„Am fost mândră că sunt româncă 
și am fost blajin-împăcată că sunt ortodoxă.”
(Dr. ZOIA CEAUȘESCU-OPREAN)

De trei decenii încoace, asupra matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean s-a produs o adevărată crimă sub dublu raport: imagologic și identitar. Faptul că destinul a hotărât ca un intelectual atât de analitic și de profund ca ea să fie copilul natural al soților Elena și Nicolae Ceaușescu i-a maculat fundamental existența în ultimii ani de viață. De fapt, Zoia a plătit pentru ceea ce niciun om de pe această planetă nu poate fi considerat, vreo clipă, vinovat, căci genitorii reprezintă un dat al divinității, niște borne fixe de hotar în definirea identității personale, dar și o verigă imuabilă între trecut și viitor, purtătorii de zestre genetică mai mult sau mai puțin spectaculoasă.

Autorii direcți, care, începând cu data de 24 decembrie 1989, au contribuit la distrugerea Zoei Ceaușescu-Oprean ca ființă și, deopotrivă, ca matematician, se cunosc, deja. Unii mai sunt printre noi, alții, nu. Însă, reparația morală și restabilirea cu obiectivitate a adevărului curat și simplu, nemistificat cu bună știință, din varii motive, se cuvin, acum, mai mult ca oricând, după treizeci de ani de la arestarea sa din 12 ianuarie 1990, a fi așezate în matca firească a curgerii istoriei noastre reale și a timpului.

Spre deosebire de mulți dintre noi, care, dintr-o cauză sau alta, renunțăm la a ne mai acorda încă o șansă în căutarea iubirii adevărate, Zoia Ceaușescu-Oprean a avut curajul să-și caute această iubire, pe care destinul i-a hărăzit-o, finalmente, în persoana profesorului Mircea Oprean. Natura ignorantă a unora, însă, nu-i putea înțelege atunci, cum nu-i poate înțelege nici azi unei ființe profund sensibile și pasionale, așa cum a fost Zoia, rostul în sine al căutării universului afectiv potrivit. Misiunea ingrată de a i se construi, în mod voit, o imagine total nepotrivită în raport cu sfera sentimentală, prezentând-o societății într-o cheie fățiș imorală de către securiștii veroși ai timpului, misiunea aceasta, deci, a avut scopul concret de a-i minimaliza completamente aspectele pozitive multiple ale personalității ei deosebite. Căci strigoii Kominternului ”democrat” nu au fost deloc niște năluci, niște plăsmuiri literare. Ei au existat în carne și oase, au avut și au, încă, unii dintre ei, o identitate precisă, făcând parte dintre privilegiații regimurilor ante- și postdecembriste. Răzbunarea lor pe matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost una dintre manevrele de joasă speță ale ultimilor ani ai secolului XX. Practic, „24 decembrie 1989” a reprezentat fatifica dată astrală, când destinul Zoei s-a mutat, definitiv, în zodia dramei personale impuse, o dramă din care proaspăt instaurații la putere șacali neokominterniști au și început să-i înșface, diabolic de violent, ca niște vulturi nesătui, hălci imense de suflet…

„E atât de sinistră tăcerea serilor acum, atât de înspăimântător prevestitoare a unei nopți rele, nemilos chinuitoare, e atât de sufocantă teama strigătului fără răspuns și atât de plumburie deznădejdea chemărilor neauzite!”, scria matematicianul Zoia Ceaușescu-Oprean în volumul „237 de zile-n mormânt”. Hotarul, pe care l-a trecut pe 24 decembrie 1989, a fost încărcat de un simbolism aparte, el constituind pragul definitoriu dintre două lumi, dintre două ere. Cu alte cuvinte, Ajunul de Crăciun al anului 1989 exact semnificația aceasta a avut-o pentru ea – de barieră între paliere existențiale diametral opuse. Un antagonism spectacular, pe care nu numai că l-a înțeles deplin, dar l-a și acceptat, finalmente, cu inteligența-i înnăscută și profunzimea interioară ce o caracterizau în mod fățiș. „E prea grea, prea apăsătoare suferința… Simt cum mă strivește…(…) e prea necruțătoare, prea nimicitoare încleștarea acestei dureri… Nu mai am nicio scăpare. E din ce în ce mai beznă, mai înghețat și mai încremenit în pustiul din mine.” și „oricât de neîntrerupt mi-ar fi plânsul, tot va rămâne cineva sau ceva drag de jelit”, nota ea în paginile aceleeași cărți. Și nu avea cum să fie altfel, pentru că marea istorie îi atinsese, deopotrivă, matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean, cu aripa sa greoaie și rece, pentru totdeauna, destinul…

„Aceeași tristețe lugubră, aceeași suferință copleșitoare… Toată nefericirea din lume deasupra mea și de jur împrejur mlaștina deznădejdii în care mă scufund… (…) În afară de mârșăvia de a fi frustrată de libertate, de a fi nedrept și jignitor acuzată (…)”, îi scria Zoia, pe data de 6 august 1990, soțului ei, din carcera Securității – Rahova. Frumoasă, deșteaptă, dăruită segmentului profesional ales, matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost acuzată în mod completamente nedrept, la fel ca și frații săi – Valentin și Nicu Ceaușescu -, de o infracțiune pe care nu a săvârșit-o niciodată, anume, subminarea economiei naționale (art. 165, alin. 2, Cod penal), și, ulterior, arestată, pe 12 ianuarie 1990, în baza mandatului nr. 517/P/1989/22, emis de către Direcția Procuraturilor Militare.

