Roni  CĂCIULARU

Motto:

„(…) regăsim în tablourile Lianei, alături de un lirism viguros (paradoxală asociere) şi un temperament expresionist”.

Dr. Dorel Schor

Un artist plastic de autentică valoare. De mare valoare! Ca şi multor altora, pictura Lianei Saxone Horodi îmi vorbeşte cald şi frumos, puternic şi cu ecou. Îmi încântă sufletul, mă urmăreşte, pătrunde cu mine în casă, în şoapta ascunsă din inima mea…

Din când în când artista îmi mângâie sufletul cu pânze de ultimă oră. Aşa s-a întâmplat şi recent. Picturi din „a doua viaţă”, cum le zice ea. O înţeleg prea bine. A trecut o operaţie „cu inima pe masă”, adică s-a întors „de dincolo”. Ca şi mine, de altfel. Cine a trecut prin aşa ceva vede lumea cu mai multă intensitate, cu mai multă înţelepciune. E mai fermecat de oamenii şi de lucrurile din prejmă. Este tot acelaşi om, dar parcă are o nouă valoare. E tot el, însă deasupra sinelui său… Aşa mi se par şi unele dintre aceste din urmă creaţii ale artistei.

Dintre noile ei picturi mi s-a lipit de suflet şi cea cu un perete vechi, de casă obosită, o faţadă din vremuri de pe când eram copil, chiar dacă modelul este aevea în alt timp, în alte locuri. Perete scorojit, cu multă patină a timpului, cu locuri în care tencuiala a lăsat loc cărnii de cărămidă  din spatele  varului cândva curat şi proaspăt. Casă de oameni nevoiaşi, poate de mahala, dar cu tot ce trebuie la vedere, ca să arate în rând cu vecinii. Sub modestul umbrar cu frunze şi ciorchini, uşa de lemn vopsită în albastru trecut, cu nuanţe, cu degradeuri şi cu mânerul ruginit, e închisă. Uneori simt în mine o parte din trecutul dat uitării, şi mă gândesc că poate sub o astfel de uşă e bine închisă şi această umbră de lumină… Fereastra cu obloanele albastre, de asemenea e închisă şi nu lasă la vedere vreun chip de fată visătoare, ori de ori ce fel. Nici muşcate roşii. Nimic. Obloanele sunt bine încuiate şi nu-i semn de viaţă. Se vede în faţa casei şi o ţeavă de apă, ce nu duce nicăieri. A fost desfăcut robinetul şi-i rămasă fără rost, întreruptă din utilitatea ei. Trecerea timpului, nostalgia trecutului, durerea clipei care a fost…

Această temă o regăsin la artista haifaiană nu o dată, cu putrnice rezonanţe şi minunat realizată. Altă dată, într-un tablou de 80 X 60 întâlneam aceeaşi temă la o altă faţadă de casă, tot fără locuitori, părăsită, având de asemenea zidul grunţuros şi obosit de vreme.  „Vreme vine, vreme trece/ Tu rămâi la toate rece” – dar uite că nu-i  aşa, nu-i cum vrem, poate Poetul, conştient de nemurirea sa, se îndemna astfel, frământat şi el de dialogul timpului cu noi înşine, dar artista, şi alături de ea şi eu, ca şi desigur atâţia alţi privitori ai poemelor sale din uleiuri colorate, artista nu poate şi nu-şi propune a fi „rece”, indiferentă, la măcinarea diurnă şi definitivă a materiei şi a sufletului. Ce poţi face? Doar să pui un pic de culoare, doar să-ncerci să opreşti clipa, s-o prinzi pe pânză, să rămână mai mult, poate mult mai mult. În penelul optimist al Lianei Saxone Horodi există o zbatere dramatică şi un surâs înţelept, binevoitor, condescendent şi triumfător asupra unei tristeţi ascunse bine. Liana Saxone îşi propune să fie cum este – caldă şi sensibila la impertubabila trecere de timp, de case, de oameni, notându-şi, notându-ne, sentimentele şi gândurile, pe pânzele-i de farmec pline.

