Home Breaking News Stiri Exclusive Povestea unui tânăr adevărat, pe două continete / Schiță / Narator MELANIA RUSU CARAGIOIU

Povestea unui tânăr adevărat, pe două continete / Schiță / Narator MELANIA RUSU CARAGIOIU

117 min read
0
0
417

Prolog: O poveste, care pare,  cum sunt toate poveștile, dar care se înscrie în.economia de timp și bani actuală și în capacitatea de autoeducație. Un tânăr, Nicușor-Nicu-Nicolae-Nicolas, student, plombier, informatician, sportiv, salvamar, mecanic auto- amator, prevăzând viitorul preapropiat al mașinilor electrice, patron de firmă, fotomodel.. Un tânăr instruit și cultivat, cu talent vocal,  talent comic și cu o ,,mină” de bioenergie nefolosită  încă. 

Dar povestea lui este  unică și petrecută pe două continente, Europa și America de Nord.

Pentru început, suprema pasiune, mecanica autoturismelor, în acest sens cumpărând o maşină pe care să experimenteze.

Ca să fie sigur că poate să se perfcţioneze ca mecanic auto, autodidact, a cumpărat afară de macara, tot ce există într-un atelier mecanic!!!. Subsolul casei este plin de cutii, aparate, truse scumpe de chei şi toate accesoriile de curăţat, deruginit, lustruit, vopsit, măsurat, etc.

Cum a început această pasiune ?

Intr-o zi ne plimbam  cu maşina prin oraş. Conducea Lila, mama lui, fiindcă Nicolae deabia luase carnetul la cei optsrezece ani ai lui, fiind încă colegian.

Eu am dorit să ne oprim la un centru auto cu vânzări de maşini second hand. Oferta era aşa de tentantă încât am cumpărat pentru Nicolae o maşină Toyota albastră în funcţiune, care şi azi după cinci ani mai funcţionează. Pe maşina aceasta o deprecia o gaură ruginită, într-o aripă.

Intrucât dintre toţi prietenii lui, el era primul care a primit o maşină, ei se uitau cam pieziş la starea maşinii şi o vorbeau de rău şi l-au făcut pe Nicolae să o folosească rar, să o ţină îngheţată lângă parcul Kent.

Intr-o dimineaţă voind el cu un prieten să plece undeva cu această maşină, pe gerul care era, s-a blocat inchizătoarea de la uşă şi apoi a inghetat şi cheia inlăuntrul broaştei. Nicolae nervos şi probabil iritat şi de un asemenea eşec în faţa acestui prieten , a lovit broasca cu piciorul, poducând o avarie, care ulterior a trebuit depanată.

Mult timp a folosit apoi maşina fără sa deschida uşa respectivă.

In cele din urmă, după încălzirea vremii a  inceput să se ataşeze de acest,,nou membru din familia noastră”, acest cal, cam gloabă, de care avea mare nevoie.

Apoi a făcut o adevărată pasiune pentru această veche Toyota şi a făcut-o ca nouă, exceptând gaura ruginită, pe care nu voia să o repare şi o expunea ca pe o stemă rară!

După ce a inceput să câştige mai substanţial la ,,job”, şi-a cumpărat o altă Toyota mai recentă ca an de fabricaţie şi mai ,,făţoasă”.

Umblând el dintotdeauna pe la salonul auto de când era mic canadian, s-a documentat despre maşini. La inceput urca prin maşinile expuse la Salonil auto, aşa ca să se simtă pentru o clipă fiul unui mare bogătaş. Pe măsura  avansării către maturitate s-a obişnuit să caute toate sursele de informare referitoare la maşini. Acum salonul auto era o adevărată experienţă plăcută, mai ales după ce a luat permisul de conducere. De fiecare dată când merge la salonul auto reuşeşte să câştige un premiu, dar din păcate, niciodată, până acum, o maşină ! Este foarte. fericit cu bonul de benzină primit, sau cu un alt premiu, şi face abstracţie de banii cheltuiţi ca să ajungă la expoziţia de automobile, chiar în străinătatea  apropiată.

Pentrucă nu dispunea de a-şi cumpăra o maşină superperformantă, a căutat până a găsit o maşină Lexus, de un an mai vechi, dar frumoasă, bine îngrijită şi înzestrată cu toate facilităţile. Era în culmea fericirii. A ,,bibilit-o”, i-a oferit garaj, şi i-a invitat pe toţi prietenii să se urce în ea ca să vadă ce minunată este ca aspect, ca înzestrare şi la condus. Ceeace îl fascinează cu adevărat este faptul ca mașina este silenţioasă şi are… o mulţime de butoane, fiecare cu altă funcţionalitate.

Iar dacă nu a devenit student la medicină spre a deveni doctor, a devenit deja ,,doctor de mașini” cu auzul fin pentru motor și cu mănuși care  palpează și operează orice defeețiune pe cele patru autoturisme ale casei. Dar, datorită lui ele sunt voinice și sănătoase!

Privind capitolul fete, Emil, tatăl lui, a incercat să îi povestească diferite, să îi prezinte filme cu Cleopatra, Alexandru Macedon, sclavi în arenă, tablouri cu nuduri.

Nicolae s-a declarat interesat de anatomia anumitor părţi ale corpului uman, fiziologia lor, şi aceasta a avut ca efect că îi venea greu să privească o femeie cu indiferenţă. El şi-a stabilit un etalon, femeia suplă dar plinuţă şi cu o anumită cultură.

Nicolae apreciază mult fotomodelele cu aceste coordonate.

Ani de zile el a tinut dietă şi a frecventat cursurile de fotomodel, A avut puse în catalog fotografii costisitoare, a avut oferte, dar pentru un sportiv ca el, watter-pollo, tenis, patinaj, sky, înot, acele haine din dotarea studioului  respectiv, aproape plesneau. Până la refacerea catalogului foto şi prezentarea altor modele de îmbrăcăminte Nicolae creştea, se dezvolta și iarăşi nu coespundeau măsurile.

I s-a explicat că musculatura şi osatura dobândesc o anumită stabilitate doar pe la 24 de ani, vârstă pe care el n-o are nici acuma.

Atunci cum se explică parada modei?

Parada modei este o afacere. Te înscrii, plăteşti, te pozezi, plăteşti. Participi la gală, plăteşti. Aceste plăţi sunt valabile doar pentru pregătirea unei gale. Faci cursuri de fotomodel, plăteşti.

Si pentrucă dorinţa părinţilor este  atât de mare de a-şi vedea copilul fotomodel, bussiness-manii găsesc chiar şi pe loc modele cărora li se potrivesc hainele standard pregătite după dimensiuni STAS, fără măsurători prealabile pe indivizi…  Atâta de mare este afluenţa spre această posibilă afirmare în viaţa unui copil, sau a unei persoane adult.

Cine ar fi rezistat să nu guste măcar odată dacă nu de mai multe ori farmecul unei seri-nopti la discoteca cea mai animată, mai scumpă şi cea mai aglomerată din Montreal ?

Nu ştiu cum se numeşte, dar sigur cel care citeşte aceste rânduri ştie…

Nicolae s-a dus acolo cu o mare încredere, dar nu i-a plăcut atmosfera. A spus că este gălăgie, muzică prea tare şi o aglomeraţie de trebuie să dansezi lipit nu numai de parteneră ci şi de cine se nimereşte în spațiul prea aglomerat.

MARE LUCRARE A LUI DUMNEZEU SFÂNTUL !

Tocmai mă pregătisem ca să trimit la o biserică niște bani pentru [1] Nicolae, care cam avea piedici în existența lui.

Slăvit să fie Domnul, care a primit ofranda mea, chiar înainte ca banii să ajungă la Schitul Marginea-Rădăuți, fiind doar sigură și anumită, deci intenția fermă.

Ieșind Nicolae în oraș cu mama lui Lila, Domnul a făcut o mare minune, cea mai mare din viața noastră.

