Ce-a de-a zecea ediţie a Maratonului de poezie, desfăşurat anual de către Facultatea de Litere din Braşov, a fost încununată de botezarea unei săli cu numele scriitorului.

Sala TP8 a corpului „T” al Universităţii „Transilvania” este, începând de ieri, sala „Gheorghe Crăciun”. În această sală s-a desfăşurat încă din 2001 Maratonul de poezie. Denumirea sălii cu numele regretaului scriitor, teoretician şi eseist braşovean este un omagiu adus autorului şi profesorului Gheorghe Crăciun, care a trecut în nefiinţă în ianuarie 2007.

Invitaţii ediţiei din acest an au fost Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu, din Sibiu.

Gheorghe Crăciun s-a născut la 8 mai 1950 în comuna Tohanul Vechi, judeţul Braşov. A fost romancier, teoretician literar, traducător, profesor universitar de Teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universităţii din Braşov.

Printre cele mai cunoscute lucrările ale sale se numără romanele „Acte originale. Copii Legalizate” (1982), „Compunere cu paralele inegale” (1988), „Frumoasa fără corp” (1993), „Pupa russa” (2004).

SURSA: http://www.adevarul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

21 Comments

  1. gheorghe apetroae sibiu

    13 iunie 2012 at 3:15 PM

    NU EŞTI COPACUL ACELA…

    -- Copacul eşti ca să–ţi înalţi în cuget înfrunzirea
    şi să te-apleci de multe dese ploi şi de furtuni prin ani,
    să ţii de casă şi căldură vie pentru cei sărmani,
    sporind în stăpânire-ţi, lumii veşnică-nflorirea !..
    -Copacul, nu îţi laşi în ger să-ţi piară olive rădăcini,
    ci veşnic le hrăneşti cu jarul cerului care, arzând
    în el păduri, urci razele-i în alte ranguri,revărsând
    mărirea Lui şi adevăru-n glas al marelui cu-vânt,
    un duh divin, lumină sfântă, veşnic, sângerând!…
    -- Nu eşti copacul care se înclină de zefir pe lunci!..
    -- Copac te-apleci, robind ca să-nfloreşti în crâng,
    jucând pe frunzele desmine razei liniştile-n vânt…
    simţirii să rămâi fidel şi-n inimi soarele să-nchini
    potire-cupe de lumini pe ramul tău cu stele ruginii…
    Ţi-i rodu-n creştere, la stareţul cu gând viclean
    ajuns la schimbul de sfârşit, noi vieţi, împărtăşind
    cu nopţile şi stele reci, iubind în sine ne-mpliniri,
    cu-vintele înzăpezeşti: troian de griji şi-amor…
    -- Nu eşti copacul acela ce pierea de alte vreri uşor!..
    -- Copac vânjos, veghezi stăpân pe tunet, fulgere şi ploi
    cu inima-ncâlcită-n legi ce le dezlegi xilinic în trăiri,
    clopot ceresc, vibrând nădejdilor în alte răsăriri…
    Ţi-arunci poverile în mâna cerului şi-n schimbul lor,
    de freamăt eşti cuprins şi duh,din duhul de lumini,
    absorbi avid, tot ce nu a fost supt de alte rădăcini-
    plăcerea cerului, o boltă ţi-i coroana chip în chip
    şi uşă casei tale, iubirilor adânci când o deschizi,
    stâlp templului în care îngeri cântă sfinte melodii
    şi aripi crise îşi desfac în zborul prin nemărginiri!…
    -- Nu eşti copacul acela care -- atunci pierea pe hat …
    -- Copac ceresc, cânţi sevei calea, ca un serafim,
    să o întorci din rătăciri, din frunze galbene-n păcat,
    duh te pogori la-altarul rădăcinii, întru rai lăsat
    şi-i cauţi harul în misterul tău, să luminezi, s-auzi
    cum creşti vânjos, înalt din mare şi rodeşti curat
    cu slava Lunii, arcă de iubire-n valuri şi în rugă ,
    copac, cum creşti din tine liber, bolţii, păstorind
    dorinţa stelelor ce-au coborât să-ţi cânte în irugă
    cu păsările pe-al tău ram,cu glas de vânt prin frunze…
    În noile rodiri însângerate-n chin, plăcerile îţi umblă…
    -- Nu eşti copacul ,unul, fără Unul, în nelinişti slugă!….
    -- Copac prin fire-ţi înfrunzit bogat,în alt păcat te vrei
    preaplin de sevă, liber, înflorit şi ne-ntomnat de vremi
    când nu te clatini şi-ncovoi,oricum, ci îţi înalţi pe stei
    vânjosul trup de stea, al inimii cuprins, să îţi ajungă…
    Îţi creşte trunchiul drept, cu-vântul de rugini din ieri
    născut din sarea ţarinei cu-al primăverilor dureri,
    când de-al lor simţ, o mare -ţi biciuieşte gândul ;…
    Nu eşti copacul acela, altul, care se pierdea în umbră !…