Liana Saxone Horodi m-a făcut să mă întâlnesc (printre altele) cu trecutul, cu farmecul amintirii unor existenţe ce nu mai sunt şi nu vor mai fi… Greu de pus în cuvinte lumina şi umbrele culorilor pictoriţei. Dar meşteşugul şi talentul ei înfioară, aduce lumi ascunse în prim planul lumii, în straturile sensibile ale sufletului şi minţii. Uşa asta albastră, din recentul tablou din „a doua viaţă”, m-a făcut să redeschid şi uşa pe care e scris, în internet, numele Pictoriţei. Am pătruns într-un univers viu. Şi m-am „plimbat” din nou, prin universul artistic, de lumină şi încântare, al Lianei Saxone. M-au asaltat gânduri, bucurii, mi-au venit în minte versuri, apoi parcă am auzit o doină, sau un cântec de „cleizmer”. Şi-l ascultam pe Mirel Reznic, marele violonist tot originar din România, cu „A idişe mame”, sau cu „ Ciocârlia” ori melodii din Ardeal, având rădăcini ascunse în copilăria şi tinereţea lui… Mi-am reamintit apoi că, mai demult, la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, am văzut  îndeaproape unele din tablourile Lianei Hirodi Saxone. Albul, albul tablourilor, albul şi o trainică şi frumoasă îmbrăţişare a unor culori, împreună cu o forţă deosebită ce se degajă din pânzele acelea, m-au urmărit lăuntric, m-au implicat şi m-au rechemat.

Am desprins din nou, şi am notat şi atunci, energia vulcanică a Lianei Saxone Horodi, ca şi plăcerea ei de a întinde uleiul cu pricepere şi patimă pe pânză, plăcerea ei de a-l pune gros, ca să spună bine, puternic şi diafan, un „ce” anume ce-l are numai ea de spus. Negrul din contururi, din desen şi albul de pe lîngă şi din interior şi nuanţele de culoare, armonic privindu-mă, în tonuri şi asocieri de o rară frumuseţe, vorbesc degajat şi spun mult. Avem de-a face cu  o înţeleaptă înţelegere a vieţii, trăită nu fără drame şi tragedii, dar pe fondul unui puternic crez optimist care, alături de un talent viguros, îi dau pictoriţei o superioritate de demiurg, o minunată putere de a recrea lumea, după legi secrete şi specifice; o lume înălţătoare şi derizorie şi sfântă pentrucă există,  sfântă pentru că se trece.

Vizitând-o pe internet, văzându-i creaţia din cea de-a doua viaţă, amintindu-mi de Expoziţia ei pe care o păstrez în suflet cu căldură, ei bine, revăzându-i picturile, am simţit din nou tăria ei de om conştient că e menit a sifnţi clipa pe care o trăim, oficiend cu pensula şi cu  uleiuri colorate, transmiţîndu-ne astfel viaţă, freamăt şi bunătate. Am simţit, printre crengi de copac fără frunze, înălţate spre speranţă (ca să dau doar un exemplu,  referindu-mă la tabloul „Ramuri”) viaţa cotidiană din interiorul unui bloc de locuinţe (aflat mai în spate), viaţa cu toate ale ei, desfăşurată normal şi efemer, dar şi o mâhnire demnă şi ascunsă şi încrezătoare în ce-i bun şi cu adevărat uman, o mâhnire trecută, sugerată doar, pentru cei ce ştiu ce e tristeţea. Am simţit, apoi, din nou, decrepitudinea caselor vechi, am simţit, am auzit parcă, şi o melodie duioasă, dinnauntru, nostalgică, cunoscuta şi  totodată nouă, cântată în culori frumoase,  la vioara vieţii noastre, care ar putea fi, dacă vreţi, paleta pictoriţei din  Haifa…

Linişte, vă rog! Liana Saxone Horodi „cântă”!

Roni CĂCIULARU

Israel, Tel Aviv

2 mai 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…