Aici, noi ne rugăm Domnului și Îi mulțumim pentru nemăsuratul Său ajutor, dar pentrucă cei de pe aici sunt mai ,,orbi” decât noi și unii răi credincioși, noi nu am putut să comunicăm această minune întâmplată decât la foarte puține persoane. In schimb, tatăl său, Emil, a făcut mare ,,propagandă”-popularitate, cu acest subiect, în felul lui de flecăreală și cu substratul hain, sugerat de verișoara lui, de a scăpa de acest copil care i-ar putea periclita mostenirea pe care nemeritat o așteaptă de la mama lui Emil, aproape abandonată, în bătrânețele ei, în țară.

Emil făcea convorbiri prelungite la telefon, fiind mulțumit că mai are subiect incitant de discuție, dar fără a sublinia despre marele ajutor primit de la Domnul.

Minunea s-a petrecut astfel: Lila și Nicolae  mergeau pe trotuar. Intre ei în clipa aceea erau 5m distanță, fiindcă era ghețuș și era aproape de un stop. O mașină care a derapat dintr-o anumită cauză și stopul fiind pentru ea pe liber, cu o viteză mare, în loc să-și continue drumul normal a deviat și l-a izbit în plin pe băiat ! Nicolae avea în mână o cutie cu un aparat de vreo 4 kilograme. Vă puteți închipui clipa de nedescrisă spaimă a mamei care a văzut traseul fatal, inevitabil, în fracțiuni de secundă, a mașinii care țintea tocmai să-l doboare pe fiul ei, venind vijelios ca un destin exact peste el, fără ca el sau ea să poată să se ferească in acele fracțiuni de secundă !

Ingerul Domnului pe care îl rog mereu pentru noi toți și l-am rugat chiar și pentru îndreptarea lui Emil, tatăl subit  denaturat, acel înger trimis de Dumnezeu l-a ridicat sus, sus, pe Nicolae, în acel șoc mortal la înălțimea de 4 m. de la pământ, desupra mașinii. Zice chiar Nicolae.

Mașina s-a oprit avariată, spărgându-și motorul, într-un stâlp, fântână roșie de metal, bornă pentru incendiu, cum sunt cele plantate din loc în loc pe toate traseele. Nicolae a căzut din aer jos, pe capota mașinii, a început să-i curgă sînge din nas, și minune, s-a sculat în picioare.

La un atare accident au sosit imediat două mașini de poliție, două mașini de pompieri și două salvări, una a poliției-911 și alta de prim ajutor-ambulanță mare.

Pentru cei care nu știu, aici, în Canada așa este rânduiala.Toți tebuie să își facă datoria pe deplin.

După legea medicală au luat băiatul pe tagă, l-au legat înfîșurat în pături și l-au transportat împreună cu însoțitoarea-mama lui, la spitalul cel mai apropiat, la urgență.

Acolo i s-au făcut controale amănunțite. Nu s-a văzut nici o fractură, dar îl dureau cumplit pulpele de sub genunchi de la ambele picioare și avea ceva mici zgârieturi. A doua zi era liber la școală. A treia zi s-a dus la școală șchiopătând. Acasă a stat cu bandaj și ghiață pe picioare.

In timp ce eu eram îngrijorată acasă, văzând că stau prea mult, de la ora 14 la ora 23, ei treceau prin cele mai mari spaime, dar și prin destinderea pe care Domnul le-a dat-[1]o în această primejdie ieșită din comun, care putea fi mortală – Doamne ferește ! – așa cum zicem noi românii. Mulțumim Domnului, și rugăciunilor de la Schit și cucerniciei părintelui stareț și îngerului păzitor, care s-au îndurat de noi și au primit viitoarea mea mică danie !

Doamne, Dumnezeule, mari sunt mununile Tale și mare iertarea ta asupra noastră a păcătoșilor pământeni.

Mult timp cu toții am fost terifiați de întâmplarea nefericită și am devenit umili mulțumitori lui Dumnezeu.

Nicolae a fost primul care a uitat, fiindcă, de fapt făcuse un burn-out, care i-a adus prejudiciul unei note scăzute la chimie.

A venit acasă, în ziua respectivă, într-o disperare și a spus că i s-a ,,stricat” media bună spre a putea intra la facultatea de medicină, deci a căzut planul lui și dorința lui de a deveni doctor. O pertioadă a durat acea tragedie și pe urmă a plecat cu un coleg la un curs de șofaj, spre a obține acea diplomă foarte căutată și foarte bine plătită în Canada. Acolo a întâlnit un inginer petrolist care trebuia să-și reactualizeze studiile în Canada,  Dl. Sebi, devenit coleg cu Nicolae și care i-a fost tânărului Nicolae ca un frate mai mare. Dl. Sebi  i-a ajutat în primul rând să uite păsul medicinei și să-l încurajeze.

A urmat examenul, pe care Nicolae l-a luat cu bine, ca fiind în transă, dar, culmea, inginerul nu a trecut testul. Un mister, tocmai el, care fusese mentorul și mereu ajutor pentru Nicolae, nu doar ca un frate, ci ca un adevărat părinte.

De aci începând, lui Nicolae i s-a părut că acea profesoie nu îl solicită prea mult intelectual, ci prea mult fizic și atunci s-a înscris la un alt curs tot de optsrezece luni pentru a deveni informatician, socotind că are la bază un liceu=colegiu și un an de CEGEP (colegiu preuniversitar).

Acest nou curs  care avea aceeași durată precum și cel de șofaj, i-a plăcut mult  și i se părea chiar distractiv. A venit odată acasă râzând în hohote și povestind cum  o colegă cursantă,  care atunci când prodesorul i-a zis să ,,inchidă ferestrele”, domnișoara a sărit să închidă geamurile  sălii de curs.

Ca informatician Nicolae a dus și duce o viață minunată, fiindcă fiecare caz esta ceva nou, de inspirație de moment și de inteligență. A fost mereu apreciat de patron, dar a început să practice acea instabilitate, ca orice tânăr de pe aici, căutând mereu alte și alte oportunități, nou serviciu, în această profesie.

 

 Mă întorc în această poveste puțin în urmă

Când Nicolae  împlinise vârsta potrivită spre a avea acces la cazinou, l-am luat cu noi, la barul de acolo, la jocurile automate, la jocul căluţilor, la asistarea lângă mesele celor aferaţi de poker. Ne-am plimbat cu şi fără lift şi cu benzile rulante, peste tot. Am făcut aceasta de mai multe ori.

Cu puţin timp în urmă am fost la cazinourile din USA- Atlantic City, unde Nicolae s-a distrat f. bine pierzând banii pe care şi i-a planificat spre a-i pierde.

Mă apropii de actualitate, când Nicolae va trebui să-şi scrie singur jurnalul în continuare.

Voi povesti o aventură de dragoste a lui Nicolae.

Aici, în Canada, viaţa aspră climatică, alimentaţia, nivelul bun de trai, week end-urile aventuroase îi îndeamnă pe oameni la o continuă schimbare şi acomodare. Atunci de ce să nu existe şi barul şi flirtul şi  blonda şi ,,ciomul” ?

De pe la gădiniţă îi auzi vorbind despre blondă şi ciom. Fiecare etapă din viaţa copiilor şi a adulţilor are însă diferite aspecte, mai uşoare sau mai perfecte sub acest aspect.

Prin anul doi secundar, Nicolae-Nicolas-Nicu fiind și un băiat frumos şi,,băncos” a atras atenţia colegelor lui. O colegă mai îndrăzneaţă, a început să îi facă o curte asiduă.

S-a întins peste ei mreaja lui Cupidon. Scene afective în clasă, plimbări nocturne, ieşiri în oraş, cinematograf. Vizita fetiţei la noi ca să ne cunoască. Fetiţa tot atât de frumoasă ca şi Nicolae. Nu a voit să servească nimic la noi, în dorinţa de a merge în oraş cu Nicolae.

Părinţii fetiţei, doctoriţă şi fizician, încă două surori şi o bunică ne-au invitat la ei împreună cu Nicolae la un supeu.

S-a discutat mult, s-a râs. s-a glumit şi s-a pus la cale o excursie în Alaska.

