Home Breaking News Stiri Exclusive Raul ANCHEL – Vise cenușii

Raul ANCHEL – Vise cenușii

49 min read
0
0
194

Mă învârteam prin aeroportul nostru internațional. Frumos mare și modern… Îl așteptam pe Yigal, un coleg de servici. Se întorcea din Franța. Avusese întâlniri importante financiar pentru viitorul companiei noastre. Voiam să știu totul de la prima mână cât mai repede. Lui Yigal îi place să povestească totul cu lux de amănunte. Mie îmi place să-l ascult. Un anunț pe tabelul aterizărilor, anunța o întârziere de 30 minute.

Era duminică ora 17:00. O seară superbă. De fapt anul ăsta am avut noroc de multe zile splendide. Între zile friguroase și ploioase, deodată ai o zi neașteptat de frumoasă ce te readuce la simțiri. Nimic nu-ți amintește că suntem în mijlocul iernii… Pe o zi din asta două sau trei ore pe malul mării sunt dătătoare de viață. Cerul curat de nori de un albastru deschis, marea de aceași culoare și soarele, te face să uiți că ești în plină iarnă. Razele calde ale soarelui fac deosebirea dintre o zi rece de iarnă și una plăcută de primăvară…

Dar eu în loc să mă plimb, îl așteptam pe Yigal… Asta numai din cauza curiozității mele exagerate ca și a unei lipse de răbdare. Nerăbdare, de-a dreptul obositoare pentru mulți alții ce mă cunosc. Cum avionul întârzia, am început să mă plimb prin aeroport și să încerc să mă apropii de diferiți străini. Îmi place să discut cu ei, să aflu părerea lor de Israel, de ce mai e nou, pe la ei în țară, despre ce le pasă de prin lume…

Un grup de coreeni, mic de vreo 20 de oameni, mi-a atras atenția. Era un grup religios. Imediat m-am apropiat de ei. Două lucruri mă atrăgeau la aceștia. În primul rând fiind coreeni, vorbeau binișor spre bine engleza, deci era ușor să schimbăm idei. În al doilea rând conducătorul grupului era un preot creștin. Mic de statură, cu un costum negru și o panglică albă la gât, un fel de papion alb ce-i unea gulerele unei cămăși sau mantale…  Tipul parcă căuta pe cineva cu care să vorbească. Nu putea sta liniștit…

– Hy, i-am spus în engleză, sunt Sorian, și i-am întins mâna.

– Cho (s-au ceva asemănător) mi-a răspuns tipul.

– Ce ați facut în Israel? îl întreb, dornic să folosesc la maximum timpul ce-l aveam. Aș vrea să aflu mai multe despre Coreea, țară pe care nu am vizitat-o încă, îi spun…

– Păi suntem un grup religios. Suntem dintre acei creștini care iubesc Israelul și cred în messiah.

Eu nu știam ca messiah e unul pentru toate religiile. Poate asta-i soluția de ai împăca pe toți, mi-a trecut prin cap. Nu se poate să fiu singurul care s-a gândit la asta!

– La noi în biserică continua Cho, se cântă multe cântece în ebraică…

Cho avea și el chef de vorbă.

– Suntem o comunitate de peste 200.000 de creștini în Coreea, împrăștiați prin toată țara. Fiecare face cursuri de ebraică și o dată la câțiva ani venim în excursie în Israel. Suntem mulți preoți pentru acești 200.000 de enoriași, dar numai 5 dintre ei știm bine ebraica. Și eu sunt printre ei…, spuse Cho nu fără o umbra de mândrie. Am învâțat la Universitatea Tel Aviv, istoria și bineînțeles ebraica. Nici nu observasem cum în timpul discuției mai mult de jumătate de cuvinte erau în ebraică.

