„… la poalele muntelui mizeria imanenţei,

dezastrul nefiinţei, caricatura existenţei,  

un suflet dărâmat în mizerie şi muţenie (…).”

Părintele Arsenie BOCA

În România, situaţia nu, nu e verde! Şi nici portocalie… Din contră, e cumplit de albastră, un albastru presărat pe alocuri cu multe stele albe de diferite mărimi şi la preţuri de catalog ce sfidează orice urmă de bun simţ (pentru cine îl mai posedă azi, evident!). Pe fondul acestui iad înfiorător de dur pentru Omul cinstit, infern de o nuanţă machiavelică respingătoare, culmea, a început deja, iată, campania electorală. O altă campanie electorală din şirul celor câteva de până acum. Pentru alegerile din anul Domnului 2012, se înţelege acest lucru (să nădăjduim că va fi anul Domnului şi nu anul satanei, deşi, după cum evoluează lucrurile…). Îmi vine dintr-o dată să spun cam aşa: „Grotesc, domnule, şi absurd, deopotrivă, să foloseşti matematica, o ştiinţă nobilă şi extrem de necesară, de altfel, în a calcula cât costă per total mita conjucturală aruncată în faţă o dată la patru ani turmei uşor manipulabile numită simplu «popor»! Inimaginabil de cinic!” Degeaba încerci să rosteşti ori să scrii vorbe peste vorbe capabile a descrie această realitate al naibii urâtă şi de morbidă în ale cărei bale zilnice, că altfel nu pot să le zic, suntem nevoiţi să înotăm – ca şi cum acesta ar fi tipul de normalitate al momentului istoric prezent -, fiindcă tipul de regie patologico-partinică, din nefericire, ce domină timpul de acum, îşi derulează nonşalant şi cu o insistenţă de tip diabolic numărul ei tâmp născut în laboratoarele de imagine mistificată a întregii politici româneşti actuale.

Aleşii neamului se ceartă, dezmoşteniţii soartei îşi cer eutanasierea în scris sau aleg sinuciderea ca modalitate sigură de a scăpa de mizeria propriei lor existenţe, reţelele transpartinice securisto-oculte îşi fac nestingherite veacul, iar, peste toate acestea, schimbarea culorii „emblematice” a actualului partid de guvernământ ne va ajuta să nu mai vedem de acum încolo prea mult portocaliu în faţa ochilor, ci verde – verde crud şi foarte palid cu miros de sărăcie lucie a populaţiei votante a acestei ţări. În ceea ce mă priveşte, putea să fie adoptată şi culoarea fecalei proaspăt evacuate dintr-un organism viu, indiferent care ar fi acesta, drept cromă indicatoare a haitei pdl-iste. Nu mă interesează absolut deloc „procesul de rebrenduire” a imaginii unor partide oarecare de pe eşichierul politic autohton din simplul motiv că, în momentul de faţă, România nu are nevoie de un tip sau altul de vopsele electorale atrăgătoare ori ba – neputincioase, de altfel, în a masca (oricât a-i suci pe toate feţele problema) incapacitatea unor aleşi vremelnici ai neamului de a manageria o ţară -, ci de seriozitate şi acţiune concretă în favoarea obţinerii de fonduri cu destinaţii felurite, dar administrate corespunzător, şi în a pune osul la treabă pentru a găsi cele mai eficiente soluţii economico-sociale. Mai lipsea să mai adaug şi substantivul „cinste”, ca să fie tacâmul utopic complet. Utopic, evident, fiindcă a fi serios şi cinstit astăzi în România este echivalentul pur al prostiei personale, al unei opţiuni de viaţă care împinge individul în prăpastia fără de fund a propriei lui marginalizări sociale şi, în ultimă instanţă, în braţele nemiloase ale sinuciderii – şi îmi amintesc aici de cazul prezentat în presă la vremea respectivă al unei doctoriţe, care şi-a pus capăt zilelor din cauza sărăciei în care trăia împreună cu copii săi, tocmai pentru faptul că nu lua mită de la pacienţii ei, alegând să trăiască numai din salariul său complet insuficient de medic. Cauza ? Sistemul conducător actual putred compus la toate nivelurile sale manageriale din cei care au descins din vechea şcoală a aparatului represiv comunist. Dramatic, dar adevărat. Aceasta este, din păcate pentru noi acum, realitatea în care trăim şi nicidecum alta. O mocirlă în care domină autoritar întunericul şi deznădejdea…

