Home Breaking News Stiri Exclusive “Litanii” – noul volum de poezii al poetei Iuliana Paloda-Popescu, Editura Rawex Coms – Bucureşti, 2020

“Litanii” – noul volum de poezii al poetei Iuliana Paloda-Popescu, Editura Rawex Coms – Bucureşti, 2020

13 min read
0
0
495

        A apărut un nou volum de poezii al poetei Iuliana Paloda-Popescu, intitulat “Litanii”, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2020, cu o Prefaţă de Theodor Damian. Volumul cuprinde 33 poezii de inspiraţie religioasă şi o Notă biobibliografică.

Litania ca doxologie

         Iuliana Paloda-Popescu ocupă un loc aparte în poezia românească de astăzi prin felul cum ştie să înduhovnicească imaginea, cuvântul, metafora. Expert, cu doctorat, în iconografia veche ortodoxă, autoarea acestui volum arată încă o dată cum îngerii zboară prin poezie, cum păsările cu aripile lor cereşti acoperă şi păzesc taina din cuvânt şi totodată răscolesc arşiţa pustiei în locurile pe unde urmează să treacă anahoretul, cum tăcerea sfinţilor din icoane rodeşte frumuseţe interioară.

Într-adevăr, îngerul, pasărea, pustia, tăcerea, dar şi Crucea şi Euharistia, sunt leitmotive ce străbat această poezie ca Duhul ce se purta la începuturi pe deasupra apelor.

Două sunt modurile principale în care Iuliana Paloda-Popescu îşi concepe revărsarea spirituală din volum.

Întâi este invocarea directă a divinităţii: „Doamne!” Vedem de aici nu numai că poeta îşi transformă poezia în rugăciune, ca şi cum ar spune că adevărata poezie nu poate fi decât rugăciune, într-o formă sau alta, aşa cum indică şi titlul volumului, ci şi modul adecvat în care ea înţelege să facă teologie, bine ştiind că adevărata teologie, vorbirea despre Dumnezeu, nu poate fi făcută întemeiat decât prin, şi în urma vorbirii cu Dumnezeu, iar aceasta este rugăciune.

Apoi, după convorbirea cu Dumnezeu urmează convorbirea cu sine, cu sufletul ei, ca atunci când în multe poeme autoarea începe cu adresarea: „suflete”, sau, „suflete al meu”, amintind atât de clar de o cântare (condac) din minunata slujbă din sfântul  şi marele post numită Canonul Sfântului Andrei Criteanul: „Suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi te vei tulbura. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu Cel ce este pretutindeni şi pe toate le plinește.” Conotațiile poemelor structurate pe acest tip de conversație indică mai mult sau mai puţin abscons această nevoie de trezire, dar şi de „trezvie”, adică rămânerea în stare de veghere pentru a discerne în mod corespunzător ceea ce este de folos de ceea ce nu este, pentru mântuirea sufletului.

Cu toate că discursul poetic al Iulianei Paloda-Popescu include, cum este şi firesc, lucruri, fapte, sentimente şi stări legate de viaţa ei personală, acestea sunt însă încadrate teologic între cele două mari repere ale existenţei umane, şi anume începutul, creaţia, starea primordială a omului făcut după chipul lui Dumnezeu, şi sfârşitul, apocalipsa, adică revelaţia despre evoluţia eshatologică a creaţiei, culminând cu transfigurarea integrală în ziua a opta a facerii lumii, potrivit unei frumoase expresii patristice.

De exemplu, invocând aducerea omului de la nefiinţă la fiinţă când Dumnezeu a suflat asupra lui şi i-a dat viaţă, poeta vorbeşte despre „suflarea sfântă din care cândva ne-am ivit” (Litania ploii), pentru ca în Litania Facerii să-l numească pe om „fiinţă de lumină”, sau cum mai popular zicem: „scânteie din lumina divină”. Iată o definiţie la fel de interesantă precum cea a lui Meister Eckhart care, bazat pe faptul că facerea omului este întemeiată pe cuvintele treimice „să facem om după chipul şi asemănarea noastră”, deci pe rostirea Cuvântului, spunea că omul este un fenomen acustic. Deci lumină şi sunet, în deplină consonanţă şi cu viziunea lui Nicolae Tesla despre fiinţa umană.