Familia respectivă, un an întreg îşi pregăteşte această escapadă, mai adăugând ceva pentru confort şi pentru echipamente la cele din anii trecuţi. Programul este de 28 de zile în cort, prin luna iulie. Se pleacă cu un elicopter, nu mai ştiu precis dacă la locul respectiv, sau ceva mai la sud, urmând ca ei să facă restul de drum. Oricum odată ajunşi la destinaţie se instalează ca nişte inuiţi şi petrec aproape o lună, departe de vacarmul citadin.

Cred că vechilor exploratori le-ar fi plăcut acel confort modern, aparatura sofisticată, rezervele de hrană gustoasă şi săţioasă şi nopţile scurte vara, de la cercul polar de nord.

Stelele-constelaţii, animalele sprinţare, vegetaţia precară cu flori efemere viu colorate, în rarile petece de sol dezgolit.

Munca migăloasă a cercetătorului fizician şi compania bunicii care vedea de ale,,igloolui” modern.

Familia respectivă i-a invitat şi pe ai noştri la această escapadă, dându-le indicaţii asupra echipamentului personal necesar.

Entuziasmul era general.

Şcoala mergea, dar fetiţa care deseori ajungea noaptea acasă pe la ora unu, cu autobusul, metroul şi trenul de ,,banlieu”, a inceput să dea semne de oboseală fizică şi în catalog. Odată Nicolae a condus-o acasă noaptea, dar fetiţa i-a spus că ei nu îi este frică să circule noaptea singură, că ai ei nu o aşteaptă îngrijoraţi, şi că nimeni nu pretinde ca ea să fie însoţită la întoarcere.

Nicolae, care şi el  avea de învăţat pentru examenele finale de an, a acceptat bucuros această variantă.

Primăvara îşi spune cuvântul şi fetiţa noastră este tot mai vioaie şi mai dornică de ..sortie”-uri. In pauze râdea şi discuta mult cu alţi băieţi, în prezenţa lui Nicolae. Intr-o zi ea îi propune unui coleg să vină acasă la ea ca să fumeze împreună pot. Nicolae mai bisericos şi din familie mai modestă financiar, a rămas contrariat de această ieşire a fetiţei. Din acel moment el s-a inhibat, discuţiile dintre ei s-au rărit, ea a ,,clacat” trimestrul, a devenit neatentă în clasă, a luat concediu medical, şi relaţia s-a stins spre dezamăgirea tuturor.

In anul următor fetiţa a continuat la un alt colegiu, iar când a revenit era deja o domnişoară, dichisită, parfumată, cum arată aici fetele la 18-19 ani.

De atunci Nicolae se gândeşte  bine când îi face curte o viitoare ,,blondă”, amintindu-şi  şi spunând că se pierde mult timp cu o blondă, care te împiedecă la realizarea unor planuri.

Impreună cu unii dintre prietenii lui a hotărât că este bine să se realizeze material, cu job bun , cu studii şi după 25 de ani să înceapă să caute până pe la 30 de ani , nu o blondă ci o soţie, fiindcă este bine să ai un cămin şi copii.

Am scris acest început de roman al ,,unui” Nicolae fiindcă cineva care nu l-a cunoscut mi-a zis : ,,Nicolae habar nu are de viaţă!”. Merge la serviciu, este informatician, nu ,,iese”, nu merge la baruri şi la discoteci !

Cine citeşte doar aceste punctări sumare pe care eu le cunosc, la care se pot adăuga cele povestite de Nicolae, poate constata că ,,toate” sunt f. numeroase şi că Nicolae nu este un om retras, ci un om mult prea ocupat, care totuşi face faţă la foarte. multe solicitări…

Un moment fumuriu din trecutul lui Nicolae.

Emil, tatăl lui, la un moment dat, avea multe drumuri, nu prea mai era comunicativ, el care nu tăcea cum nu tace un căţel, care te scoate din sărite.Vorbea mult mai ales de oportunităţile unei emigrări  în Australia, pentru care chiar s-au întocmit formulare, dar, parcă, erau ceva probleme de punctaj.

Şi… la un moment dat a dispărut de acasă Lipseau două mii de dolari, mapa lui diplomat cu actele lui şi  ochelarii lui cu o ramă de aur. Restul… nu mai interesa, după aşa o lovitură.

Cine credeţi că a fost cel mai afectat ? Nicușor. El a mărturisit, cu un mare of, mulţi ani mai tîrziu că ; ,,suferinţele mele au început când a fugit Emil”.  Cine ar fi crezut că acest copil îl iubea pe acest tată care îl zgâlţâia rău de umeri,  uneori. Lila ţipa că dacă nu încetează cu ,torturarea” copilului, cheamă poliţia. Se știa că asemenea zgâlțâieli pot opri ritmul cardiac la un copil

La câtva timp Lila a aflat din multele scrisori ale lui Emil, odissea lui.

A plecat cu o familie la Hamburg. In port  s-au fofilat pe un vapor care transporta maşini de lux. Totul a fost bine până odată, cănd au deschis mult prea vizibil fereastra maşinii în care se aflau. Cineva din personalul marinăresc a venit să închidă fereastra şi a dat peste ei. Nu au fost linșați, cum se întâmpla în multe cazuri şi au fost predaţi la poliţia de la destinaţia încărcăturii-transportului de maşini. Se găseau pe teritoriul Canadei, la Halifax.

Aci nu este loc pentru a povesti multele aventuri pe teritoriul Canadei, petrecute de Emil, care probabil a avut atunci adevărata depresie a vieţii lui. Fapt este că el şi-a pierdut absolut toate actele şi a ajuns în Canada, doar ca o anexă vie a celorlalţi imigranţi clandestini, tovarăşii lui  spre o aventură care putea să îi coste viaţa.

Pentru familia lui Nicolae au urmat multe telefoane, scrisori, acte, formalităţi şi deplasări ale lui Doru, fratele Lilei cu Cici în Germania, pentru sprijin moral, pentru acte, pentru shoping, pentru curse cu pasageri în microbusul lui Doru. Astfel Lila şi Nicolae au reuşit să treacă peste ,,şocul” Germania-Emil.

Apoi am aflat şi despre ei că pleacă, departe, peste mări şi ţări, în Canada.

Din Canada mi-au scris cum s-a ..murat” Nicolae-Nicușor la cascada Niagara, cum învaţă de repede şi cu brio, Nicolae-Nicolas, în limba franceză, total diferită de germana pe care o vorbea perfect. Cum era el lăudat pentru educaţia româno-Lila-nemţească, nemaivăzută la nici un copil de imigrant.

Nicușor, Lila şi Emil au apărut ca familie reîntregită în România, după, doar un an de Canada.

Bucurie mare. Străbunicul nu mai putea de dragul lui Nicușor şi o ţinea într-una cu laudele şi cu: ,,Măi, Nicușor, tu eşti o bomboană !”, şi avea de ce fiindcă Nicușor era un copil- reclamă din toate punctele de vedere.

Din Germania cu părinţii, Nicușor a făcut un voiaj cu maşina la Ria, în Olanda.

Era cam riscant să ieşi din Bavaria, unde aveai domiciliu circumcis la 30 km în jurul casei, iar tu să pleci cu tot echipajul, cu maşina în Franţa şi Ţările de Jos.

Voiajul a fost peste aşteptări. Plimbări cu iahtul, muzee, cultură flamandă, mori de vânt, lalele, pajişti cu ,, Joiene”.

Nicușor, copil-reclamă, cu zulufi şi obrăjiori fardaţi de la natură, era pentru părinţii lui un ,,passe-partout”, şi într-o asemenea măsură că într-un muzeu un italian s-a ţinut tot timpul după Nicușor , vorbind admirativ despre el cu Lila şi  Emil, care vorbeau şi ei italiana. Lila cam novice, dar Emil, poliglot din naştere, vorbeşte nu numai italiana ci încă şase limbi pe lângă aceasta.

Revenind la voiajul de mai sus în România, Nicușor a făcut ,,furori;” pe unde a trecut, ca o vedetă

Eu cred că a fost chiar ,,deochiat”, fiindcă el, multe a pătimit atunci în România.

