de poveste, cu o bunică afectuoasă şi grijulie, cu doi părinţi atenţi la devenirea mea. Pentru bunic cea înţelegătoare, pentru tatăl meu, cel care mi-a acordat mereu încrederea, pentru mama mea atentă delicat la trecerea mea prin viaţă, prin incertitudini şi cumpeni, mă înclin după legile firii, unde omul se naşte, se bucură, suferă şi moare. Am urmat liceul George Enescu din Sinaia, un liceu de renume pe Valea Prahovei, un liceu la care mă întorc uneori cu gândul pentru profesorii care mi-au pus în suflet frumuseţe, mi-au dăruit cuvinte, imagini şi idei pentru a-mi construi singură viaţa. Acestor dăruiţi profesori „ai mei”, le datorez respectul despre care nu le-am vorbit niciodată, le datorez formarea mea şi modul de a înţelege sensul adânc al existenţei.

Rep: Cum au fost anii studenţiei?

Sunt absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română, din cadrul Universităţii Bucureşti. Studenţia mi-a fost marcată de nume mari, inegalabile: Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga şi ai săi oameni homerici supuşi soartei, acel Ahile care a ales gloria cu preţul de a muri tânăr şi departe de casă, literatura antichităţii sau literatura Renaşterii sau Romantismul, Academician Eugen Simion şi preferinţele cu al său Marin Preda, Nichita Stănescu, academicianul Alex Piru cu literatura română veche dintr-un prezent, Matei Călinescu, Vera Călin…

Rep: Ce puteţi spune despre cei 35 de ani în învăţământ?

Terminarea facultăţii şi primul an de profesorat, într-un sat prahovean, unde alternanţa deal-vale este realitate, unde cireşii, zarzării şi prunii înfloresc nebun şi unde oamenii sunt primitori şi sentimentali, comunicativi şi generoşi au fost foarte frumoşi. 14 ani de învăţământ, crezând în şansa de a învăţa, de a găsi ordinea şi dreptatea, emoţia şi bunătatea, convingerea că fiecare elev devine în timp un om iubitor de cultură. Din anul 1989 am devenit profesoară a Colegiului Mihail Cantacuzino… O altă etapă a vieţii, o altă experienţă profesională şi o întâlnire continuă cu tinerii care au crezut în idealitatea unei lumi şi în frumuseţea unei literaturi. Timp de 20 de ani am predat la acest colegiu, cunoscând bucuria unor rezultate la olimpiade, lacrima unui insucces şi… mereu dorinţa unui „mai departe”.

Rep: Cum a fost „despărţirea” de elevi şi de catedră după „o viaţă”?

N-am simţit-o ca pe o despărţire, undeva, în suflet, îi regăsesc parcă în generaţii, îi aştept uneori într-un colţ ştiut al grădinii, unde lucrurile pot fi privite la modul ideal şi cred că nu m-am despărţit. Nu suport despărţirile, sunt mult prea grele. Copiii şi generaţiile trebuie să existe, fiecare cu locul pe care şi l-au făcut în sufletul meu şi cu locul pe care mi l-am făcut eu în sufletul lor şi nu ne-am despărţit. Existăm şi ne putem regăsi oricând, în acelaşi loc, poate aceiaşi oameni.

Rep: Ce pasiuni aveţi?

Lectura -o tainică plăcere de a visa cu şi printre cărţi, o întâlnire cu tine însuţi, după cum spunea Mircea Cărtărescu: „Lectura eşti tu însuţi. N-ai aflat nimic într-o carte care să nu fi fost în tine de la bun început”. Adesea, în viaţa mea, verbele „a citi” şi „a trăi” s-au suprapus. Ştiu că în orice carte regăseşti confortul unei vârste, că se fixează prin cuvânt o frumuseţe contemplată şi că se conservă o emoţie trăită. Ştiu că orice carte este metaforă a unei vieţi, a unui suflet, a unei conştiinţe pentru care lumea este prea îngustă-Alchimia verbului, arta de a da cuvântului semnificaţii noi sau de a-l distila până la ultima esenţă… Cărţile au reprezentat întâlnirile mele cu acei scriitori pe care i-am preluat şi i-am iubit fără rest şi fără umbră, căci au alcătuit edificiul afectiv al vieţii mele.

Rep: Ce scriitori v-au inspirat?

Dostoievski- scriitorul care descoperă dincolo de suflet, spiritul. El nu este numai un scriitor rus, este un scriitor universal. El descoperă că Raiul se poate realiza într-o clipă, într-o zi, într-o oră, numai prin iubire. Hesse- cel care m-a învăluit în poezia lui şi mi-a arătat că viaţa trece ca un vis, că prietenia e ancoră, că artistul şi filozoful se pot întâlni, iar arta este o chemare căreia nu i se poate rezista. Dino Buzzati şi parabola vieţii din „Deşertul tătarilor”. Remarcabil prin felul în care sugerează unitatea oricărei vieţi omeneşti, în cursul căreia capacitatea de alegere şi responsabilitatea îi revin insului. „Biblia”- pe care nu ajungi să o înţelegi niciodată până la capăt şi pe deplin, cartea care îţi arată limitele.

Rep: Acum aveţi mai mult timp pentru această pasiune. Care este ultima carte pe care aţi citit-o?

Mănâncă, roagă-te, iubeşte, de Elisabeth Gilbert. Este o carte despre dragoste ca destin, despre căutarea fericirii, despre căutarea sinelui şi despre căutarea celuilalt.

Rep: Care este locul preferat în Sinaia?

Locul preferat este strada Tudor Vladimirescu şi casa mea. O stradă într-un oraş turistic, provocator prin diversitatea monumentelor. Pe această stradă există o casă, casa mea, în care echilibrul, armonia, liniştea sufletească, câinele, pisica, vrăbiuţele, veveriţa din bradul vecin şi vecinii mei mă fac să mă simt împlinită.

Rep: Cum vedeţi Sinaia în viitor?

Sinaia este oraşul meu, unde întotdeauna m-am simţit „acasă”. Este o staţiune montană în care elementele de modernitate să nu distrugă şi nici să nu sufoce frumuseţea şi farmecul elegant al oraşului.

Rep: Viaţa dumneavoastră este strâns legată de tineri. Ce viitor credeţi că au?

Am înţeles mai bine ca oricând, într-un moment din viaţa mea, că este necesar să fii util tinerilor. Să le oferi informaţii, să le înţelegi problemele, să te bucuri de prezenţa lor şi de visurile lor, să crezi în ei. Eu cred într-un viitor al tinerilor. Mi-am dorit mereu să recunosc printre personalităţile acestei ţări, foşti elevi şi sunt convinsă că într-o zi vor apărea şi ei. Speranţa într-o lume mai bună şi corect gândită, având la bază principii, nu poate fi realizată decât prin aceşti tineri, care unii dintre ei au trecut prin învăţământul sinăian.

Rep: Ce doriţi să se spună despre dumneavoastră când nu o să mai fiţi?

Poate că… am crezut neiertat de mult în oameni, că mi-am iubit profesia, că am crezut că fiecare pas poate fi un zbor şi fiecare gest poate fi un început.

SURSA: http://www.expresuldesinaia.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…