Personal, nu credeam că se va ajunge vreodată, după episodul revoluţionar „1989”, într-un asemenea punct mort al stării de a fi a celei mai mari părţi a societăţii româneşti contemporane precum este cel de acum. Nu puteam să cred aşa ceva în momentele acelea când manipularea generală îşi făcea legea nestingherită pe toate canalele ei de acţiune (îmi dau seama abia acum despre acest fapt) – în vremea aceea, abc-ul manipulării nu era un segment lesne cunoscut maselor nici măcar la nivel de concept -, tocmai pentru că forma plenară de libertate urlată din toţi rărunchii pe ecranul alb-negru al televiziunii de atunci se înfiripa ca un deziderat cu contururi sigure, plin de lumina unui alt destin pentru bietul popor român atât de umilit în anii de comunism, un destin colectiv nou, chipurile, de sorginte nondictatorială. Astăzi realizez că, de fapt, ceea ce se striga în acel decor sumbru de carne şi de sânge nu era decât acel ceva inform şi lipsit complet de suport real, un soi de libertate aparentă, care avea să schimbe doar o formă statală de conducere cu o alta, la fel de nocivă ca şi cea din trecut prin multele ei pârghii politico-mediatice, o mare parte dintre ele cu iz antipopular, precum sunt cele de acum, trăite din plin astăzi pe propria noastră piele.

În momentul de faţă se vorbeşte fără încetare şi se minte tot fără încetare, ca şi cum acţiunea comunistă de spălare continuă a creierilor naţiei şi de lichidare a intelectualităţii sale autentice nu ar fi fost de ajuns vreme de atâţia zeci de ani. Palavre multe molfăite continuu de personagii-slugi pentru o încercare de a creiona neîncetat un alt fel de realitate, una născută însă doar prin intermediul pervers al propriei imagini de sine şi atât. Simple forme fără fond, care ne afectează enorm, din păcate, prezentul şi viitorul ca neam. Identitatea, deopotrivă. Dar cine mai are timp să privească, oare, azi lucrurile dintr-o atare perspectivă a bunei-credinţe atât de fireşti şi la locul ei?!… Nimeni. Partea interesantă este aceea că sistemul mijloacelor de informare în masă, ce generează în mod continuu un set bogat de hiperrealităţi contrafăcute, este controlat corespunzător tocmai de către cei care vor să manipuleze opinia publică în fel şi chip, în direcţia dorită de aceştia, desigur. Obiectivul final, aşa cum specifica şi Claude-Jean Bertrand în cartea sa, este, evident, unul precis şi deloc ortodox în sinea sa, anume cel al câştigului individual ori partinic. De regulă, partinic, fiindcă vorbim despre conglomerate ideologice (sau aşa ar trebui să fie, zicem noi, partidele în acest moment şi nu doar uriaşe maşini de stors bani de oriunde şi oricum, în special, din banul public, fiindcă aici se poate manevra totul foarte uşor), în general, şi mai puţin despre indivizi independenţi (deşi se pot întîlni şi aici câteva „produse politice” mediatice foarte cunoscute şi omniprezente în fel şi chip pe sticla televizorului), în timp ce populaţia sărăcită a acestei ţări a ajuns să îşi ceară, deznădăjduită, iată, propria eutanasiere.