Emil l-a dus pe la toate neamurile bogate, ale lui, ,,pe arătare” cum se zice la noi. Toţi l-au felicitat, admirat şi nu mai puteau de dragul lui. Cu acei verişori de pe acolo, nu ştiu de al câtelea rang de rudenie, Nicușor, în joaca lor, s-a descălţat şi cum el nu era deloc rustic, a reuşit să calce într-un ciob tăios, încât i-a fost secţionată nu numai pielea de pe talpa  piciorului ci şi muşchiul în profunzime. A fos îngrozitor. Când l-a adus Emil, pansat, oblojit, ne-am speriat rău de tot.

Nicușor a spus că s-a jucat în pod şi în fân. Nu prea am înţeles ce legătură au acestea cu acel ciob  mare de carafă de un litru…

A mai mers cum a mers, cu acel ,,şciocâlţ, şciocâlţ” , să mergem să vizităm Timişoara.

Pe strada Alba Iulia erau movile de pietre şi moloz, fiindcă se drena subsolul inundabil al Operei.

Timişoara a fost o mlaştină sărată de lângă zonele petrolifere din jur. De aceea nu s-au construit clădiri prea înalte şi cele impunătoare au necesitat multă inginerie arhitecturală, costisitoare, dar şi realizările sunt pe măsură, existând 1400 case de patrimoniu. Edificiul operei din Timișoara a fost construit, în fundație, pe piloni de lemn.

Cum constructorii noştri n-au experienţa din Vest, ei nu au protejat nici strada, nici resturile de moloz şi nici materialele  care aşteptau să fie folosite, aşa că în plin centrul oraşului, noi trebuia să escaladăm toate acele piedici.

Nicușor, după, accidentul lui de la Pecica, cu ciobul, era mai vulnerabil decât noi la a trece peste acele hopuri. El a călcat pe un bloculeț, care s-a înclinat, copilul s-a dezechilibrat şi a căzut lovindu-se rău la genunche. A urmat iarăşi dispensar, farmacie, oblojeli, unguiente şi mult disconfort.

Între timp s-au făcut demersuri la Spitalul cfr, ca Nicușor să fie operat de fimoză.

Acolo iar, pentru VIP-Nicușor cel frumos, de pus în ramă, toţi erau în jurul lui, într-o euforie, fiind atraşi de frumuseţea şi comportamentul lui distins, plus faptul că venise pentru operaţia aceasta tocmai din  Canada şi că era pacientul profesorului.

A treia zi a fost externat şi acasă l-am purtat cu o cămaşă de noapte, ca să nu-l jeneze nimica. Se mai plângea de usturimi, era teribil de caraghios cum umbla crăcănat, el copilul model, în cămaşa aceea demodată și lungă.

S-a vindecat…

Emil s-a reîntors mai repede decât ei în Canada.

Lila a urmat un curs scurt de ordinatoare la Politehnică,  şi  curse lungi de pacientă la doctoriţa stomatolog Borţun, ca să-si facă o dantură perfectă. În Canada costurile dentare sunt mult mai ridicate.

Bineînţeles că au fost multe comprese cu ghiaţă, multe inflamaţii şi dureri, dar ,,ce nu face o femeie ca să fie frumoasă?“

Dantura a reuşit, cum se zice, o lucrare pe viaţă, plătită în valută canadiană, şi deabia după treizeci de ani a trebuit împrospătată dar numai parţial din cauza unui dinte care s-a măcinat.

A mai existat şi şansa că această doctoriţă lucra cu un tehnician ,,şcolat” la nemţi şi care era un adevărat artist în dentistică.

Acuma Nicușor şi cu mine, ce puteam face când Lila era la dentist, pe strada Doja ? Mergeam şi noi după ea şi ne jucam în parcul Doja, din apropiere.

Nicușor era încă un sportiv în formă.

Se vedea pe el că în Germania făcea marşuri lungi spre a ajunge la doi kilometri la terenul de fotbal, unde se antrena cu ,,piticii” şi unde juca meciuri, spre deliciul lui Lila şi al altor părinţi, care îi însoţeau pe prichindei la acest sport.

Așa că  Nicușor, după cele trei poveşti chirurgicale s-a învins pe sine însuşi şi trăgea nişte ,,pase” şi niște ,,lumânări” de mai mare dragul, în parc.

Juca de unul singur şi baschet şi handbal cu o eleganţă şi o siguranţă care și  pe mine   mă umplea de mândrie.

Am mai avut asemenea momente de admiraţie poentru performanţele sale, dar acuma o anticipez pe una. Găsindu-ne noi în Canada, la un concediu în atractiva staţiune Sainte-Adele, Nicușor, acum devenit Nicu a plonjat în piscina hotelului ca un peşte, cu o naturaleţe şi o eleganţă şi o uşurinţă, alunecând pur şi simplu pe suprafaţa apei, încât, ca la o competiţie, stârnind entuziasmul  admirativ al celorlalţi turişti iubitori de piscină.

De multe ori l-am însoţit la meciurile şi la antrenamentele lui, timp de zece ani la watter-pollo, dar el era unul din cei mai flexibili şi eleganţi jucători.

Era de aşteptat de la el faza naturală cu piscina, amintită mai sus, dar până nu mi-au deschis ochii alţii, eu nu am subliniat și  acest aspect sportiv al lui Nicu.

De observat. După vârstă și perioade eroul poartă numele de Nicușor, Nicu, Nicolae, Nicolas

Pentru noi toţi din familie acele două luni de concediu ale lui Nicușor la noi la Timişoara, au rămas de neuitat.

Şi acuma mai există la Timișoara, haine, hăinuţe, jucării, jucăriuţe de a lui Nicușor. Cele mai drăguţe sunt acele treninguri de fâş colorate, cu imaginea lui Arnold Schwartzeneger, care au costat la acea vreme exact 200 de mărci bucata. Iar sândăluţele cu barete colorate, roase de atâta ,,ştropaţie victorioasă” sunt f. drăguţe şi elocvente.

După plecarea lor, despre Nicușor mai aflam apoi stiri din scrisori, poze, mai vorbeam cu el la telefon, când mă amuzam de noul lui accent cosmopolit, vorbind în româneşte.

Uneori în scrisori mi se trimitea şi o depeşă personală de la Nicușor, drăguţă, dar stângace şi naivioară, dar spre deliciul nostru al timişorenilor.

După multe peripeţii cu Ambasada am reuşit să mă urc și eu în avion la Budapesta, cu destinaţia Canada.

Cine credeţi că m-a așteptat la aeroport cu flori ? Nicușpr şi familia. Pe drum Nicușor nu mai prididea să îmi explice pe unde trecem, ce vedem, ce importanţă au toate.

A fost o primire ca în basme, fiind săptămâna mare după Paşte !

Nicușor m-a informat despre Ghidun. Ghidun a  fost motanul uriaş, portocaliu al lui Emil. In poză pe covor avea mai mult de jumătate de metru şi intindea labele spre Nicușor. Era jucăria prefertă a lui Nicușor şi animalul lui de companie, când sosea de la şcoală.

Nu era deloc supărat pe Ghidun deşi şi el şi Lila au trebuit să facă injecţii de antirabic, fiindcă i-a ,,încrompat”!

Ascunzătoarea lui Ghidun era sub o podea din bucătărie, mascată sub un contoar. Am fost curioasă să o văd. Apoi am promis că dacă voi avea bijuterii am să le ascund acolo. Pe vremea aceea încă nu aflasem despre hoţii care umblă cu detectorul de metale, că… bani de diamante oricum nu credeam că voi avea vreodată !

Am făcut cunoştinţă cu Nintendo, cu ordinatorul, cu bicicleta fără pneuri, cu acoperişul care inunda plafonul, cu scara care ducea spre acoperiş, cu ,,consierjul” care avea în hol  butoaie de metri cubi de palmieri şi liane, am făcut şi eu figuri cu piese de lego, şi nu mai ştiu câte şi mai câte am învăţat eu de la Nicușor-Nicu.

Acuma după ce am învăţat pe cele din casă şi dn jurul casei, am trecut la pregătirea sportivă şi scolară.