  2. gheorghe apetroae sibiu

    15 iunie 2012 at 10:40 PM

    Literatura, Omagii, lui Eminescu, Gheorghe Apetroae Sibiu

    123 de ani, de la moartea lui Mihai Eminescu ¤ 15 iunie 1889 -- 15 iunie 2012

    Gnosisul axiologic al studiilor eminesciene

    EL, EMINESCU

    Din grădinile de aur a cules ai lunii crini,
    să-i păstreze-n templul fiinţei -- candelabre de rubin:
    arc de cer, în El, lumina celei mai pure lumini …

    Fruntea, boltă peste veacuri, o înclină visător,
    să-şi revadă-n codri lacul, strălucirea în izvor…
    pe azure văi de cuget, cu ochi negri, lini coboară
    El, luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară

    când pe harfele de unde… stele cad şi se aprind,
    orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind…
    -- El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit…

    Cu luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint
    îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând …
    teii încărcaţi de floare ning miresmele de-amor,
    El, luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor…

    Revista „Foaia Poporului”, nr. 6, ianuarie, 1993

    Eseu critic la studiile „Archaeus” şi “anamneza în Sărmanul Dionis”, elaborate de Carmen Negulei

    -- de Gheorghe Apetroae Sibiu

    Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
    Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filozofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.
    Această viziune filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
    Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.
    Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
    Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.
    Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
    Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate, a cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.

    Interferenţe literare, nr.5, 1998

  3. gheorghe apetroae sibiu

    15 iunie 2012 at 10:50 PM

    În memoria scriitorului Gheorghe Crăciun, mi-am îngăduit postarea textelor modeste de mai sus… Regretabil este faptul că ne pleacă spiritele mari şi rămânem noi cei cu spiritele mici, care emfatici, fiind şi egocentrişti, diabolizăm incultura şi o punem regina puţinelor spirite culturale rămase…Cu deosebită stimă şi înalte consideraţii, gheorghe apetroae sibiu, 15.06.2012

  4. gheorghe apetroae sibiu

    2 ianuarie 2013 at 2:04 PM

    Literatura, Omagiu literaților timișoreni și bănățeni,

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    DRAGI LITERAȚI TIMIȘORENI,