– Suntem dintr-o localitate de munte, din sudul Coreei. Tipul vorbea repede, dar calm și clar. Totdeauna îi apreciez cu plăcere pe cei ce vorbesc cumpătat. Eu după primele 20 de cuvinte încep să fug, vorbind repede, câteodată răstit, parcă m-aș grăbi undeva și parcă mi-e dator cineva să mă asculte.

– Cum vă simțiți în Israel îl întreb, ați simțit deja dorința noastră a israelienilor de globalizare, de a trăi într-o lume fără granițe, dorință oprită doar de ura necruțătoare a vecinilor noștri arabi, îl provoc eu.

Tipul deștept nu cade în plasa generos întinsă de mine.

– Noi, mi-a răspuns Cho suntem cu trup și suflet pentru Israel. Noi în Coreea nu vrem globalizare. Nu credem că ne poate ajuta nouă. Noi ne occidentalizăm Coreea, dar într-un fel coreean, păstrăm toate tradițiile de care și așa suntem foarte legați.

Se apropia timpul când avionul lui Yigal trebuia să aterizeze, voiam să-mi iau rămas bun de la Cho. Când deodată observ că grupul corean se grupează și se uită la mine și  la Cho. Cho își cere scuze și se îndreaptă spre grup. Mai aveam 10 minute până ce avionul lui Yigal ateriza. Nu apucasem să-i spun „bye bye” domnului Cho. Observam cum Cho discută cu un israelian, discuție calmă, foarte calmă, ce părea și plăcută. Israelianul a plecat și Cho explica ceva grupului. După câteva minute Cho se uită în direcția mea mă vede și se îndreaptă spre mine. Cu același glas controlat și calm, Cho îmi spune că ei vor pleca doar mâine. Grupul mai trebuie să rămână vreo 20 ore în Israel.

– De ce? întreb sincer mirat.

– Păi, răspunde Cho, grupul de coreani, ce a plecat joi din Israel a fost testat de virusul care bântuie lumea și au fost descoperiți infectați. De aceea continuă Cho, noul grup ce tocmai a sosit, va fi reîntors în Korea cu avionul nostru. Ei nu sunt lăsați să coboare din avion. Noi, spune el, mai așteptăm până mâine și apoi plecăm spre Seoul din Istambul.

Din capătul celălalt al sălii îl zăresc pe Yigal tragând dupa el o valizuță. Nu avea bagaj ci doar bagaj de mână. Yigal m-a văzut și el. Mi-a făcut cu mîna și în două secunde a fost lângă noi. I l-am prezentat pe Cho, am schimbat numere de telefon și ne-am despărțit. Intr-un taxi luat de la aeroport, am hotărât să ne oprim la o bere. La vreo 15 minute de aeroport e un bar mic, plăcut. Am coborît din taxi. Ne-am comandat câte o bere. Eu o bere neagră, adică fără alcol, Yigal un sandvici și o bere „Maccabi” mare.

– În zborurile ieftine de astăzi nu ai mâncare de loc, îmi aduce Yigal aminte, sunt mort de foame spune el..

Yigal avea vești bune. Francezii s-au entuziasmat de produsul nostru și voiau să negocieze cumpărarea unui patent, sau să facă o investiție destul de mare, în proiectul nostru. Ambele alternative erau foarte bune pentru noi. Yigal mânca cu poftă, luând îmbucături mari, și muindu-le darnic în bere.

– Ce e la televizie, spune el mirat deodată, te văd și pe tine acolo, continuă Yigal printre îmbucături, arătându-mi televizorul mare agățat pe peretele din față. E adevărat că astăzi nu mai am nici o plăcere să mă uit în oglindă, darămite să mă văd la televizor. Totuși am întors capul și m-am uitat împins de căutătura din ochii lui Yigal… Eram acolo, filmat din profil vorbind cu Cho. Crainicul explica zgomotos că turiștii din Coreea  sunt suspecți de infecția cu virusul…

– Doamne ce prostii, nu se știe nimic, absolut nimic despre virusul ăsta. Întâi, vrem globalizare și acum ne temem de aerul pe care-l respiră fiecare din lume, la noi, sau la ei, vrem o izolare totală. Asta e o tâmpenie, să-mi fie iertat.

