Home Mama, puternică şi măreaţă

Mama, puternică şi măreaţă

25 min read
0
0
220

O femeie puternică, devotată românilor, cu „o inimă de aur şi o rezistenţă de fier” după cum o descria Saint-Aulaire, am­basadorul Franţei la Bucureşti, pe Maria, Regina României.

S-a născut în Anglia, fiind fiica duce­lui Alfred de Edinburgh, fiul Reginei Vic­toria şi al ducesei Maria Ale­xandrov­na, fiica ţarului Alexandru al II-lea. Ar fi putut fi regina Marii Brita­nii dacă ar fi rămas pe plaiurile natale şi ar fi acceptat căsătoria cu tânărul care se îndrăgostise de ea, nimeni al­tul decât cel care avea să devină ulte­rior Regele George al V-lea. I-a fost sortită însă lui Ferdinand al României.

A sosit în regatul de la vărsarea Dunării în 1892 ca Prinţesă de Ro­mâ­­nia şi a fost îngrozită la în­ceput de ne­cu­noscutul ce i se aşternea în cale, însă a învăţat cu uşurinţă graiul ro­mânesc. A purtat tot timpul în gând sfa­turile mamei sale, care, în timp ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, aspect care face par­te din îndatoririle unei prinţese. Şi nu nu­mai atât: „Mai spu­sese şi urmă­toa­rele: «Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Bise­rica şi slujbele şi să să­ruţi cru­cea şi Evan­ghelia când ţi le pre­zintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând cruce, să faci şi tu. Şi eu urmai po­vaţa, cu toa­te că la început, de câte ori făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că ochii tuturor sunt aţin­tiţi asupra mea”, mărturisea Regina Maria în „Povestea vieţii mele”.

„Fire nesupuså”
Peste ani, vestea dramatică pri­mi­tă printr-o telegramă avea să sfâ­şie ini­ma Reginei Maria. Mama Ma­jes­tă­ţii Sale se stinsese într-o zi de oc­tom­brie a anului 1920. Cea care fusese cen­trul vieţii copiilor ei dis­pă­ruse fără să-şi ia rămas bun. Aflăm din „În­sem­nările zilnice” ale Reginei Maria acest cutremurător „episod”: „Dumi­nică, 24 oc­tom­brie 1920 CER­NåUŢI; De la mi­cul dejun ne-am îm­brăcat festiv, pentru marea ceremo­nie care a avut loc la ora 10:00, în pa­latul mare, în frumoasa sală alb cu negru, pentru că la Universitate nu este o Festsaal mare. Nando (Ferdinand – n.r.) şi cu mi­ne am stat pe un fel de tronuri, pu­ţin mai sus de­cât ceilalţi muritori, şi am ascultat multele discursuri, nici unul dintre ele foarte interesant şi unele prea lungi. Nando a ţinut un frumos discurs, dar il avait la voix prise.

Un repaus de o oră după ceremo­nie şi apoi a avut loc o masă mare într-o altă sală foarte frumoasă, tot în palat, oferită tuturor oaspeţilor im­por­­tanţi şi autorităţilor oraşului. Aceasta a durat cam până la ora când a trebuit să plecăm la Universitate să dezvelim un portret al lui Nando. A fost o scurtă ceremonie, tabloul doar acceptabil, după care ne-am dus acasă să ne pregătim pentru teatru. M-am dus în camera mea şi după câteva cli­pe a venit Nando, foarte supărat. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva şi m-am gândit imediat că va anunţa moar­tea tânărului rege al Greciei, dar el a scuturat din cap şi a spus «e mai rău, e mai rău, o mare nenorocire». Am simţit că mă lasă puterile şi n-am putut spune decât «Mama»!…
Da, era mama, bătrâna mea mamă, iubita, severa, adesea teribila bătrână mamă! Centrul vieţii noastre, în jurul căreia ne-am adunat întotdeauna. Mama mea! Şi ea s-a dus subit, pe neaşteptate, fără o avertizare, fără un ultim cuvânt, fără Wiedersehen…

Nando primise telegrama încă de dimineaţă, dar a fost foarte în­ţe­lept că nu mi-a dat-o, pentru că altfel desigur că n-aş fi putut participa la ceremonia pentru care venisem. Telegrama era din Zürich, de la Ducky şi Baby. Ea a mu­rit subit, noap­tea, în somn – fără să sufere (cel puţin aşa spun ele), cu to­tul pe neaşteptate… Şi acum s-a dus – e un lucru care aparţine trecutului. Ne­ca­zu­rile ei s-au terminat, ca şi in­dig­­na­rea şi aversiu­nea ei faţă de tim­pu­rile pe care le tră­im –, dar totodată s-a dus şi dra­gos­tea ei, tovărăşia ei, mi­nunata ei minte, mi­nunata ei ge­ne­rozitate, marele ei suflet. S-au dus, s-au dus! Ea nu mai este… Şi din nou mi-am spus în sinea mea: ea a murit, e moartă.