    Îngăduiți-mi , vă rog, în bucuria sărbătorilor de iarnă și a Anului Nou, 2013, să urez sucese literare personale și colective deosebite, sănătate și multe împliniri, la toți membrii Cenaclului literar „Pavel Dan“, din cadrul Casei de Cultură a Studenților din Timișoara!.. De asemenea, să-mi îngăduiți să relev activitatea prodigioasă a acestui cenaclu, la care și-au săvârșit stagiul , începând din anul 1958, numeroase generaţii de scriitori, exemplificând, doar câteva nume de rezonanță : Eugen Bunaru, Daniel Vighi, Cornel Ungureanu, , Viorel Marineasa, Petre Ilieşu, Marcel Tolcea, Robert Şerban, ş.a. Am urmărit cu mult interes, în ultimii ani, multe din sedințela cenaclului, permițându-mi și unele intervenții și cu această ocazie vă mulțumesc că am beneficiat de acceptarea dumneavoastră!… Vă mărturisesc că sunt impresionat de întreaga activitate literară desfășurată în cenaclul dumneavoastră, coordonată de Eugen Bunaru – poet și unul dintre cei mai vechi membri ai cenaclului ”Pavel Dan” și de Aleksandar Stoicovici – poet. Îngăduiți-mi o înaltă gratitudine pentru strădania și pentru perseverența cu care activați în cadrul cenaclului pentru această socializare culturală de anvergură în sacralizarea estetică a condiției umane, spre relevarea ontologică a culturii și civilizației contemporane, prin literatură!… M-a animat prezența dumneavoastră permanentă cu creații literare de valoare, interesul pentru mersul bun al activității cenaclului, activitatea scriitorilor și a autorilor de cite ai cenaclului: Moni Stănilă, Ana Maria Pușcașu, Crislit, Marian Oprea, Rasmiles, Cătălina Letiția, Alex Condrache, Eliana Popeți, Nicoleta Pap, Alex Roșu, Arnold Schlachter, Livia Batista și Alexsandar Stoicovici, drept pentru care îmi exprim gratitudine și vă felicit… Am reținut colaborarea cenaclului cu unele reviste literare prestigioase, prezența permanentă cu creații literare în paginile revistelor: Arca, Cuvântul,Egofobia, Observator cultural, Orizont, România literară, Tiuk, Tribuna, Vatra ș.a.,pagini ce rostesc valoarea scrierilor dumneavoastră și mă impresionează mult acest lucru. M-a bucurat aderarea cu multă convingere la activitatea cenaclului dumneavoastră sau la acțiuni de colaborare cu cenaclu a unor scriitori contemporani importanți , preluându-i spre a-i reaminti cu multă plăcere, de pe cite-ul dumneavoastră, pe scriitorii poeți și prozatori: Alexandru Vakulovski, Andrei Ruse , Cătălina George, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Cristina Ispas, Dan Sociu, Daniel Vighi, Gelu Diaconu,, Marius Ianuș, Mihail Wakulovski, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Savatie Bastovoi, Radu Vancu, Ovidiu Baron Dragoș Varga, Răzvan Tupa,Tudor Crețu, Cristian…,Vlad Moldovan, Ștefan Bastovoi și nu în ultimul rând pe scriitorii consacrați sau în devenire: Șerban Axinte, Mariana Gunța, Alexandra Copocean, Bogdan Munteanu, Andrei Ene, Mariana Ganța, Marius Ștefan Aldea, Alexandra Coman, Ioana Duță, Nicoleta Papp, Octavia Sandu. Să fiu iertat dacă am omis tehnic pe cineva!