Nicușor făcea karate şi avea deja centură galbenă. Când Nicușor a devenit mai ocupat, şi am să spun cum, el a trebuit să renunţe la lecţiile de karate, pentrucă antrenorul locuia la o oră de mers cu metroul.

Ca urmare. acum, Nicușor-Nicu acorda mai multă atenţie antrenamentului de Wat

ter pollo, pe care l-a urmat 8 ani. A susţinut competiţii, a luat aur la Jocurile din anul 2ooo…   Totul era perfect şi ar fi trecut şi la juniori, dacă nu ar fi dat o dihonie în copiii emigranţilor . Ce învăţaseră, de prin mahala ? Să nu lupte cinstit cu para şi atac la minge ci cu picioarele la părţile sensibile ale băieţilor atacanţi sau talentaţi şi cu o tehnică bună. Nici după ce a fost faultat în modul acela grosolan nu a mai voit să meargă la competiţii. Ori antrenament în vederea competiţiei, nu are valoare, dacă laşi echipa descompletată la competiţie, pentru x motiv.

Din Germania s-a obişnuit să citescă foarte. mult. De fapt cine ar rezista să nu ia în mână frumoasele cărţi pentru copii care se tipăresc acolo? Totul pe hârtie lucioaă, parcă e hârtie foto, de unde cele mai frumoase imagini ne zâmbesc în toate culorile. Oricând găseşti frumoasele basme, intresantele aventuri, benzile desenate artistic, cu gust şi pe înţelesul celor mici.

Nicușor a prins acolo gustul cărţilor şi pe măsură ce a crescut, curiozitatea pentru sfere mai mari de cunoaştere şi-o satisfăcea prin citit şi documentare şi prea puţin prin ordinator.

Aşa a abordat probleme chiar peste vârsta lui şi a putut şi poate discuta cu discernământ pe diferite teme cu persoane mai în vărstă şi mai educate decât el. Am evitat cuvântul ,,instruite” fiindcă nu orice nivel scolastic  poate aborda atâtea teme cât frecventarea cu pasiune a bibliotecilor și răsfoirea cărţilor.

Această pasiune a cititului a adus multe cheltuieli familiei , şi multe drumuri cu Lila pe la târgurile de cărţi sau la anticariate particulare. Biblioteca pentru copii din ,,Côtes des neiges” era pentru Nicușor-Nicu un popas aproape zilnic.

In ciuda faptului că este şi azi un mare curios şi un asiduu cititor, plus, devenit și un pasionat al ordinatorului, el nu a scăzut niciodată sub media generală de 8,60.

De curiozitate am consltat statistica situaţiei şcolare din Quebec şi am fost plăcut impresionată când am constatat că Nicolae este la limita de jos a celor foarte buni la învăţătură, mult deasupra mediei. Asupra acestui subiect voi reveni , respectând ordinea cronologică a vârstei.

După ce a venit în Canada Nicușor s-a achitat de anul premergător de franceză cerut imigranţilor, apoi a urmat clasa întâia primară lângă casă, la şcoala de cartier.

Aici avea posibilitatea de a se juca seara la baschet în curtea şcolii.

Intre timp Lila s-a orientat spre o şcoală mai bună, ,,FACE“ din Centrul oraşului, o şcoală de cultură generală plus arte.

Nicușor, pictorul mic de pereţi interiori, de la Timişoara, a fost încântat, la fel ca şi profesorii lui. Eu nici nu am pus bine piciorul în şcoala lui, că profesoara de desen aflând cine sunt, mi l-a lăudat în fraze lungi…

Nicușor se simţea f. bine la acea şcoală. Pentru început a fost repartizat la violoncel. El era o mogâldeaţă şi umbla cu ruksacul şi cu violoncelul în cutia mare după el prin autobuse. Noroc că nu avea ore de muzică instrumentală zilnic. Cum şcoala era pe str Scherbrook el folosea un singur autobus, iar de la colţ, mergea pe jos cam vreo 400 de metri, ca să nu mai ia un al doilea autobus.

In anul următor a fost repartizat la flaut , iar în următorul la clarinet. Instrumentele mari si scumpe apartineau şcolii, iar flautul, bineînţeles, era personal.

In anul doi Nicușor a jucat în echipa de teatru a şcolii rolul lui Romeo în piesa ,,Romeo şi Julieta”. Avem poze.

In anul de absolvire a interpretat la spectacolul de concert, împreună cu ceilalţi o piesă de concert de Beethowen. Emil era f. mândru de Nicușor, dar cea mai fericită eram eu.

Aici peste ocean metoda de învăţământ îl deprinde pe copil să aibe personalitate, să fie responsabil, să poată susţine o prezentare oral, după o anumită temă. Pentru mine a fost o adevărată surpriză când l-am auzit pentru prima dată pe Nicușor în clasa a doua primară că are de făcut un PROJET, adică un proiect după o temă dată.

Lucra cu dăruire la citit, redactat, lipit, planşe şi finisaje, ca un om mare, în miniatură.

Când făcea proiectele singur erau repede gata, când trebuia să lucreze la un proiect cu un colectiv mai mare de copii, unul, doi, trei, patru, atunci nu prea erau rezultate. S-a întâmplat că a trebuit să lucreze el şi secţiunea altora.

Umbla în case bune, avea colegi bogaţi, care îl invitau la ziua lor sau la alte sărbătoriri, veneau şi ei la el cu asemenea ocazii şi era o plăcere să îi vezi stând pe canapea ca păsărelele cu acele coifuri festive, cu panaşe, pe care le purtau cu mândrie pe cap.

Nicușor vedea prin casele acelea mari, multă opulenţă, confort, multă aparatură  de tot felul şi ne povestea. Câteodată mai cerea să îi cumpărăm, dar i se cumpăra puţin şi foarte rar, fiindcă venitul familiei era f. precar, in vremea de studenţie a părinţilor.

Cum se zice, studenţie la bătrânețe, că studenţia din ţară şi funcţiile din ţară aici nu aveau valoare ! Este şi asta o politică ! Patronul te întreabă dacă ai experiență canadiană.

De aceea, de mic, Nicușor a căutat să lucreze. Nu i se părea mult ca să se scoale la ora 5 dimineaţa ca să prindă un autobus care ducea la cules de căpşune, sau de smeură.

Cu bănuţii ştrânşi şi cu ce mai căpăta de buzunar îşi cumpăra ce-și dorea el.

Pe măsură ce a crescut, muncile din vacanţe erau tot mai complexe, mai responsabile, dar nu se ridicau peste salarul minim orar pe economie.

Acum revin la şcolarizarea lui Nicușor-Nicolae.

Iată că s-a absolvit ciclul primar la şcoala FACE. Se punea problema unde să –şi depună dosarul pentru admitere. La un liceu special mixt cu copii numai de granguri,  College… sau la un liceu serios cu tradiţie veche, unde se mai preda şi religia şi se practicau în cinci ani de studiu şi 40 de discipline de sport, care liceu era şi aproape de casă, acela fiind Notre Dame, sau la un liceu numai de băieţi, bogaţi şi aroganţi, tot aproape de noi, Liceul ,,Brebeuff”. Toate aceste trei licee sunt particulare, de un foarte. bun renume şi unde se face carte serios, nu glumă, şi unde se plăteau taxe mari.

Doamna Fournier, ziarista, îl voia pe Nicușor coleg cu fiul ei la College…, Emil  şi Lila au optat pentru Colegiul Notre Dame.

Nicușor a dat admitere la toate trei liceele şi a fost admis, dar a trebuit să se despartă de Furnier, cel mai bun prieten şi a venit la Notre Dame, din trupa lui de prieteni numai cu doi.

Lila era studentă, Emil era şi el student la germană, Lila mai şi lucra câteva ore zilnic, eu mai eram şi eu o persoană în plus, parenată pe zece ani, mai lucram şi eu pe unde mai reuşeam, aşa că pentru Nicușor cel mai bine era să fie la liceul -Colegiul Notre Dame, cât mai aproape de casă.