Dar chiar şi atunci, în acea clipă, după primul şoc, n-am putut să nu exclam: nu o căina, voia să moară – ura viaţa de acum, era obosită-obo­si­tă de tot. Totul o dezamăgise, ap­roa­pe toţi cei pe care-i iubise mu­ri­seră şi foarte mulţi dintre ei fuse­seră ucişi. Ea a văzut tot ce-a iubit că moare sau este distrus, toate ru­de­le sale, Rusia, Germania. Ea şi-a vă­zut fiicele ne­fe­ricite şi dezrădă­cinate şi singura care reuşise nu se mai bucura de simpatia ei, pentru că eu şi cu ea ne-am situat pe poziţii diferite.

Mama, mama – sărmana bătrână mamă… Telegrama era veche de două zile, era datată 22, probabil că a murit în noaptea din 21. Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost un sfârşit su­bit, noi, surorile, ne-am pus întot­dea­una întrebarea cum ar fi putea suporta ea o boală, ea care nu fusese în viaţa ei vreodată bolnavă. Noi, co­piii şi ni­meni din casă, nu ne-o amin­tim stând vreodată în pat. Ea aparţinea unei alte generaţii şi nu s-a putut re­semna şi să facă faţă vremurilor pe care le trăim. Era într-o efervescenţă opoziţie – fiecare pică­tură din sângele ei se revolta. Era o autocrată învetera­tă – deşi, în ce o priveşte, iubea viaţa cea mai simplă cu putinţă. Toată viaţa fusese o înfocată oponentă a epocii în care a trăit.

A fost o fire nesupusă, cu trăsături fără logică, ciudate. Aş putea scrie pagini întregi despre ea, dar, mai presus de orice, ea a fost Ma­ma, Ma­ma, centrul vieţii noastre. Acum noi suntem «generaţia mai în vârstă», nu ne-a mai rămas nici o Ma­mă – ea şi cu mătuşa Miechen s-au dus una după cealaltă, la scurt timp – dar slavă Dom­nului că ea nu a avut tragicul sfârşit al mătuşii Mie­chen. Nu ar fi putut face faţă unei boli, ea, care sfida boala şi toată viaţa o enervaseră ex­trem de mult toţi cei care nu erau perfect sănă­toşi. Nu putea suporta ca vreunul dintre noi să aibă măcar o du­re­re de cap. Nu a consultat niciodată un doc­tor, deşi îi plăcea să recomande şi să-i facă pe alţii să ia medi­camen­te de toate felurile. Ea consulta doctori pentru alţii, dar niciodată pen­tru ea, deşi cred că se doftoricea singură, în se­cret. Noi, fiicele sale, am bănuit de mai mulţi ani că suferea de ceva, de vreo tumoare. Dar nici faţă de came­rista ei n-ar fi recunoscut că are ceva.

Mama, mama – şi acum nu-ţi voi mai auzi vocea, nu voi mai vorbi cu tine, nu-ţi voi mai asculta sfaturile, nu voi mai fi răsfăţată sau nu te voi mai putea răsfăţa eu.
Sper doar că Dumnezeul tău nu te va dezamăgi. Întotdeauna ai cre­zut în Dumnezeul tău şi în felul tău propriu de a-l căuta, în credinţa ta aparte. Ceea ce te-a separat cel mai mult de noi a fost faptul că noi eram protestante şi englezoaice prin naş­tere; or’ tu ai urât tot ceea ce era en­glezesc şi te-ai bucurat că ai putut să-ţi creşti fiul ca german. Alfred a fost însă o nereuşită şi a murit tâ­năr. Şi în străfundul sufletului tău nu l-ai iertat niciodată că a fost un eşec. Tu ai fost toată plină de iubire şi, cu toate acestea, ai fost straniu de dură. Ţie ţi-au displăcut întotdeauna viaţa şi lumea. Tu ai vrut să mode­lezi viaţa după concepţia ta despre cum ar trebui să fie, dar nici viaţa şi nici faţă de situaţia de fapt, şi asta ţi-a amărât zilele şi ţi-a înăsprit sufletul.