… Dar să nu-i uităm și pe alți scriitori poeți și prozatori de prestigiu din peisajul literar bănățean, care se cuvine, cei plecați ,a-i rememora, și pe cei în viață, a-i venera, precum: Vichentie Ardeleanu, Franyo Zoltan,Sorin Titel,Endre Karoly, Franz Liebhard, Mircea Șerbănescu,Pavel Bellu, Grigore Bugarin,Romulus Fabian,Dorian Grozdan,Traian Ieremici,Traian Ieremici,Constantin Miu Lerca, Grigore Popiți, Tiberiu Vuia, Petru Sfetca, Mihai Novac, Alexandru Jebeleanu, Svetomir Raicov, Ioan Stoia Udrea, Catul Bogdan, Virgil Birou, George Suru, Nicolae Stoica, Paul Iorgovici,Damaschin Bojincă, Ion Popovici Bănățeanul, Victor Vlad De la Marina, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Oarcăsu, Radu Selejan,prieten cu Ioan Oarcăsu și George Suru, ajuns la Sibiu și mulți, alții Vă apreciez mult pe toți , pentru că vă simt animați de idealul nobil de cunoaștere, de valorizare simbolistică a cunoașterii, a experienței estetice în scrierile dumneavoastră literare, de promovare, în acest cadru nobil cultural, a unor înțelese senti(mente)nțe gnomice, prin reprezentarea postmeditativă entivă a valorilor gnoseo-lingvistice naționale, a căror conexiuni stilistice și morale în cântările cu harfe de aur, vă configurează și vă confirmă identitatea literară… Pentru că observ la mulți dintre dumneavoastră, așa cum observam și la o bună parte din promotorii literaturii promovate în cadrul ”Rețelei literare”, o experiență estetică, interes și preocupari de inducție arhitecturală și de actualizare fenomenologică a valorilor estetice ,etico-morale și gnomic- novalisiene în literatură, valori literare individualizate axiologic, caracterizate prin specificitate stilistică sistemică. Pentru că observ și o preocupare în deschiderea largă a ferestrelor spre perceperea existențelor sensibile din universal ,obiectivarea lingvistică a acestora,spre sacralizarea, prin crearea în texte stilizate și bine construite ,a unor structuri intenționale reice, de intuire a tractelor existențiale în aparențe încărcate de armonii și imaginații. În multe scrieri am sesizat consistența obiectuală în dedublări empirice și transcedentale , acele semiologii fonetic- morfologice și de sensibilități estetice în unificare, scindare și dilatare noetică înspre universalitate… Toate acestea semnifică epistemologic o ireductibilitate a sensurilor valorice, a vectorilor literari , genomi de reprezentări platonice ontic-eidice, de idealizări pozitiv-hegeliean-dialectice, într-un sistem literar, care conferă stabilitate estetică pe limaxul axiologic al literaturii , cuantifică și configurează strălucit spiritul temporalității devenirii ontologic- umane, cu normalizări de itemi literari în ecuații ale căror termeni liberi, soluționați valoric, se pot echivala istoric cu universalitatea culturii, în multiplele-i ipostaze… Cu bucuria înmulțirii valențelor lingvistice de ființare tipologică literară și de întindere vastă înspre trăirile estetice în spațiul Cenaclului Literar ”Pavel Dan”!, circumscrise entităților creatoare cu caracteristicile specificitățiilor lor stilistice, regăsirii și întâlnirilor frecvente în frumusețea și miracolul poeziei, cum spune Croce ori Valery și în magnetismul prozei, cum o versifică Mihai Codreanu, vă urez: Sărbători fericite!… La mulți ani, 2013! .. .Cu stimă și înalte considerații!…