Că e verde sau portocalie culoarea aleşilor neamului în acest moment, mie şi altora puţin ne pasă. Am mai spus acest lucru. Nu tipul de comunicare ipocrită, care ascunde bine de tot „realitatea foarte reală” şi tragică de azi, ori culoarea aleasă pentru identitatea partinică de tip cameleonic mai interesează pe cineva în mod deosebit acum. Nu. Contează doar faptele concrete ale politicienilor actuali (acestea sunt supuse judecăţii de către opinia publică activă a acestei ţări) de a pune pe picioare o Românie ciuruită constant de către clanurile mafiote existente la această oră pe piaţă şi nicidecum vopseaua cu care îşi pomădează faţa complet inexpresivă un partid sau altul dintre cele aflate azi pe locul cald a ceea ce denimim sec Putere. Jocul de-a imaginea pe bani mulţi şi de sorginţi discutabile (şi presa a reliefat aceste lucruri în timp) poate fi, de cele mai multe ori, unul vătămător, care te trage înapoi şi îţi închide, ca să nu spun că îţi trânteşte zdravăn în nas obloanele prăvăliei tale minuscule şi goale de conţinut numită partid politic în cadrul contextual globalizant în care ne aflăm în momentul de faţă.

Există la ora actuală fiinţe, precum ar spune Părintele Arsenie Boca, pentru care „Cerul este mut, nu le mai spune nimic.”, dar şi „Viaţa este mută” şi „n-are niciun ideal.” Cu alte cuvinte, „Ei sunt muţi, nu mărturisesc decât pământul.” Îmi place să denumesc aceste anti-fiinţe umane drept oamenii-sistem (de fapt, aceleaşi cadre securisto-oculte ale regimului ceauşist, neieşite din sistem pe cale naturală încă, dar umplând, iată, în mod constant cu figurile lor soioase şi mustind de informaţii toxice ecranele televizoarelor naţiei, la care se adaugă, desigur, şi micii lor „învăţăcei” – lacheii linguşitori şi, cum ar spune C.T. Popescu, curluntrişti ai zilei din eşalonul doi) şi oamenii-pungă (pe a căror sărăcie materială şi cu duhul mizează din plin candidaţii noştri, în genere aceeaşi, la înaltele funcţii în stat, de unde pot mulge cu uşurinţă bani şi status-uri sociale dintre cele mai diverse, însă complet nemeritate). De fapt, oamenii-pungă aşa au şi fost „educaţi” de către politicienii noştri de-a lungul şi de-a latul timpului istoric postrevoluţionar, anume să creadă în ideea abjectă de a li se da – orice, numai să li se dea ceva anume. Fie o găleată cu mop de şters mizeria locuinţei şi a propriei lor vieţi, fie o plasă cu alimente expirate gata sau în curs de expirare, că doar trebuie să trăiască şi firmele care au mărfuri de nu ştiu câtă vreme nevândute în depozit,  nu-i aşa ?!… Indivizilor care se înghesuiesc, practic, la a înşfăca avid mita electorală penibilă dată la un interval fix de ani – de parcă aceştia s-ar hrăni cu conţinutul pungii respective pe întreg intervalul celor patru ani postelectorali -, eu una nu sunt în stare a le ataşa majuscula la începutul substantivului Om. La fel ca şi oamenilor-sistem. Nu, fiindcă aceştia nu se încadrează în segmentul îngust, din nefericire, al fiinţelor la care poţi adăuga majuscula definitorie. De ce ? Ei bine, pentru că aceştia, pur şi simplu, au acceptat să fie „împinşi” spre a nu deveni altceva decât nişte simple animale rapace ale prezentului, văduvite complet de semantica precisă a verbului „a gândi”, dar reduse al naibii de sistematic de către segmentul politico-mediatic contemporan la nimic altceva decât la ansamblul de instincte primare minime. Aceşti inşi îşi consumă propriul lor timp existenţial limitat acolo unde ochiul omenesc nu mai e în stare nici a vedea şi nici a răbda strălucirea bunului Dumnezeu (în cazul în care i se mai recunoaşte şi acestuia existenţa, bineînţeles), adică, în duhoarea propriei lor slăbiciuni. Humanoizi acerebrali şi recrutabili de la orice colţ de drum, care formează acum, iată, electoratul forte al „catindaţilor” caragialeşti cu măşti perfide şi multe ai zilei de azi, care violează continuu însă cu numele lor de mireni lipsiţi de cele sfinte, întocmai ca nişte bestii ordinare ce sunt, chipul curat al Sfintei Fecioare biblice.