De mititel, de pe la opt ani, Nicușor mergea singur cu transportul în comun, autobus la FACE deşi oficial, copiii trebuie însoţiţi pănă la 12 ani.

Imi amintesc odată când mi-a arătat Nicușor drumul către FACE. Atunci m-a dus cu metroul şi cu autobusul, că trebuia să cumpărăm ceva, nu mai ştiu precis.

Nicușor se strecura aşa de iute prin aglomeraţia aceea că deabia mă puteam ţine de el. Era ca un spiriduş. La un moment dat ieşind noi la liman, după cugetul meu, iar el urmând un traseu şcolăresc, de scurtătură, am trecut prin gangul care ducea într-un  depozit, am urcat vreo treizeci de trepte şi am ieşit prin magazin, la drumul spre FACE. Atunci l-am ,,pârât” la mămică-sa şi i-am zis copilului să nu mai folosească acea scurtătură chiar cu riscul de a întârzia la școală.

Tot pe la acea vârstă fragedă, el a auzit despre o evanghelizare, undeva departe, la nu ştiu ce sală de la nu ştiu ce stadion, în Montreal. I-am spus  Lilei că voiesc să merg și eu acolo. Ea l-a rugat  pe Nicușor să mă însoţească, deci să-mi fie ghid. Atunci ghiduleţul meu mic, de nădejde, m-a condus prin vreo două metrouri şi autobuse, fără,,sminteală”, direct la locul dorit.

Ne-am rugat amândoi, am văzut vindecări şi mulţumesc Domnului şi eu m-am vindecat de durerea de la genunche, durere cu care pornisem de acasă. Nu pot decât să zic: Slavă Domnului!. Tot atunci ne-am mai rugat şi pentru sănătatea altora, fiindcă aveam noi ceva important de izbândit.

S-ar părea că spiritul acela de orientare excelent pe care îl avea Nicușor, mergând pe jos şi descurcând străzile Montrealului, acuma când este Nicolae şi este cu maşina lui personală îl ajută mult, exceptând unele cazuri când uită să iasă de pe autorută.

Tot ne ameninţă că îşi va lua un GPS, dar se pare că încă nu este programat. ,,Vezi că robotul şi vorbeşte într-una, dacă îi dai voie şi uite aşa eşti atent la ieşirea de pe autorută…”, zice el despre GPS.

Nicușor era curios cum va fi la Notre Dame faţă de FACE. Pentru început fiindcă două admiteri au avut loc simultan, el nu a putut participa la timp aici la admitere. Emil s-a dus cu Nicu la direcţiune, a arătat rezultatele bune obţinute de la College de Montreal şi de la Brebeuff şi directorul i-a acordat suplimentar  admiterea.

Oricum, prin Nicu Colegiul Notre Dame a avut de câştigat. Nicu a fost un elev bun, politicos, cu o frecvenţă de100 la sută, harnic, sportiv, cu un caracter bun, neturbulent, cu proiectele la timp, foarte curat îmbrăcat şi un elev bun şi merituos.

A povestit ce emoţionat se simţea când Emil pleda pentru el la directiune.

Apoi a urmat rândul lui Lila ca să procure f. multe rechizite, cărţi de lectură particulară, uniformă, un mare bagaj de echipamente sportive de tot felul, pantofi negri, uniforma cu pantaloni la dungă, cămăşi de la magazin special, ciorapi numai negri, sac pentru gustare, termos, sac=ghiozdan,  pentru cărţi, toate noi, cu mici excepţii, cu bani grei, că nu mai ştia de unde să îi ia !

Ei, iată-l pe Nicușor, acum Nicu, elev la,,Notre Dame”!

Acest colegiu renumit a fost cândva un organism scolastic foarte religios. Acuma se remarca prin orele sale de istoria religiilor şi prin contribuţia corală şi instrumentală a elevilor la serviciul religios de la ,,Oratoire”- biserică fondată de Frere Andrei, făcător de minuni, care a funcţionat, canonic fiind în Ordinul Sfintei Cruci, doar ca umil portar la Collegiul Notre Dame. (Vezi muzeul de la ,,Oratoire”).

Profesorul de la religie le-a format o frumoasă optică creştină copiilor.

În acea perioadă Nicu citea multă literatură religioasă, extraşcolar, încercând să găsească pentru sine răspunsuri la multe întrebări.

La acea disciplină a avut întotdeauna nota maximă.

Când am plecat anul acesta în concediu am cerut de la Nicu o biblie mică sau un Noul Testament, din care a avut foarte multe, întotdeauna.

Mi-a împrumutat unul, dar mi-a spus să nu îl pierd că el l-a citit şi să observ că el are acolo făcute  sublinieri…

Prin anul doi el a dorit să intre în corul care cânta la ,,Oratoire”, fie corist, fie instrumentist, dar fiindcă s-a ,,trezit” prea târziu, toate locurile erau ocupate şi nici vorbă ca vreunul din copii să plece şi să lase locul liber…

In perioada aceea eu discutam mult cu Nicu probleme religioase, spre plăcerea amândorura.

Când  uita ceva acasă eu mergeam să îi duc ce ceruse, iar el ieşea pe ușa cadrelor didactice ca să ne întâlnim, poarta fiind zăvorâtă.

Unii copii se băteau la garderobă cu sanviciurile, îşi împroşcau hainele, dar el nu se amesteca în asemenea acte delicte.

Probabil din spiritul său caritabil, s-a oferit în pauza de prânz să servească la cantină. Din spirit de sacrificiu a acceptat munca cea mai grea care consta în adunarea resturilor şi împingerea lor spre canal cu un drug de lemn. Mai făcea el şi alte munci mai nobile. Dar această sarcină grea, aşa cum învăţase   ,, de  la Frere Andrei”, el ţinea să o presteze doar el singur.

Surpriza a venit pe neaştepotate el fiind trecut pe un stat de plată şi fiind remunerat săptămânal !

Cum acest mod de a face bani se suprapunea nu cu vacanţa căpşunilor şi a muncii la ;;Maxi”magazinul , el era f. bucuros. In plus avea dreptul la un desert gratuit.

Se plângea mult de mofturile copiilor care aruncau multă mâncare, erau dezordonaţi şi murdăreau tare mult sala de mese.

Acolo lucra un bărbat tânăr, de culoare, care nu se bucura de prea multă atenţie din partea copiilor şi care rămăsese ca băiat de pripas la Colegiu şi lucra la cantină. Acel băiat era bine crescut şi educat şi el discuta deseori cu Nicu. Nicu dintr-un principiu sănătos, nu îl privea de sus.

Pentru colegi Nicu avea întotdeauna vorbe de duh şi îi distra in pauze. Deşi înzestrat cu talent comic nu a publicat niciodată la revista lor şcolară ,,Canard”. Eu am ascuns în casă  file din revista respectivă, din care Nicu aducea nunmere  acasă, dar la vârsta lui nu avea habar ce valoare afectivă ar avea acele reviste peste ani şi ani…

Tot îndemnat de inima lui bună a răspuns apelului şcolii de a ajuta copiii mai mici, deficitari la învăţătură.

A povestit acasă ce fericită a fost o mamă monoparentală când datorită meditaţiilor lui, copilul s-a  redresat şi a promovat anul!. Sunt şi acuma emoţionată când îmi amintesc.

Bine faci, bine găseşti, zice proverbul.

Acele gesturi frumoase ale benevolatului la meditaţii nu au scăpat neobservate, deşi Nicu nelăudându-se că face un lucru mare.

La serbarea de absolvire, Ildiko ( ingineră la HidroQuebec), cu soţul şi cu Fatima, prietena dintotdeauna şi colega mai mare a lui Nicu de la FACE, s-au oferit să vină la serbarea de absolvire a lui, Nicu pentru  frumuşeţea evenimentului şi pentru momentul festiv al,,arucării pălăriilor”.

Eram cu toţii în amfiteatru, aşezaţi cu totii comod pe scaune la balcon şi priveam la desfăşurarea evenimentului. Aproape de închidere, din cei 360 de colegi ai lui Nicu, opt absolvenţi au fost felicitați pentru  merite deosebite la învăţătură . Aplauze, bucurie, zgomot. Fiecare a primit un plic cu o ,,bursă modică” reprezentată printr-un cec, din partea şcolii. S-a eliberat scena şi a apărut un profesor cu un alt plic în mână.