M-am despărțit de Yigal. Oricum urma să ne vedem a doua zi dimineață. Fiecare a luat un taxi și s-a îndreptat spre casă… La ultimele știri de la ora 23:00, crainicul a citit o rezoluție a ministerului nostru de sănătate prin care cerea ferm, tuturor celor ce intraseră în contact de mai mult de un sfert de oră cu coreeni, și la o distanță mai mică de doi metri, să intre in carantină forțată de 14 zile…

Nu mă uitasem la ceas, dar m-am strâns în brațe cu Cho și am vorbit vreo jumătate de oră. Era clar că va trebuie să mă auto carantinez. Ce spuneți un nou verb potrivit orei pe care o trăim. Puțin în tensiune, abia am așteptat să sun (imediat ce m-am sculat) la „Maghen David” („Seaua lui David” – asta fiind „Crucea roșie” din Israel), și să le spun de decizia mea de autocarantinare. Tipa de la telefon, foarte drăguță, mi-a cerut adresa. M-a informat că nu mai am voie să părăsesc casa. Toate astea doar pentru 14 zile. De mult nu mai avusesem așa un concediu. 14 zile în care pot citi ce vreau, juca Sudoku la calculator cu un group de internaționali, rezolva probleme de matematică, poate și ceva filme și desigur să lucrez la proiectul meu. Wow!

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun fetele. Amândouă puțin cam speriate au reacționat la fel. N-ai grijă nu e nimic tată, nu va fi nimic, noi îți aducem mâncare. După spusele tipei de la „Maghen David”, nimeni n-are voie să intre în contact cu mine.

– Stați liniștite, le-am spus eu fetelor, cineva de la „Maghen David” mă va suna, va lua lista mea de cumpărături și eu mă voi simți ca într-o casă de odihnă. În fond, doar am vorbit cu preotul corean, nu ne-am sărutat și nici măcar nu cred că el e bolnav. Asta să fie nebunia globalizării?, le întreb eu…

Nimeni nu credea în globalizare, dar nimeni nu avea curajul să o spună. Fiecare țară acum se autoizolează cât poate de mult…! Am sunat-o pe Dalia prietena mea. Să-I spun că nu o să ne putem vedea în viitoarele 14 zile. Nu mi s-a părut disperată, deși și-a exprimat un regret profund presărat cu suspine și plâns. Ea sigur va rezista despărțirii temporare. M-am culcat. Am dormit bine…

Prima zi de vacanță începuse bine. M-am așezat la calculatorul din camera de lucru și am început să joc Sudoku. Câștigam mai puțin ca de obicei! Nu mă puteam concentra! Totuși mă gândeam că de data asta curiozitatea mea exagerată a lucrat complet împotriva mea. Dacă nu mă băgam în grupul de coreeni… Dacă, dacă, dacă… De ce tocmai mie, cu ce dracu am greșit?  E cam târziu pentru asta, m-am gândit. Mi-am făcut o cafea. Am ieșit pe terasă. Era o zi superbă. Am luat în mână un ziar vechi de vreo trei  zile… Nu mai citesc ziare cam de multișor. De când am realizat că și eu pot inventa știri zilnice, fără mare efort. Știrile mele au și un mare avantaj că mi le pot povesti mie fără răutate, doar cu interese controlate de mine…

Dau să răsfoiesc ziarul, cafeaua fierbinte îmi cere să amân puțin citirea. Îmi place să citesc și să sorb lung cafeaua. Asta îmi face bine. Simt nevoia să ies din casă. Doar nu sunt prizonier, îmi spun. Las cafeaua pe mai târziu. Îmi iau o vestă și niște pantaloni lungi și ies din casă. Eu stau la etajul 20, într-un orășel din jurul Tel Avivului. Dacă ai compara Israelul cu Massachusetts, sau cu Bostonul, tot teritoriul Israelului e precum un orășel mic în jurul Tel Avivului. Sigur că ar exista problema cu Ierusalimul, care și-ar cere și el drepturile lui…