Tot despre zorii primei dimineţi a creaţiei aminteşte autoarea şi în Litania toamnei unde spune în acest vers memorabil: „Şi părea că intram împreună în memoria apei”! Or, care este memoria apei, de ce-şi aduce apa aminte? Singura amintire esenţială a acesteia este din momentul când „Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor”, fecundându-le spre a deveni elementul fundamental al vieţii, pentru că Duhul este Dătătorul de viaţă.

Dar începuturile nu sunt numai lumină, viaţă, bucurie. Ele implică şi căderea omului din starea de grație, căderea în timp, vorba lui Cioran, despre care poeta îi povesteşte sufletului tocmai pentru a-l menţine în starea de trezvie: „Suflete al meu, aminteşte-ţi noaptea în care cădeam din cer!” (Litania înserării). Este interesant de observat cum primordialul se ţine minte mai degrabă decât trecerea prin timpul istoric, pentru că, iată, citim: „uitam cum trec clipele, anii…” (Litania Învierii), aşa cum se exprima şi Mihail Crama despre acelaşi lucru: „Ce veac o fi, ce lună, ce an deasupra lumii?” (Pustiu).

Cum spuneam, poeta îşi încadrează experienţa existenţială între marile începuturi şi realităţile eshatologice pe care le intuieşte în deplin acord cu descoperirile biblice. Ea nu uită că „El a zis şi toate s-au făcut”, că Iisus l-a înviat pe Lazăr prin cuvânt, când a strigat: „Lazăre, vino afară!”, şi ca atare crede în puterea creatoare şi re-creatoare a Cuvântului, în posibilitatea rostirii unui cuvânt prin care să putem învia (Litania cireşelor) dar prin care şi lumea întreagă, toată creaţia se va înnoi, căci în timp ce, ca-ntr-un nou botez, ea vede transfigurarea persoanei în sensul revenirii la chipul lui Dumnezeu autentic, originar, zice: „Pentru Tine luam chip nou, nume nou” (Litania Învierii) „şi mă închinam” (Litania tămâilor albe). Totodată se vede asistând la înnoirea şi transfigurarea universului căci de aceea anunţă „un veac nou, cântec nou, cer nou, soare nou, suflet nou” (Ibidem). Cu alte cuvinte poeta anticipează aici ziua a opta a facerii lumii despre care anunţă şi Sf. Ioan Teologul în Apocalipsa lui când zice: „Cel ce şedea pe tron a zis: iată Eu fac toate lucrurile noi” (Apoc. 21, 5), sau când mărturiseşte: „am văzut cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1), la fel ca şi Sf. Ap. Petru: „Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13).

Într-o astfel de existenţă transfigurată poeta simte nevoia să cânte Domnului cântare nouă (Ps. 97, 1), de aceea vorbeşte de un cânt nou, ea văzându-se pe sine ca un nou Adam pus să stăpânească pământul dând nume lucrurilor. Poate face la fel dar într-un nou registru: „Dau nume cuvintelor şi le chem…” (Litania închinării), adică mai mult decât a da nume lucrurilor, ea dă nume cuvintelor iar acestea răspund chemării ei, fapt ce indică o pătrundere a tainei cuvântului, o spargere a tăcerii sale, o aducere a lor într-un nou tip de prezenţă şi de funcţionalitate. Cum zice Anoushka von Heuer despre puterea fenomenală a numirii: A numi înseamnă a invoca prezenţa, căci numele este locul de trecere din conştiinţă în formă.

* * *

        Iată ce lecţie fascinantă ne oferă Iuliana Paloda-Popescu prin volumul ei de rugăciuni, un volum despre extraordinara aventură umană, despre locul omului în univers şi în faţa lui Dumnezeu şi mai ales despre imperativul redescoperirii lui Dumnezeu prin rugăciune, prin litanie.

Theodor Damian
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Cum să integrezi puloverele bărbătești în ținute smart-casual pentru cele mai chic outfituri în sezonul rece

Puloverul este o piesă indispensabilă, un ‘’must-have’’ pentru garderoba bărbaților. Când …