Vreau să finalizez acest scurt comentariu de observator-cetăţean al treburilor diverse ale Cetăţii actuale prin a menţiona faptul că România nu se află deloc pe drumul cel bun al unei deschideri politico-economice sănătoase, atâta vreme cât singurele metamorfoze care mai au loc pe plai mioriţico-eşielomic (vorba aceluiaşi C.T. Popescu) sunt doar cele care implică forma – de tip cromatic şi infracţional (şi mă refer aici la mita cu caracter electoral, bineînţeles, şi nu numai la ea) – şi nu au a face deloc cu fondul (şi mă întreb din nou, în acelaşi registru retoricii anterioare, dacă mai stă cineva astăzi, în goana aceasta nebună după varii sinecuri de tot soiul, ca să descifreze miezul real al întregii panoplii a problemelor actuale româneşti?!…). Se pare că a identifica în momentul de faţă cu mare precizie matricea de bază a tuturor nevoilor, ce domină patria română acum, este un lucru completamente anevoios pentru slujitorii aleşi ai neamului, din simplul motiv că interesele personale ale acestor râşniţe politice machiavelice (de produs bani proprii mulţi şi atât) sunt aşezate, evident, pe un nivel altitudinal mult mai ridicat în raport cu cele naţionale. Ce să faci, doar între cotele altimetrice şi cele batimetrice există o diferenţă clar delimitată ştiinţific în timp de către specialişti, nu-i aşa, fapt pe care diriguitorii noştri l-au înţeles de multă vreme şi îl aplică, evident, cu sârg ?!…

Îmi doresc să ajung a trăi cu bucurie momentul când prostia naţională nu va mai curge în valuri şi cînd aceeaşi populaţie a României, care astăzi primeşte cu nesaţ pungi şi alte plocoane electorale o dată la patru ani, le va arunca pe toate acestea – cu scârbă, dar şi cu o flegmă pe măsură – direct în ochi viitorilor candidaţi la diverse funcţii în stat, indiferent de culoarea formaţiunii politice dătătoare de mită, strigându-le curajos în faţă, acolo unde va fi cazul, că nu sunt altceva decât nişte cerşetori amorali de funcţii bine plătite în stat, care nu au nici ce spune în mod concret şi, prin urmare, nici ce face cu încrederea învestită în ei prin votul popular al mulţimii. Sper ca acele timpuri să vină cât mai curând. Spre binele României şi al întregii sale naţii, evident. Căci, dacă nu vor veni deloc, atunci cu siguranţă că rata sinuciderilor în rândul populaţiei cu drept de vot şi, mai nou, a cererilor de eutanasiere va creşte covârşitor. Spre bucuria guvernanţilor actuali, nu-i aşa, care au ajuns – din lipsă de soluţii concrete – să propovăduiască cu sârg expresia de ieşire pe cale naturală, evident, din sistem. Din ce în ce mai apocaliptic, nu ?!…

Magdalena ALBU
Râmnicu Sărat
24 noiembrie 2011  
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Copilul tau se uita ore in sir la desene? Cum ii influenteaza ele modul de a gandi si actiona?

Fiecare parinte trebuie sa stie asta! In timpul socializarii si ca urmare a acesteia, oame…