Intru în ascensor. Acesta coboară cam plin de la etajul 28. Am senzația neplăcută că toți se uită ciudat la mine. Nu mă bărbierisem? Asta să fie cauza? Ce ziceți ce zi de vară splendidă? încerc să sparg tăcerea apăsătoare. Toți au întors parcă capul într-o parte. Vreo doi au scos șervețele și și-au acoperit gura. Ce aveți fraților mi-am zis, în sinea mea? Ce s-a întâmplat? Uitasem că ieri am fost televizat! După exact 45 de secunde eram la parter. Ascensorul s-a golit într-o clipă. Toți fugeau spre servicii. Plimbare mea de dimineață e până la gară și înapoi, vreo 7 kilometri. Pe stradă toți se uitau la mine curios. Cam speriați, așa mi se părea!

M-am hotărât să mă întorc acasă. Senzația era foarte neplăcută. Am să-mi fac cei șapte kilometri… prin apartament! Am urcat înapoi cu ascensorul. Eram numai eu și un tip cu doi câini ce venise din parcare. Îl știam își duce zilnic câinii cu mașina în parcul din spatele blocului și îi lasă să se joace singuri. Cum m-a văzut a zbughit-o din ascensor, trăgând câinii cu putere după el.

M-am întors la cafeaua mea. Nu prea aveam liniște. La televiziune se căuta vinovatul. Teoriile de complot: „În orașul chinez Wuhan, se fabrica o armă biologică!”. Asta era una din teorii. Alta era că: „… americanii, Trump (Dacă e ceva de rău, Trump e sigur vinovatul! Dacă e ceva de bine, e simplu… americanii, ăsta e numele generic pentru un posibil succes!) ar fi dorit să lovească economia chineză. Asta ar fi fost soluția americană pentru ultra dezvoltare a chinezilor…! Ce mă enervează cel mai mult la știri sunt datele statistice. Nu numai că sunt fabricate, dar sunt și prost interpretate. Nu pot și ăștia să angajeze un statistician care nu a învățat la seral!? Acum ultima prostie este că nu trebuie să ne îngrijorăm. Rata de mortalitate la virusul ăsta e de 1.7 la sută. Mai nimic deci pe noi în Israel. Nu ne afectează! În China vreo câteva sute de mii, în Coreea câteva mii și în Italia câteva sute… Cam asta e totul. Totul? Dar până ieri de Italia nici nu se pomenea…

Dar același statistician susținea mai devreme că virusul ăsta nu se va opri până nu va lovi în toată populația globului. Asta ar fi cam 130.000.000 milioane de morți. Cam un Iran și jumătate. Cam mult. Mă deranjează ușurința cu care eu judec câteodată viața altora. Nimeni nu merită să moară… Deci îngrijorat doar de calitatea informațiilor statistice mă întorc la suduku. Nu fără să remarc cu o plăcere neascunsă, că e prima dată când Bibi (Netanyahu), nu e acuzat direct de propagarea virusului. Deși sunt niște dovezi, care vor fi dezvăluite în curând, înaintea alegerilor. Nu știu dacă știți dar la noi o dată la câteva luni sunt alegeri democratice (adică poporul, oamenii liberi, vin să spună că nu și-au schimbat părerea, de la ultima alegere). Mă gândesc că situația mea nu e chiar așa de gravă dacă mai am timp de politică…

Am jucat sudoku vreo două ore. Am reînceput să câștig… Din păcate văd că mă obișnuiesc repede cu noua situație. Am ațipit cred la calculator. M-a trezit un zgomot. Mă duc la ușa de la intrare de unde venea zgomotul. Doamne nu mi-a venit să cred. Cineva, probabil ăia de la „Maghen David”, mi-au făcut o gaură de 20 pe 20 de centimentri în ușa de la intrare. O portiță mică inchidea ermetic gaura. Dau să ies afară să vorbesc cu cei ce mi-au distrus ușa. Ușa era blocată. Nu mai puteam ieși din apartament. Gluma se îngroașă. Ăștia au înnebunit, îmi zic!

