Scriu mișcându-mă prin realitate, prin trăirile mele, spiritualitate și mă-ndrept spre lumină. Scriu pentru că eram convinsă că nu știam că trebuie să scriu, nici nu eram obligată.

Anul trecut spuneam că nu voi mai scrie. Nu voi scrie pînă când voi începe să scriu un nou poem sau un eseu, pe care sper să pot și să am timp să-l scriu. În momentul acesta însă, în fața acestor frumoase peisaje din grădina mea, cum n-am nimic de scris… scriu. Cînd eram copil de vreo șapte ani, bunica mă-ntreba: „De ce visezi tu mereu să fii la Paris și visezi că te plimbi pe Sena?” Nu-mi amintesc ce-i răspundeam… și mai târziu când m-a-ntrebat de ce scriu poezioare despre păsări, flori și copii, i-am răspuns: „Pentru că-mi place să citesc și dacă voi scrie serios mă va citi și pe mine toată lumea”. Doream să fiu actriță, zburătoare, făceam balet, gimnastică, începusem pianul, începusem greaca și spaniola dar timpul nu m-a lăsat să continui. Până la urmă n-am făcut mare lucru, în afară de faptul că toată ziua citeam și vara în vacanță mă bălăceam și înotam în Dâmbovița foarte limpede; și atunci și acum n-am reușit.

Nu știu cum scrie un autor și de ce? Mi-l amintesc pe La Rochefaucauld: „Voi scrie întotdeauna!” și „Înțelepciunea este pentru suflet ca și scrisul ceea ce sănătatea este pentru trup” și o glumă de-a lui George Bernard Show: ”nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”, la fel și îndemnul lui Paul Valery: „Cum puteți să scrieți despre realități eterne când realitatea…”

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrând evenimentele epocii, manipulările politicii, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației.

În scrisul meu omul s-a-nălțat pe osemintele pământului încremenit pe o grămadă de piatră. Uneori scriu pentru un celebru om de artă sau într-o zi mi-a venit în minte gândul că puterea, sănătatea și noua mea viață mă vor ajuta să spun tot ce aveam de spus prin scris. Poate mi-am petrecut viața numărându-mi amintirile.

Scriu pentru voi, oameni, nu mi-e teamă de cuvinte, ele sunt, sincer vă spun, pe drept întemeiate. Și atunci mi-am amintit de Schopenhauer… scriam dorind să fac justiție oamenilor, credeam într-o justiție iluzorie. Și mă-ntrebam: cine este vinovat? Toți sau nimeni? Nu-mi doream nemurirea, mai bine aș fi știut ce să fac într-o duminică frumoasă.

Simt scrisul în fibra, în sângele meu și al semenilor, nu am motive definitive. Nu știu ce sunt… și poet și eseist. Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Evenimentele din viața mea nu sunt eterne, ele nu sunt nici timp, nici val, nici vânt, ci un adânc respect de însuflețire și morală, ele sunt devenire… o așteptare nesfârșită deja petrecută. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu!  Ideea de a fi sinceră într-o epocă în care  lumea e ipocrită, în care minciuna devenită fenomen e răsplătită, scrisul ajunge să pară o prostie, o nebunie. Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Sunt suficient de curajoasă pentru a trăi creativ, iubesc cuvintele, imaginile pe sticlă, pânzele pictate de vizionari și ador acest pământ botezat cu apă sfințită și înviere, ca un fel de pasăre colorată care zboară invers.

Originalitatea este locul în care cineva dorește să rămână și acesta este acest pământ, cultura mea, strămoșii mei, poezia lui Eminescu, muzica lui Enescu, dalta lui Brâncuși, scrierile marilor filosofi, pentru că fiecare vis românesc începe cu un visător. Și pentru ei scriu cu recunoștință și respect. Am admirat mult verticalitatea lui Nicolae Iorga și cuvintele lui de infinită profunzime: „Sufletul nu ți-l da decât celui ce-și dă sufletul pentru tine.”

Și iată de ce scriu: să-mi păstrez libertatea ca o stare de spirit pentru lumea mea de aici și pentru lumea de dincolo. Scriitorul trebuie să știe încotro merge, în fața lui toată lumea se dă la o parte și scriu și pentru gânditorii de top – îi pomenesc în fiecare dimineață. Nu pot uita ce ne-ndemna Octavian Paler: „Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.” Nu de multă vreme scriam într-un poem din noul meu volum ”Regăsire” despre relația mea cu Dumnezeu: „Nu îmi voi irosi zilele încercând să trăiesc mai mult.” Am scris și despre înțelepciunea lui Emil Zola: ”Murim câte puțin în fiecare zi, trebuie să ne obișnuim cu asta.” Să-nțelegem că doar viața este cea mai mare afacere. O primim gratis… și apoi nu știm ce să facem cu ea.

Scrisul meu este ceea ce generez cu inima și gândirea, zămislirile sufletului și priceperii mele, sunt produse de către o parte mai nobilă decât cea trupească și-mi aparțin mai mult. Ele mă costă enorm și-mi aduc mai multă cinste, au ceva bun în ele. Poate pentru că am înțeles onoarea… impusă înflăcărării unei inimi curajoase. Curajul meu trebuie să-l egaleze pe al oamenilor. Pentru ei scriu, pentru amintirile și așteptările lor, pentru oamenii în vârstă, care nu mai văd capătul și prețuiesc cu respect și cum se cuvine orice zi. Mă gândesc la tainele lor, la enigmele lor existențiale, pentru frumusețea culturii, a cunoașterii de sine, pentru o cârmuire mai nobilă a lumii, pentru că toate acțiunile din viață le săvârșim pentru că trebuie să le săvârșim.