El a inceput printr-un discurs cu suspans, ,,pentru merite deosebite., etc, etc,  şi ajutorul benevol de meditaţii, etc, etc,   se acordă încă o bursă în mod excepţional absolventului . Nicolae-Nicolas.

Nouă nu ne venea să ne credem urechilor, Ildiko ţipa de entuziasm, Lila se pierduse cu firea.

,, Nicolas ……,, este rugat să urce pe scenă ca să îşi primească Bursa Acordată!”

Toţi cei 360 de colegi, ai lui Nicolae, că atâțîa erau în anul lui, au scandat minute în şir : ,,,Nicolas, Nicolas ..”, ridicându-se in picioare de pe locurile lor unde erau aşezaţi, pe jos în faţa scenei.

Pentru noi, familia, momentul este de neuitat, iar Ildiko, faţă de care Nicolae nu s-a dat ,,mare” niciodată, era mai entuziasmată şi mai agitată decât noi.

Ca să închei despre acel moment, spun că am făcut multe poze,  apoi, din parcul Colegiului , chiar şi cu profesorul de chimie, care parcă nu a trecut chiar întâmplător pe lângă noi, şi care ni l-a lăudat şi el pe Nicolas, în faţa noastră. Am încheiat seara mergând la un restaurant indian din apropiere, ca să-i facem plăcere lui Nicolae care apreciază bucătăria indiană.

Revin la nişte momente de viaţa de şcolar al lui Nicolas la Collegiul Notre Dame.

S-ar părea că instinctiv, el ştia ceva despre valoarea lui, iar dacă mai punem la socoteală şi faptul c-a moştenit de la Emil o  încăpăţinare de ,,măgar”, cum zicea bunica paternă a lui Nicolae, este de imaginat ce putea face…

De ce îl amintesc pe Emil aci ? Emil este descendent dintr-ă familie cu multe naționaităţi conlocuitoare ,,încrucişate” între ele : sârb, toth, dobrogean-român, iar el fiind născut la Arad şi crescut în atmosferă româno-maghiaro-germană, trăitor printre intelectualii comunişti ai vremii. Nici nu este de mirare că în capul lui Emil, care pe deasupras a mai făcut şi dreptul la Bucureşti, erau atâtea idei care se bulversau, bulversând şi viaţa lui de familie.

Victor oricum este mult mai judicios, dar mai sare şi el ,,peste cal”, uneori.

La colegiu Nicolas făcea pe ,,teribilosul” şi la sport, arătând că el… poate. De multe ori ataca situaţii  limită.

Odată, făcând el nişte ,,pase” cu mingea şi fiind f. înfocat a reușit într-o pauză jucându-se în curtea interzisă, să cadă în cap pe o grămadă de bolovani. A avut un şoc atâta de puternic şi o zguduitură de creer atât de intensă încât şi-a revenit cu greu, îşi amintea mult timp de acel moment. Bineînţeles că nimănui nu i-a trecut prin minte că bietul copil ar fi trebuit consultat, tratat, urmărit medical… Numai Dumnezeu Sfântul l-a ajutat ca să nu fie urmări grave ale acelui moment grav din viaţa lui!

Odată m-am nimerit la sala de sport unde aveau saltelele. Cum credeţi că aşteptau ei pe profesorul de sport ? Împingându-se unul pe altul sub saltele, grămădindu-le peste cel de jos, şi mai suindu-se şi unii dintre ei peste saltea !!!

Eu am încremenit văzând atâta prostie omenească, mai ales că auzisem cândva că într-o tabără din România, au omorât un copil în joaca-bătaia cu perne …

Intr-o iarnă am mers şi eu cu Lila, cu el, şi cu Filip, un priten și coleg, prieten foarte  bun al lui Nicu, la zăpezile râvnite de la Saint Bruno.

După ce s-au distrat fiecare cât pentru zece inşi la ,,tuburi”, sănii, Nicolas şi Filip au hotărât să se urce pe o pantă lină până la inălţimea de cel puţin 100 de metri şi de acolo să-şi dea drumul pe scurtătura  pe fund. Panta scurtăturii era aproape dreaptă, înălţimea era periculoasă, jos era stânca deszăpezită pentru acces.

Vă puteţi închipui cu ce viteză de bolid veneau în jos şi au făcut aceasta cam de zece ori. Eu şi Lila stăteam neputincioase jos, uitându-ne la nebunii care se distrau intr-o cascadorie de pericol maxim !

În capitalism ca în capitalism ! Când dentiştii au intrat în penurie de clienţi s-au gândit să lanseze reclama dinţilor deviaţi inestetic. Toată lumea a dat buzna, chiar şi Fatima, implantându-şi  sârme corectoare printre dinţi. Timp de vreo lună bună copiii pacienţi nu mai puteau mânca, aveau dureri, indispoziţii, dar de, moda !!!

Costul era de 3000 dolari şi cu chiu cu vai am reuşit să îl oprim pe Nicolae să nu adere şi el la acel curent nebunesc şi inutil.

Dar nu am scăpat de tot, fiindcă preadolescenţii de la Notre Dame au căzut din nou în ,,plasa” dentiştilor  de această dată fiind speriaţi de bau-bau-ul maxilarului prea scurt ca să accepte creşterea măselelor de minte !

Această cheltuială pe capul părinţilor şi suferinţă pe capul copiilor a prins atât de iscusit la,, Notre Dame” încât copiii se expuneau chiar la patru operaţii bucale in aceeaşi şedinţă, ca să scape de  grupul celor patru muguri ale măselelor de minte, care sunt aşezati pe maxilare , sus şi jos în fundul gurii !!!.

Netam-nesam, Nicolae al nostru s-a programat singur şi ,,de formă”, m-a chemat să-l asist şi eu, cea puternică, într.o zi caniculară la o asemenea operaţie. Pentru doar o singură incizie, extracâție de mugure dentar din alveola dentară, din maxilar, din fundul gurii am plătit 800 de dolari.

Fiindcă nu puteam să-l lăsăm asimetric , în viitor cu gura într-o parte, după câtva timp a trebuit să facă încă o incizie- operaţie simetrică la celălalt maxilar.

Căteodată Nicu venea puţin mai târziu acasă. Fără să îl întreb el spunea că a trecut pe la ,,Oratoire”, Atunci aveam pentru el chiar multă înţelegere şi stimă, intuind ce poate însemna acel gest.

Pentru el anii de la Notre Dame au fost ,,tiviţi” şi cu multă distracţie. Nu a scăpat nici un film, nu a scăpat nici o conferinţă. Mania conferinţelor i s-a imprimat atât de bine încăt se ţine de ele  şi acuma. Post conferinţe, nu uită  să meargă la Biblioteci să caute material şi mai dezvoltat la tema respectivă.

In ultimii ani de Notre Dame obişnuia să frecventeze mult sala de lectură a bibliotecii şi să înveţe acolo. Era fericit că în apropiere  de noi se deschisese Biblioteca centrului cultural de pe ,,Côtes des neiges”.

Cam în aceeaşi perioadă l-a apucat febra cumpărării şi adunării de cărţi de pe la anticariate. Mai umblă şi azi cu lista celor mai valoroase cărţi în buzunar ca să îşi completeze colecţia râvnită . Camera şi apoi garsoniera lui s-a umplut de rafruri de bibliotecă, unde adună cărţi pe tematică, din ce în ce mai bune şi mai scumpe în funcţie de veniturile lui din munca suplimentară.

Eu nu sunt de acord cu el din două privințe. Odată că el respinge colecțiile de dicționare şi materialele de referinţă, spunând că le are pe internet  şi al doilea că doarme în atmosferă de plumb. Dar am aflat că acuma cărţile noi nu mai sunt tipărite cu cerneluri de plumb.