Sun la „Maghen David”. După aproape o oră îi prind la telefon.

– Ce e cu gaura în ușă întreb?

– Păi ca să vă putem aduce mâncare în modul cel mai sigur… pentru dumneavoastră și pentru noi, îmi răspunde tipa foarte drăguță.

– Ce mâncare, nu am comandat nimic? aproape că țip eu.

– Păi nu e pe comandatelea, răspunde tipa, vă aducem după dispozițiile ce le-am primit exact ce vă trebuie.

– Și cei cu ușa!? nu mă las eu, mi-ați spart-o!

– De asta vă arde acum, îmi răspunde tipa cu compătimire în glas.

Avea dreptate… Peste vreo 2 ore când am primit masa pentru o zi am înțeles drama pe care o trăiam. Nimic nu-mi plăcea. Nici cafeaua nu era aia bună pe care o beau eu. Nimic nu se putea mânca. Poate pâinea, că era proaspătă. Mulțumesc lui Dumnezeu că am provizii în casă. Am ieșit pe terasă, vecinul de lângă mine s-a retras imediat, speriat parcă, ca să nu fie văzut. Ce caută el acasă la ora asta. O fi și el bolnav. Dar eu nu sunt bolnav. Am închis jaluzele în toată casa.

La cumpărarea apartamentului constructorul mi-a spus că e un apartament splendid de 160m2. Eu am fost până acum foarte mulțumit de apartament. Acum, deodată mi se pare tare mic, enorm de mic. Nici cei 7 kilometri de mers nu-i mai pot face în apartament. Acum nu mai știu dacă e zi sau noapte. Acuși mă duc să mă culc. Mă uit la televiziune până adorm… M-am sculat. Aprind lumina ca să nu bâjbâi prin întuneric. Mi-am făcut un ou moale. Cu pâinea de la „Maghen David” era tare gustos. Bine că nu știu ce spun statisticile despre mâncarea de ouă moi la vârsta mea!

După masă am început să lucrez la proiect. Nu aveam nici chef nici putere. Mi-am luat temperatura după cum mi-au cerut-o cei de la Maghen David. Totul părea în regulă. Dar eu nu mă simțeam bine. Nu eram în apele mele! Nu eram sigur dacă trecuse o singură zi sau mai multe. Acuși le sun pe fete și le întreb în ce zi suntem…

Deschid televizorul. Americanii, tot americanii bată-i vina, au descoperit o mască de gaze care anulează complet inhalarea aerului afectat de virus. Asta înseamnă că pentru cei neafectați trauma s-a terminat. Pe la ora 12, acum știu sigur că e ziuă, ăia de la „Maghen David”, mi-au adus mâncarea zilnică dar și o mască, mica nostimă de gaze. Ușa nu mi-au deschis-o. Eu sunt încă contaminat, mi-au explicat la telefon. Dalia a vrut să vină să ne vedem, și fetele. Le-am explicat că eu sunt încă izolat.

Am început să rezolv probleme de șah. Nimic nu-mi merge. Iar nu sunt în toanele mele.

