NESPERATUL SFÂNT  

 ***

Lumea a auzit, surda

că a picat un sfânt şi pe aici,

s-au ţicnit oamenii ăştia de tot

şi vin la el să se roage,

risipindu-şi prinosul de omenie.

El se autointitulează cu emfază

Nesperatul Sfânt

şi le dă oamenilor stele de pe cerul gurii lui,

scobindu-se între dinţii protezei

cu un trident de mucava.

Oamenii au început să se teamă de el

şi-i aduc ofrandă merinde şi vin.

Nesperatul Sfânt le primeşte bucuros

şi le consideră deja o obligaţie.

Merindele le descântă ca un şaman să le scape

de gustul sudorii şi al sângelui.

Mănâncă din ele pe săturate,

râgâie şi-şi freacă satisfăcut ombilicul,

dă din ele şi altor sfinţi mai mici,

mai puţin descurcăreţi dar ascultători.

Vinul îl bea până transpiră

şi devine rând pe rând pasăre, leu şi măgar

se mai odihneşte puţin şi bea şi bea nepăstrând

nici un strop pentru mâine.

Oamenii sunt tot mai nemulţumiţi,

neputincioşi aşteptată ajutor din soare

de unde vor veni nişte luptători care,

obosiţi de drum vor cere

şi ei merinde şi vin.

Negăsind, îl vor bea pe el,

pe Nesperatul Sfânt,

şi pe toţi lacheii lui umili şi unsuroşi,

strecurându-i printre dinţii strânşi.

*****

URCAREA PE MUNTE

***

Şamanii veacului din urmă

îşi latră radioactivele vrăji,

supărând şi rănind timpanul firii

precum apa rămasă în ureche.

Se lăbărţează ura pe altarul raţiunii

şi sună asurzitor tam-tamul

unui dans bolnav şi ilogic.

Ca un ombilic netăiat

târnă disperarea

pe cheutoarea gândului

şi viermii corodaţi ai istoriei

rod temeliile vremurilor.

Peste tot nesătuii timpului

înşiruiţi ca în parabola orbilor,

ignoră cu inconştienţă viaţa,

dar mai ales moartea.

*****

VIITURA

***

Lacomă şi trufaşă, cununată cu scârba

se rostogoleşte ameninţătoarea,

pustiitoarea viitură.

Tăvălugul ei opac şi cenuşiu zdrenţuie

faldurile nesfârşite ale zării

şi prin vadurile proaspăt săpate se revarsă

valuri de teamă şi moarte.

Talazuri uriaşe şi grele fac să se prăbuşească

zidurile milenare ale cetăţilor.

Din catedrale n-au mai rămas

decât clopotele chinuite de dangăte

într-o dungă, iar oamenii, ah oamenii,

nici rugăciuni nu mai clădesc,

Dumezeu fiind, ca niciodată,

părăsit, singur, vândut

şi dincolo de speranţă.

Ţipă pădurile şi apele şi pietrele,

ca nişte copii loviţi fără noimă,

căci nici o cruce şi nici o stea nu mai pot uni

cu trăinicie mâinile lunecoase ale oamenilor

şi nimeni nu mai este, să urce pe munte…

*****

Ion Iancu VALE