    GHeorghe Apetroae Sibiu

  5. gheorghe apetroae sibiu

    28 ianuarie 2013 at 9:14 PM

    Literatura , Postmodernismul lui Mircea Ivănescu

    Gheorghe Apetroae -- Sibiu

    Poezia curentelor postmoderniste ,în general, un edificiu liric de scurt metraj, s-a construit de către Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate, într-un sublimat de interioritate și de incantație în figuri suprastilistice de simbol. Se asistă la construcții poetice în afara convențiilor estetice, cu liant de metaforă în crome stranii și în vibrații asonante… Se descoperă în registrul armoniilor fonice partituri ale dizarmoniilor cosmice ,care dezvoltă atitudini limaxice și stări noetice celeste, ce reverberează în integralitatea existențialismului antropologic, cu o rezistență comprehensivă, în ecuații estetice. Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici și ritmici cu algoritmarea estetică a grotescului, mitului, chiar și a satanicului, răului, tragismului uman și a sinistrului , spre a crea în structurile poetice fațete -- măști cu reflexii antinomice de natură telurică și apolinică de înaltă factură și opuse prețiozității estetizante. Se vrea a se pune în evidență, prin metaforă , prin corespondențe și analogii de simple intenții absconse: frumosul, concretul umanan și normalitatea ontologică . Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul , prin utilizarea acestor elemente artistice postmoderniste, cu principii simbolistice și imagistice , lingvistic, dominate de imagism metaforic, esențe lirice care ne despart de creațiile versicate clasice, prin înlăturarea măștii, iluziei, exoticului și disimulării în actul creației….Mircea Ivănescu, așa cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor sibiene, era unul dintre puținii poeți care, în destinul și voința-i, livrești, putea realiza facil comparații corespondențe în principiile textelor comparate , da frecvente citate bine articulate în contextul acelor ședințe, din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot, Dylan Thomas, cocheta foarte relaxat cu P. Eluard, J. P. Jouve, G. Apollinaire, Jean Arthur Rimbaud , nega cu accente sociologice radicale valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora, împreună cu Tristan Tzara, R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba, și Giusepe Ungaretti, sau particulariza, cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și neliniștilor cotidiene, preparând pe loc soluții politice , pe care le releva anecdotic, ca pe o iubire aridă, pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil , Raymond Queneau, J.R. Jimenez, sau lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale participanților cu creații în cenaclu, aducându-le în luminarea poetică, prin descifrarea misterelor existențiale din textele expuse, lucrând cu o sumă de culturi și învățături sedimentate în lăuntricul său, pe care ni le releva, împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw , Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound , W. C. Wiliams, sau, apăsând pe pedala realismului, în lucide observații, îl semnifica pe Cesare Pavese , Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke și Rabindranath Tagore… Mircea Ivănescu s-a configurat ,astfel , într-un simbol critic al postmodernismului literar în România. . -- De ce? Pentru că a reușit sindinamic inducerea acestui curent -- postmodernist narativ, în poezia românească contemporană. A reușit cu succes inducerea, așa cum o releva Mircea Ivănescu în ” Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, prin intervenții edificatoare, structurarea accentuat anecdotică , expresionistă și ficționist transfigurativă a formelor,de la satiric și până la descifrarea misterului ființării .
    Poezia sa inedită și critica doctă dezvoltată în cercurile literare sibiene a activat suprarealismul și expresionismul în lirica sibiană și românească în acei ani memorabili pentru literatura sibiană, baza pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne din sedimentele impresiilor entive lăuntrice revelatoare, prin Mircea Ivănescu, la cotele pe care le reușise în alte spații literare Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams , Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și John Crowe Ransom în citica literară și eseistica americană, Andre Gide, J.F.E. Lemaitre , Andre Maurois , Andre Thibaudet, Charles Mauron , Jean-Pierre Richard , Jean -- Paul Sartre și L. Goldman în critica literară și eseistica franceză , Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, Eugenio Montale și Antonio Gramsci, în critica literară italiană, William Edmund Gosse, Edward Herbert Read , Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și eseistica engleză, iar Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă și nu numai în aceste spațialități culturale.
    În același timp, prin erudiția și talentul său scriitoricesc, cât și grație activității de traductolog, prin numeroase traduceri din limba engleză, culminând cu traducerea romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyse, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit reper literar ireversibil, de înalt rang, în literatura română, și nu numai, a sfârșitului de secol 20 și începutului de secol 21..
    În prezența scriitorului poet eseist și traductolog Mircea Ivănescu, modestia sa, conjugată cu înalta cultură, dialogul livresc cu acesta mă fericea și mă fascina. De aceea, îi voi păstra, cât voi trăi, imaginea vie în memorie…, Sibiu, 2011,
    Gheorghe Apetroae Sibiu