Prin scris apelăm la intuiție, cu care nu putem vedea nimic, dar înțelegem lucrurile mult mai bine, pentru că le simțim, le trăim. Prin scris, de la Dumnezeu pornește talentul și inteligența, una universală, răspândită în ființele vii și în lumea întreagă. „Ceea ce ia naștere din limita superioară a inteligenței este tot inteligența, și inteligența este superioară tuturor lucrurilor pentru că toate celelalte urmează abia după ea.” (Plotin, Eneadele). Și dacă am fi înțeles cum trebuie ceea ce spunea Sofocle nu știu dacă am fi rătăcit în labirintul scrisului: „Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru, este să nu te fi născut.” Încercam prin scrisul meu să ajung în starea de grație a lui Jerome Nadal și: „Să nu mă aplec în fața nimănui, dacă nu trebuie să mă înclin în fața nimănui.”

Am scris despre viața mea, mă-ntrebam de ce scriu și mă găseam într-un labirint. Era taina ascunsă bine în sertarul zăvorât al dilemelor mele. Și m-am oprit la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile/ și niciodată nu plâng și niciodată nu râd/ iată chinul perfecțiunii!”. După el arta trebuie să fie statică…

Poezia, scrisul nu pot, sub amenințarea morții și a decăderii, să se asimileze științei sau moralei; ea nu are drept obiectiv adevărul, ea nu este decât ea însăși. Simți cum versurile îți rod liniștea ca o remușcare, ca o angoasă. Uneori poetul urăște pasiunea și spiritul îi face rău. Pentru scriitor totul este înalt și pur; greșelile sunt ale omului, artistul nu este decât plin de virtute,  gândire de aur și vizionar…

Nu scriu o literatură pentru critici, nu scriu pentru snobi și nici pentru elită, ci scriu pentru acea categorie de cititori care percep și apreciază iluzia adevărată. Viața nu este compusă numai din hrană, distracție, satisfacție și plăcere ci din tot ceea ce este silit să facă fiecare individ, să accepte sau nu realitatea. Uneori talentul nu poate încăpea într-o lingură cu vârf, cu exactitate, ca o doză zilnică de substanțe medicinale, de prafuri, ca o intenție de deconstrucție a iluziei. Se spune că libertatea scrisului este spontaneitate dar nu înseamnă să facem ce vrem, așa cum zice Pascal: „Qui veut faire l’ange fait la bete.” Așa că aici, după atâția ani, m-am hotărât să pun lucrurile la punct pentru mine, nu pentru dumneavoastră. Marele nefericit Van Gogh a îndurat pedeapsa singurătății din cauza pretinșilor revoluționari decadenți și uitați.

Încercările scrisului, ale artelor, romanului de astăzi, în mod formal sunt total sterile ; prin estetism trebuie judecată arta continentului prin revelarea teritoriului fantastic al conștiinței omului ; ideile țâșnesc în mod misterios din cele mai neașteptate ascunzișuri ; ficțiunile seamănă mult cu descărcarea de vise ; crude, îngrozitoare, iar cel care scrie pentru o întreagă colectivitate, se transformă în vizionarul acestui univers abominabil, prin intermediul inevitabil al unor semne ambigue. Scriitorii se deosebesc după asemănarea acțiunilor ; doar teoreticienii vorbesc despre mistificarea literaturii ; numai o anumită literatură ajută la progresul omenirii și nu arta cu afișele. Și cele mai subiective romane poartă în ele mesajul social, chiar și delirul nebunului cu atitudinile sale mărunte, visurile și coșmarurile… Nu există decât creație bună și creație proastă vorbind totdeauna despre lume… trecute în mărturia socială, în nimicuri filosofice.

Sunt scriitori care trăiesc prin disimularea trecutului simulând mersul mai departe, distrugând viitorul ; ilustrează purificarea prin trădare, simbolizând imposibilitatea afirmării opțiunii individuale contrară colectivității – eșecul devenit conștiință în impactul acțiunilor asupra umanului. Eu stau departe de aceste disimulări. Scrisul devine și un mijlloc de a trăi, a da seama de tot ce se simte, se vede, a nu trăi inconștient, în răceală.

Este foarte important să scriem ; altfel devenim bolnavi. Am creat un pact între scriitor, familie și societate ; pactul aflat dincolo de originalitatea biologică. Problema artistului este o problemă pur individuală ; fiecare poartă în sine o lume, o forță a artei, rituri, mesaje ale sensului. Banalitatea nu există ; fiecare este purtătorul unui sens. Meseria de a scrie este singura onorabilă de pe pământ ; scriitorul nu înșală pe nimeni decât pe el însuși; nu câștigă mai nimic – în schimb posedă libertatea.

Scrisul – cea mai tăcută realitate – pașnică și însingurată ; cel ce o întruchipează devine tăcut, izolat, însingurat ; nu este bogat, nu este sărac, are dușmani, are prieteni puțini, este fără dorinți. Iată omul cuvântului și destinul lui! Mai întâi rezolvă problema întunericului, înlăturarea umbrelor, dorește uneori domnia, să fie și stăpân, dar acestea întotdeauna aduc războaie, moarte ; în mod inconștient coboară în mod mercurian, în lumea lui Hermes, născându-se astfel reînnoirea, purificând-o, salvând-o într-o oază de speranță. Ce-ar fi lumea fără om, ce-ar fi lumea fără scriitor?!

———————

Liana NICOLAE

4 iulie 2019

București

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

CASINO RIEGLER din Sinaia, de neuitat

luni, 27 noiembrie 2017 – de Insider În vara aceasta am avut privilegiul să mă întor…