Nu înțeleg de ce. Situația pare a se îmbunătăți… Masca de gaze nu-mi ajută la nimic. Tot nu pot părăsi casa. Cho, mi-a scris pe whatsapp. Mi-a scris de mai multe ori. Nu am avut chef să citesc și nici să-i răspund. „În Coreea, scria acum Cho, au murit vreo 20.000 de oameni. Mulți au murit la munte, în locuri isolate, în mijlocul naturii, mi-a cominucat  Cho. Au fost omorâți de niște ciori uriașe. Ciori…?” Ce sunt prostile astea. Bine că nu e virusul de vină. „Da! mi-a scris Cho, numai păsările se îmbolnăvesc din aerul ăsta!” E mai bine să mă gândesc la… cum ies eu din toate asta. Îi doresc sănatate multă lui Cho, și-i spun că la noi nu s-a auzit de ciorile alea uriașe. Ciorile ucigătoare!

Am adormit la televizor. Când m-am sculat am înțeles că iar am pierdut numărul zilelor. Dar asta nu avea nici o importanță. Televiziunea noastră îl adusese pe statisticianul de la seral… El ne liniștea. „Nu-i nimic!”, spune statistica… In China muriseră câteva sute de mii. In Italia câteva mii și în Korea la fel. Totul e sub control… Am schimbat postul pe Fox News. Aștia erau încă sub entuziasmul descoperilor americane a măștii de gaze. Bravo America mă gândeam! La știri de ultimă oră, cică NASA ar fi descoperit originea virusului. O mare companie germană, „Sennthyza”, mare specialistă și cu vechi rezultate în fabricarea gazelor toxice, asistată de marea companie franceză „Aultdaussier” specialistă în cooperare („Egalite, Fraternite, Coopere”, cred că așa suna imnul revoluționar) au descoperit o soluție să facă pârțurile (ați citit greu… dar bine) vacilor mai puțin dăunătoare păturii de ozon ce înconjoară atmosfera! Părerea vacilor nu e încă cunoscută. Cert este că medicamentul de încercare se fabrica la, ați ghicit la Wuhan. O mică și neînsemnată greșeală de producție a generat aceasta catastrofă globală. Medicamentul bun… s-ar putea să fie soluția finală pentru vaci, care de acum încolo vor scoate gaze cu miros de colonie. Nu se știe încă dacă va fi Givenchy sau Chanel…

Prietena mea Marianne care a citit această scriere înainte de a o pune pe Facebook, mi-a comunicat că eu sunt prea cinic. Ce vedeți aici, e ceea ce a rămas după corecțiile anticinice… Dacă Fox News avea dreptate în legătură cu ajutorul măștii de gaze americane și cu corecțiile în fabricare gazului antifart, lucrurile se vor îmbunătăți drastic m-am gîndit eu…

Ceasul era 3:00 fix. Îmi ridic, încurajat cumva, jaluzelele. Era noapte, deci trei dimineața. Nu mai erau șanse să-l văd pe vecin pe terasă. Deschid terasa și dau să mă așez la o cafea. Noapte liniștită desi puțintel cam rece. Călduroasă bine pentru anotimpul ăsta. Cafeaua îmi era pe terminate. Dar după spusele copiilor mai aveam doar 3 zile de închisoare.

Îmi sorb cafeaua încet, ca plăcerea cafelei să țină cât mai mult. Mi-am luat și o caramea. Nu mai aveam prăjituri. Eu fără dulce nu pot bea cafeaua. Deodată se aude un vuiet îngrozitor venit din direcția mării. Ceva sfâșietor. Lung, puternic și nesfârșit. Nu dădea semne de scădere în ritm ci doar se întețea. Din partea stângă a blocului apare ceva ca un avion mic. Speriat dau să intru în casă. Curiozitatea m-a înghețat forțându-mă să stau locului. Doamne era o cioară! O cioră uriașă. Avea peste 10 metri. De aici zgomotul infernal al unui corp mare ce taie cu putere aerul. În spatele ei alte câteva ciori. Intru repede în casă și de curiozitate țin o jaluzea trasă puțin să văd minunea. Parcă atrasă de un magnet, sau în dorința de a se sinucide, prima cioră a intrat într-un apartament în clădirea din fața blocului meu. De data asta zgomotul spărgea timpanele. Era imposibil…