  6. gheorghe apetroae sibiu

    14 februarie 2013 at 1:13 AM

    APROAPE DE METAFIZICĂ

    G/A/S -- discurs alegoric

    Cu zorii în citrin, încerci încă o seară/

    şi viaţa să n-o pierzi, o-mparţi/

    duh florilor, să poţi intra de veghe/

    în templul lor de crome şi sfinţenii,/

    înaltul ,de adânc, păzindu-l, să-l desparţi…/

    Îţi prinzi în joc cu ritm de flăcără, căderea/

    nelinişti şi dureri în zbor cu vreri le duci, /

    în leagănul luminii fiorii ţi-i arunci /

    să poţi urca un nud lazur în euclazul serii/

    purtat de-amorul ei serafic, nevăzut…/

    te-ntreci cu asfinţitul de plăceri, îl cânţi

    şi îi oferi nimicului din câte ţi-au rămas,/

    a încânta apusul stelei tale, răsărind/

    în raza ta să-i arzi, s-o ai, să-i râzi când cazi/

    de regăsirea sacră, în nesfârsitul dans… /

    la paradisul de atunci în ritmuri vii îţi urci /

    tot sângele iubirii în cerul unei inimi,/

    filoane de lumină, lumină-i, sângerând! …

    Cluj-napoca,1985

  7. gheorghe apetroae sibiu

    21 februarie 2013 at 1:27 AM

    FELIPPA, ÎN CĂUTAREA PRINȚULUI

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Dar iată că, de spaţiile în turcoaz/

    din ascunzişurile madeire,/

    în zborul ei senin , desprinsă ,/

    la ne-ncetata princiară rugă,/

    pe-o luntre-n lungi cărări de vise,/

    de largul zărilor deschise/

    se depărta -- n ocean cu- n gând/

    de drag de prinţ , la fericirea lui,/

    spre-al revedea cât mai curând,

    o gracia şi nobilă, Felippa…/ ..

    .valsa pe ape, lebădă în rătăciri,/

    de o furtună, spre Levant, cuprinsă -- /

    chemarea stinsă -- a prinţului: /

    iubirea ei, iar ea, iubirea lui de mir …/

    spre el, un fulger o -- ndrepta ,/

    de ultima-i, în zacere-i, dorinţă…/

    Din Porto Santo, spre Levant,/

    Ofelie norvegă, mării balerine,/

    neliniştia-i zvonea , pe rând,/

    Azorele din larguri ametiste,/

    corabia pe ritm de val, în vals/

    cu valurile -n brize fluorine…/

    Felippa petrecea cu serile acum , /

    învăluind faleza-n sfintele tăceri,/

    precum un nor în lazurii culori/

    apusul pregătea pe apele în vuiet -/ …

    o întoarcere milerică în suflet /

    la prinţul, suferind de revederi …/

    Valsa: o lebădă stelară-n rătăciri/

    şi prinţului, durerile aprinse-i ostoia /

    din deslușirea strigătelor, zarea… /

    cu stăpânirea liniștei în cuget,/

    ea-i asculta, adamică chemarea !../

    Călătorea cu stele, pe valuri în magii/

    pe-aceleaşi mări, prinţesa de Azore,/

    iar trupul crin i se înmlădia /

    în dansul ei ştiut numai de valuri!…/

    nălucă a luminii, vrerile-i fugeau/

    spre prinț , iar ea angelic le valsa /

    în ochii zărilor cu irişii în crise raze /

    pe cerul sideral beril şi realgar /

    cu obrajii limonii, de înger blond /

    şi buze rozasii, de nobile obârşii…/

    … dorinţa Lunei reci din căutări târzii/

    cu aripile-i largi de gând, în zborul frânt /

    de lungi vegheri, pe valuri de topaze …

    ” din volumul ” Fulgerând tăcerea”,

    ciclul ” Cântecul lui Cristofor” v

  8. gheorghe apetroae sibiu

    3 martie 2013 at 9:42 PM

    gheorghe apetroae sibiu
    martie 3rd, 2013 at 21:34

    CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
    Cristoforul 14

    TREZIREA PRINŢULUI DIN VIS

    El, prin cupola – naltă, cu ferestre prinse
    nemarginirilor cinabre – sidefii,
    din flăcări olivii în vii culori stelare,
    sorbea într-un nesaţ, narcisicul balsam …

    Era Cu-vântul ei cu resorbire- adâncă
    în suferinţa celui care se-ndrăgise
    de marea -n ispitirile-i aprinse şi de Ea…
    şi-n faţă-i ,cerul , vălu-şi desfăcuse …