Bocancul igmoranței și răutății tipic securiste lovise din plin, iată, într-unul dintre cele mai nobile suflete de intelectual, care se luptase atât de mult, cu propria sa mamă, pentru binele matematicii românești. Căci cercetătorul Zoia Ceaușescu-Oprean a deschis nenumărate căi acestui domeniu pe plan global, dar și unor specialiști ai momentului, fapt care nu i s-a recunoscut niciodată, în țară, după momentul „Decembrie 1989”, cu excepția străinătății, unde a devenit singura femeie-matematician din România a cărei teoremă (Teorema ”Arseni-Ceaușescu-Foiaș”) i se studiază în universități. Datorită pasiunii sale pentru Analiza funcțională, dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a devenit fondatoare a deosebit de apreciatului, la nivel international, „Journal of Operator Theory” – realizat de către Secția de matematică a Institutului Național de Creație Științifică și Tehnică din București (INCREST), în parteneriat cu American Mathematical Society (AMS) -, unde matematiciana româncă figurează cu nu mai puțin de 22 de lucrări înscrise în baza de date a acestui for științific renumit. De asemeni, Conferințele anuale de Teoria operatorilor, a căror organizator a fost, au adus la vremea respectivă, în spațiul mioritic, cele mai apreciate personalități ale matematicii mondiale de atunci.

Procesul de maculare voită, însă, a personalității omului și matematicianului Zoia Ceaușescu-Oprean a fost unul, repet, construit pe filiera securistă a orizonturilor roșii. O comandă eronată, care a lovit puternic într-un om fără absolut nicio vină, doar pentru a diversifica și întregi, astfel, circul abject al unui eveniment istoric sângeros: „(…) în afară de faptul că sufletul mi-a fost zdrobit și pustiit, (…), ÎNSĂȘI CALITATEA DE OM, DE FIINȚĂ UMANĂ MI-A FOST DESCONSIDERATĂ ȘI, DE FAPT, ANULATĂ (subl. n.)”, mărturisește, copleșită de durere, Zoia. „Am fost pentru totdeauna frustrată de libertatea de a mă mai bucura de Credință și de Iubire și aceasta este crima monstruoasă și de neiertat care s-a săvârșit împotriva mea.” Însă, hămesiții șacali ai Kominternului postdecembrist, ca orice prădători nativi, nu aveau capacitatea de a înțelege sensul unor cuvinte atât de mari precum Iubire și Credință și nici sufletul ei sensibil.

„De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie? Nu pot crede că toți sunt atât de idioți încât să nu priceapă că este o eroare. Nu pentru că suntem nevinovați. Asta o știu toți foarte bine (…). Este o eroare să-și închipuie că arestarea noastră ar folosi la ceva. Înțeleg că orice revoluție are victimele ei (…), înțelegem că sunt unul dintre cei nedrept sacrificați, dacă acest sacrificiu ar fi avut o minimă utilitate. Dar este complet gratuit. (…) A fost o măsută globală, pripită și fără discernământ (…)”, menționa Zoia pe 10 august 1990, o foarte bună analiză, de altfel, a realității momentului respectiv. Vinovatul fără vină, aceasta ar fi cea mai corectă definiție a patimilor nerostuite din ultimii săi ani de viață. Târâtă fără de rost prin mâlul inept al răului absolut, declanșat asupra ei cu intenție, aceasta și-a așezat durerile în miezul de foc al cuvintelor: „Mizeria și-a multiplicat chipul scârbos și rânjește satisfăcută din toate colțurile, jignirile și umilințele m-au înlănțuit și mă târăsc batjocoritoare prin mocirla degradării umane.” Cultura individuală aparte a intelectualului Zoia Ceaușescu-Oprean și limba română putem spune că i-au salvat oarecum sufletul de la deznădejde. Condei sprinten, bine articulat, rod al lecturii temeinice, matematicianul de vocație era dublat exemplar, iată, de scriitorul pătimaș și sincer, o coexistență doar de tip aparent a contrariilor, care a contribuit novator chiar, putem spune, la dezvoltarea stilului epistolar, prin intermediul confesiunilor zguduitoare cuprinse în volumul „237 de zile-n mormânt”, o carte apărută, în anul 2007, la București, sub îngrijirea soțului său, profesorul universitar Mircea Oprean.

Mărturisirii de principiu a omului corect privind onestitatea sa indubitabilă de-a lungul vieții, i se adaugă logica fără de cusur a matematicianului strălucit, care a fost Zoia Ceaușescu-Oprean: „Am trăit cinstit și drept toată viața, fără a înșela, fără a face rău, fără a trișa sau mistifica… Nu există nimic de care să mă jenez, nimic ce aș vrea să ascund, nimic ce să-mi reproșez… Și, cu toate acestea, mă aflu în pușcărie, sunt considerată o delincventă periculoasă și sunt tratată ca atare! Nici nu mai am forța să mă revolt și nu am nicio dorință să mă apăr. E absurd să lupți pentru a impune evidența, când aceasta este estompată de rea-credință.”