Ah! Mamă dragă, tu nu ne-ai tratat pe nici una dintre noi ca egale. Aceasta este lucrul pe care-l re­gret amarnic. Ai fi fost mult mai fe­ricită dacă ai fi pu­tut să fii mai to­leran­tă cu noi, să ad­miţi că am crescut şi că avem proprii­le noastre gân­duri, idei, idealuri şi con­­cepţii. Dar când acestea nu s-au potrivit întocmai cu ale tale, le-ai în­lă­turat şi ai so­cotit că nu au nici un drept să exis­te şi nu ţi-ai dat niciodată seama că tu te ridici, singu­ră, să în­frunţi o lume care trece peste tine şi te lasă în urmă, înver­şu­nân­du-te într-o re­voltă zadarnică împotriva a ceea ce nici tu, nici noi nu puteam schimba.

Tu erai însă puternică, mama mea, puternică şi măreaţă în felul tău. Nu a fost o cale fericită, nici una de suc­ces, dar a fost calea ta… şi acum ai murit.
Am cerut să mă întorc în tren. Nu mai puteam face faţă acelui pa­lat ma­re şi pompos, cu camerele sale care nu aveau unghere. Voiam să mă duc undeva în umbră, într-un colţişor mic. M-am simţit dintr-o dată pierdută, mică şi pierdută, un copil care şi-a pierdut mama. Şi nu am nici un fel de detalii, nu ştiu decât că a murit!”

Luni, 25 octombrie, Regina Maria nota din tren: „Toată ziua în tren am zăcut în pat, a fost o zi de groaznică suferinţă. Nando şi Carol m-au în­lo­cuit în îndatoririle mele, vizitând di­mineaţa diferite instituţii caritabile, dintre care multe poartă numele meu, pentru că eu nu le-am putut vizita astăzi. Pentru moment, totul este o nebuloasă. Am mai primit o telegramă de la surori. Ele inten­ţio­nează să-i ducă joi trupul la Koburg. Du­minică au făcut slujba de înmor­mân­tare la Zürich. Sophie a te­le­gra­fiat că a fost şi ea. În ce situaţie groaz­­nică trebuie să fie, fiul ei pro­ba­bil va muri acolo departe, iar ea, izgonită din ţară, nu are cum să se ducă la el. Trist, trist, şi cu fiecare telegramă pe care o primesc mă tem că voi citi că băiatul a murit.

M-am decis să mă duc la Koburg dacă pot intra în Germania. Mişu spu­ne că pot, că nu mi se vor face greu­tăţi. Carol s-a hotărât să vină cu mine, probabil că o voi lua şi pe Mig­non, de asemenea pe Barbu, dacă poate mer­ge, sunt desigur lucruri de făcut şi el ar fi cel mai în măsură să mă ajute. Ei îl cunosc, el este calm, optimist, are un fel special de a nu pierde din ve­de­re esenţialul şi, în afară de asta, este un gentleman. Problemele legate de moştenire trebuie manevrate cu grijă şi cu tact, în plus el va fi un sprijin pen­tru mine. Atât Carol, cât şi Nando sunt de acord cu mine că el este omul po­tri­vit. Acum trebuie să aflu dacă su­ro­rile vor mai rămâne câtva timp la Ko­­burg sau se înapoiază imediat la Zürich. În funcţie de răspunsul pri­mit, voi aranja plecarea, oricum nu voi putea fi la înmormântare. Ce va însemna însă să mă duc acum la Ko­burg, să revin în sărmana Germa­nie şi în acea casă goală care era că­mi­nul nostru! Ce lucruri tragice se pot întâmpla!

Am continuat să primesc tele­gra­me de condoleanţe, amestecate cu telegrame de felicitare pentru Lisabeta. Viaţa şi moartea, atât de strâns legate una de cealaltă.

La ora unu, Nando şi Carol s-au îna­poiat în tren. Am auzit din spa­tele draperiilor ultimele urale şi im­nul naţional. Destul de ciudat faptul că le-am auzit la fel ca în vara aceasta, când zăceam cu ochii bandajaţi.
Apoi am pornit. Ziua a fost liniş­tită, lungă, melancolică. Am plâns foarte puţin, dar am vorbit mult despre mama cu Carol şi cu Mignon. Ei o iubeau, deşi îi cicălise permanent şi la toate vârstele. Le oferise însă şi clipe plăcute. Acum totul s-a terminat (…)” încheia Regina Maria portretul celei care i-a dat viaţă.

SURSA: http://www.jurnalul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Alege adezivul potrivit pentru lemn – obtine imbinari sigure si de calitate inca de la prima aplicare

Spre deosebire de alte materiale din sfera constructiilor, lemnul necesita un grad mai spo…