De dragul cărţilor nu -i este greu să ia ruksacul în spate şi să meargă nu mai ştiu prin ce împrejurimi  la anticariate sau la târguri de carte. Cănd se dechide la Palatul congreselor târgul de carte, stă acolo până la închidere, mai rău ca la salonul auto, despre care am să povestesc.

Intrase în el dragostea de bani şi se hotărâse să se facă doctor ca să trâiască cât mai in largul lui. Nu ştiu de unde a priceput el că medicii beneficiază numai de huzur. A început apoi să introducă în felul lui de viaţă şi de studiu multe informaţii medicale, nutriţie, comportament, psihologie, anatomie, sexologie, relaţii conjugale, despre yoga, fitness, sport cultural, parapsihologie, şi altele asemănătoare.

I-am  adus colecţii frumoase legate în piele. Colectii de reviste medicale sau compendii de medicină, găsite de ocazie. Pe unele le-a păstrat pe altele le-a donat,  iar altele au ajuns la unul din prietenii lui care face fizioterapie.

Nicolae are norocul sau nenorocul de a poseda un grad ieşit din comun de bioenergie.

Cànd se juca în neştire, de nu mai putea fi oprit eram uneori furioasă. La un miment dat după ce au mai pătruns nişte informaţii despre energie, paranormal, etc. Şi după ce în România au mai ieşit la suprafaţă ,,indezirabilii” filozofi, psihologi, psihanalişti şi medicii care mai vedeau, sau aveau voie să vadă şi omul pe dinlăuntru şi pe dinafară, în coplexitatea lui, şi nu numai forma robotică de vită de muncă manipulată în comunism, atunci am constatat că Nicușor poate ridica obiecte de metal cu palmele, fruntea, şi că ele stau lipite de corpul lui o anumită perioadă de timp.

Atunci am comunicat cu Lila şi am anticipat pentru Nicușor o carieră de bioenergetician, medic cu studii şi vindecător prin propria lui energie.

Pe atunci Nicușor avea doar câţiva anişori.

In Germania aveau vecin un chinez bioenergetician, care realiza venituri bunişoare dănd servicii nemţilor.

Intr-o zi chinezul nu a mai fost văzut. Murise în timpul unei şedinţe de masaj pe care îl executa la un pacient. Deci se descărcase de prea multă energie şi funcţiile lui vitale ajunse la zero, i-au fost fatale.

De atunci visul meu de a-l vedea pe Nicolae bioenergetician, s-a schimbat, dorindu-i o profesie mult mai puţin ascunsă, controlabilă şi nepericuloasă.

Am discutat problema aceasta în Canada cu o bioenergeticiană care a dat naştere unui copil aproape robot. Ea  mi-a spus ce pericole pentru tine ascunde această meserie dacă nu o poţi bine stăpâni, Ea a contactat tot felul de boli ciudate, a ajuns la o suferinţă mai gravă asemănătoare unui cancer şi a murit destul de tânără. Dumnezeu să o odihneasă!

In paralel cu anii de colegiu, pe lîngă toate sporturile pe care le-a învăţat pe unele practicându-le cu pasiune, Nicu a făcut Watter pollo vreo şapte-opt ani, şi un curs de un an şi jumătate de sauvetaj, obţinând diploma de sauveteur naţional, un salvamar profesionist.

Ca în orice sport, performanţa de sauveteur se păstrează prin antrenament şi reîmprospătarea cunoştinţelor şi a deprinderilor. Deci la fiecare doi ani trebuie susţinut un examen.

In perioada dintre studiile care au urmat după colegiu, Nicolae a lucrat timp de un an ca sauveteur atestat profesionist la piscinele lanţului de hoteluri Mariott, fiind foarte bine remunerat.

Victor nu a cerut nicidată ca să fie plimbat în vacanţe, ca alți copii, prin staţiunile din Sudul Americii, sau prin Canada.

El se multumea cu cantonamentele făcute ca sportiv, sau cu cantonamentele făcute în scurta sa activitate de militar, sau de membru al partidului liberal. Despre acestea dacă este provocat, va vorbi cu mult haz, aşa cum ştie el.

Ar fi fost culmea ca Lila să nu vadă lumea de aici, de peste ocean. De aceea l-a luat cu ea in fiecare vară fie in Cuba, Santa Lucia, Varadero, Mexico, USA, Cape Cod, Boston , New York, Canton, Acron, Republica Dominicană,, la Paris, Oslo, în Romania la mare şi la Castelul Peleş, la Lourdes, în Pirinei, şi intr-un periplu canadian de 3000 km , Montreal – Nouveau Brunswik – Noua Scoţie pe litoralul Oceanului Atlantic, plus croaziere peste tot, inclusiv pe Sena-Paris.

In toţi aceşti ani,  continuare la pozele făcute în România şi Germania s-au adunat in casă mii de fotografii, gen carte postală, care redau locurile vizitate sau pe cei din familie lângă obiective deosebite.

Tot ce doreşti să obţini se atinge după o perioadă de dăruire şi sacrificiu. Acel curs de şcolarizare ca sauveteur era  teribil de împovărător şi incomod pentru Nicolae.

Imi amintesc de serile când iarna, prin zăpezile şi gerurile din Montreal, îl aduceam acasă pe Nicolae, stors de puteri şi ud, după multe ore de piscină şi antrenamente grele, pe la unsprezece noaptea, luându-l  de la capătul oraşului. Era epuizat de antrenamentul care obliga ridicarea rapidă de pe fundul bazinului de înot, cu o singură mână a unui manechin de optzeci de kgr. ( chipurile cel în pericol de înec), cealaltă mânî servind la înotul spre suprafață.

Şi el şi Vo, un alt prieten de al lui, pe care îl invitam să îl aducem noi cu maşina, stăteau zgribuliţi, cu căciulile pe ochi…

Dar ce bine a prins această calificare mai târziu !

Victor nu a apreciat faptul că are înclinaţii către limbile străine. A neglijat germana pe care o vorbise perfect, nu s-a lăsat impresionat nici de latina ,,modernă” care se preda obligatoriu la colegiu şi nici de spaniola care era un obiect de studiu. In schimb a îmbrăţişat imediat engleza, şi nu numai că o vorbeşte clasic, ci şi în dialect, o scrie foarte corect.  Îi place mult să vorbească quebecoaza, franceza, în dialect.

El are talent actoricesc umoristic şi face nişte show-uri f. reuşite, improvizate de el.

Este politalentat dar are o urmă de timiditate şi de rezervă, care nu face decât să îl priveze de nişte haruri pe care i le-a dăruit natura.

Cultura lui generală i-ar deschide unele câștiguri la emisiunile de la televiziune, la acel ,,cine ştie câştigă”, are talent oratoric, putând dezvolta un subiect şi câte o jumătate de oră.

Punctează nişte momente ca un jurnalist. Este un bun şi autodidact ecologist.

Probabil fiindcă ţine acestea ,,în degetul cel mic”, nu-l interesează o asemenea carieră, care este bine plătită şi nu îl solicită epuizant..

Și după atât de multe  activități a hotărât  să devină patron de companie și s-a înscris la Facultatea de management. Să îi urăm succes!

Poate cititorul vrea să știe  desprea actuala relație dintre tată și fiu,

Deși au scăpărat multe scântei între ei, chiar și perioade de îmbufnări din partea lui Nicolae față de tatăl său, după ce dornicul de câștig Emil a plecar în Norvegia, am fost cu toții în vizită la el. Am beneficiat de o ședere de două săptămâni în Oslo și am fost  conduși să vedem tot ce este  demn de văzut în Oslo, de către un turist, muzeie, Opera, Palatul regal, împrejurimi, dar cel mai mult pe Nicolae l-au interesat cele văzute la Muzeul corăbiilor vikingilor..

EPILOG.

Întrtucât, acum, Nicolae este cufundat în materiile cerute de Licența în management, povestirea așteaptă noutăți.

Narator MELANIA RUSU CARAGIOIU, (Acad. Edu.)
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“Cuvinte nerostite (proză scurtă)” de Anișoara Laura-MUSTEȚIU

Într-un torent de viteză, un BMW negru trece pe șoseaua udată de ploaie lăsând o dâră de a…