Da, așa este, este completamente absurd să lupți pentru a impune un lucru mai mult decât evident, concret, definit prin parametri exacți, nesupuși dubiului ori interpretărilor de tot felul. „Nevinovăția mea, onestitatea și integritatea mea sunt totale, sunt absolute, continuă Zoia în epistola adresată soțului său, în data de 7 august 1990, încât nu mai trebuie să fie demonstrate. Nu am de ce, pentru ce să mă apăr. Dacă se vrea să se facă dreptate, se va face. Dacă se vrea să se afle adevărul, se va afla.” Premonitoriu, ea adaugă următoarea frază: „Oricum, pentru mine va fi prea târziu, este deja prea târziu.”

După exact treizeci de ani de la arestarea abuzivă, pe 12 ianuarie 1990, a Zoei Ceaușescu-Oprean, mica noastră reparație de ordin moral este, evident, una extrem de tardivă pentru ea, dar necesară. Cu toate astea, nu putem șterge dintr-o inimă rănită, fie și în postumitate, hărțuirea, calomnia, terfelirea și îmbăloșarea îndurate de sufletul respectiv, căci, vorba sa, „oricât de limpezi și purificatoare ar fi încrederea, stima, prietenia și dragostea unor oameni, nu vor reuși să mai curețe stratul jegos și mocirlos al înjosirilor lipit etanș de mine. Am suferit și am plâns cu atâta disperare, încât nu voi mai zâmbi niciodată din toată inima (…). Senzația că sunt murdară și rău-mirositoare va persista (…)”. Contemporaneitatea rămâne datoare să realizeze, desigur, multe alte reparații morale față de mari personalități puse la zid, în mod circumstanțial și nedrept, precum, spre exemplu, eroinele neamului Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino, de către variile regimuri politice, care au scris, de-a lungul vremii, destinul trist și dureros al acestei patrii.

„Câți dintre noi n-or fi invidiat-o pe Zoia Ceaușescu despre care puteai auzi tot felul de grozăvii! Iar ea era o ființă modestă, miloasă, caldă. Preocupată de tot ceea ce crease frumos mintea și simțirea omului. Era mare iubitoare de literatură (…)”, menționa scriitoarea Ileana Vulpescu, în portretul „Zoia – omenia discretă”. Și adăuga ilustra autoare a romanului „Arta conversației” următoarele: „(…) suferințele ei fizice și sufletești ar trebui să ne facă s-o vedem așa cum era: o ființă înzestrată cu un intelect remarcabil și cu o demnitate care ar merita un gând pios și admirativ pentru aceea care, înainte de orice, a fost un om, un suflet.” Aprecierile față de matematicianul și omul Zoia Ceaușescu-Oprean nu pot veni decât din partea unor suflete asemenea ei, care au suferit, la rândul lor, din plin, meritat și, deopotrivă, nemeritat, de-a lungul vieții. Pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu poate ajunge la un nivel elevat al trăirii în sine, dar și la înțelegerea completă a durerii Celuilalt decât, exclusiv, prin suferința proprie.

„Mai am câteva minute și va trebui să schimb temnița… Simt deja dureroasa strânsoare a noilor cătușe. Voi rămâne mereu captivă…”, scria Zoia, la 18 august 1990 – ziua părăsirii închisorii Rahova, conform „Biletului de liberare nr. 69/1990”. „Doamne, am nevoie de un adăpost! Poate fi neantul dinăuntrul sau de deasupra acestui Pământ, dar, te rog, nu mă abandona, Doamne, pe suprafața sa!”, continua ea. Strigătul său de disperare nu a fost auzit, însă, de nimeni, motiv pentru care, din cauza condițiilor de subviețuire la care era expusă (lipsa unei locuințe, a hranei, îmbrăcămintei și locului de muncă), concepe o cerere inedită de rearestare adresată Procurorului general de atunci al României. La exact 16 ani de la acest episod existențial dur, Zoia Ceaușescu-Oprean trece în lumea drepților. Ultimele sale versuri, citite de soțul ei, pe data de 20 noiembrie 2006, cu câteva minute înainte ca aceasta să închidă, definitiv, ochii, au fost următoarele:

„Și cum te visam

Un gând îmi spuse

În somn

Că și tu mă visezi

Dar atât de adânc

Încât la trezire

Nu știu dacă

De fapt

Eu nu exist decât

În visul tău.”

P.S.

Zoia Ceaușescu-Oprean (1 martie 1949 – 20 noiembrie 2006), cercetător științific, doctor în matematică.

——————–

Magdalena ALBU

23 februarie 2020

București

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Veronica BALAJ: În suflet cu poezia din două țări – Amalia ACHARD, Franța

În legătură permanentă cu poezia română, Amalia Achard o translează, prelungindu-i expresi…