A doua cioară a intrat după prima. Nu înțelegeam cum pot atâtea creaturi uriașe să intre într-un spațiu atât de mic. Alte zeci o urmau. Răspunsul a răsunat într-o clipă. Un alt zgomot de data asta diferit, dar infernal la fel de puternic, acoperindu-le pe toate celelalte, a sfâșiat văzduhul. Blocul din față parcă tăiat cu un fierăstrău s-a prăbușit. Vreo douăzeci de etaje cădeau peste celelate zece care resistaseră cataclismului…

Acum am înțeles pentru prima data spusele lui Cho. Păsările alea uriașe. Numai păsarile puteau fi afectate de aerul intoxicat… În momentul ăsta am simțit ca înalbesc cu totul. Ceva inuman pusese stăpânire pe mine. Deschid televizorul, înmărmurit, șocat. Trec iar pe Fox News. Ei explicau procesul… Anumite păsări, cu un nume greu de pronunțat (ciorile), l-a inhalarea aerului intoxicat de virus, se umflau. Simplu! Își măreau volumul de sute de ori. Erau complet nepericuloase, dar își căutau hrană. Cât de nepericuloase erau tocmai văzusem… Abosite și nemîncate pot cădea peste tot… Astea sunt știrile!

În aceeași seara, aceeași NASA, a anunțat că a descoperit un mod de a aduna toate păsările intoxicate și de a scăpa de ele. Din multe case sau auzit murmure de regret pentru omorârea bietelor animale. Oamenii încă nu realizau că numele jocului era „DE DATA ASTA – ele sau noi!”.

Abia așteptam să-mi deschidă „Maghen David” ușa… Să pot să mă întorc la proiectul meu, la copii, la Dalia… Am ridicat jaluzelele. Soarele mi-a intrat în casă. M-a sunat fiică-mea cea mică. „Astăzi te eliberezi tată!”, mi-a spus ea. Eram mulțumit. Mi-am făcut o cafea. Cred că e ultima linguriță de cafea din casă. Trebuie să ies să cumpăr cafea. Am deschis televizorul de pe balcon. Vorbea Marc. Era tot așa de drept și țeapăn ca întotdeauna. Parcă ar fi înghițit bățul lui de Yoga de la ultima ședință. Se adresa Congresului: „Nu folosiți facebokul în următoarele zile. Un film video vă poate provoca râsul sau plânsul. Atunci puteți respira deodată prea mult aer afectat și chiar cu masca de gaze vă poate fi fatal…”. Nu asta nu se poate, să-mi ia cineva facebookul! Fără facebook? Fără „likes” asta e pre mult. Toată lumea a înebunit. Asta nu se poate. Doamne ce porcăria.

Am auzit atunci telefonul sfidând liniștea. M-am sculat ud leoarcă. Era Yigal.

– N-ai venit să mă iei de la aeroport?, mi-a spus el. Mi-ai promis!

– Wow cum am uitat!

Totul a fost un vis urât? M-am dus până la teresă să mă uit afară. Blocul de vis a vis era în perfectă ordine, deși părea puțin înnegrit de fum… Am deschis televizia. Era ora 20:20. Știrile. Numai la noi nu s-a schimbat nimic. Arabii din fâșia Gaza trag rachete în așezămintele israeliene. Virusul distrugător automat trece pe locul doi. Statisticianul încurajează… Un cui îl scoate pe altul. Mă duc să mă culc. Statisticianul a început să explice în ce situație bună suntem… Noi răspundem rachetelor cu avioane… Din multe case sau auzit murmure de regret pentru…

——————-

Raul ANCHEL

Tel Aviv, Israel

25 februarie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Care sunt beneficiile de care ai parte cand investesti in hidroizolatii de calitate? Afla tot ce trebuie sa stii in acest sens!

Durata si rezistenta pardoselii pe care o alegi pentru terasa depinde intr-o proportie des…