    Ea, soarele, ardea în prinţ, în ochii lui
    cu suliţile –i lungi de gene ce-l pătrunse…
    cu glasul ei de înger – lira razei ,
    de cât cântâ în El, în grai se prefăcuse !…

    Un zâmbet viu sporea pe buze argilii,
    sărutul ei era un duh serafic, de iubire,
    cu-vintele –i erau înfipte-n trupul Crist,
    lăuntru-i adâncea cu fericite vise…

    Apoi, cu părul lung , în blonde bucle
    şi faţa cum cristalul stâncii . lazuriu ,
    cu sânii de- ametist, în semilune,
    Felippa lui, obrajii crisotili i-atinse…

    Cu ochii de azur, în irişii morbizi pătrunse…
    în simţ înviorându-l , el s-aprindea pe cer
    de buzele-i fierbinţi…, astral era sărutul…

    Îl fericea într-un Cu-vânt ales acum,
    pe prinţul revenit din lumea firii reci ,
    cu razele din zorii care-l retrezise !…

  9. gheorghe apetroae sibiu

    5 martie 2013 at 2:40 AM

    LEGĂMÂNT ASTRAL --
    Gheorghe Apetroae Sibiu
    Timpul , purtând pe braţe cerul de roze, cugetă despre sine în altarul entropic al genunei şi despre lumina luminii,.. pământul, cum să-l ardă în purpura rugului, cu lumina cu care îi cunună albastra lui ţărână…În memorie , rămânându-i doar somnul -- şi asfinţitul îşi va robi visele altarului cu chipurile celor dispăruţi…
    Brăzdează în el -- timp fluvial de jar al adâncului de cer, arborii ce vâslesc cu istoria stelelor, erele ştiute numai de zeii altarului, prea nepăsători…Pe crestele primelor brazde în cer germinează , de la început, neînceputul, spre marea întoarcere la pacea astrelor, o tot febrilă renaştere…De sub brazda plugului stelar , sufletele albe ies şi râd azurului rătăcit printre pietre…
    Rămase-s bolţii, doar tenebrele trecerilor prin labirintul muzelor ..
    Păsările soarelui cântă în zborul lor cu lire eritrine de milerice raze , privesc ecstatice în oglinda de nisip a mileniului de pâine fârâmiturile de pe mesele depărtate de tâmplele trecerii tale , ale lor şi , a le ciuguli, îşi scutură aripile numai de cuvintele triste ,rătăcite prin lava uitării cu ritmul luminii….
    Tot, Timpul , cu cormanele antropomorfe, arată pământului ce-i rodnicia, întoarcând dinspre fiecare dimineaţă de primăvară umbrele în noile morminte, buchetele astrelor de crini…E rodul cerului greu de laudă şi munca , şi-a împlinit-o, El, în merele zăpezilor celeste…
    Cerberul cu dinţii de lapte, locotenent cu săgeţi înflorite pe arcuri de clipe săgeată mereu dorul ţărânei însărcinată de primii semănători ai cerului, drumul spre Hades în chinurile facerii telurice, ale grâului, în spicele soarelui tainic…
    Plugul cerului frămîntă în vlaga trecutului şi din înmuguririle astrale cresc tulpinile de gând ale stelelor, rodind noi zboruri pe zările limpezite de liniştea mormintelor stelare, în sângele luminii, cu miresme de coacere ale lanurilor, în freamătul de împlinire a vântului orfic…
    Umbrele cerului sunt zilele furate de vânturile astrale, halouri de fulgere crisoberile în dansuri frenetice cu veşnicia şi în eterne depăşiri cu trecerea flăcărilor….
    Ochii stelelor privesc aurorile propriilor nevederi, iar pleoapele lor sângerează în aripile păsărilor tăcerea şi iar tăcerea şi din nou tăcerea…

    Nebunia luminii s-a cununat în altarul timpului cu dorinţa vieţii din tenebrele ţarinei, iar zorile, mereu altele la porţile timpului, înrourează dimineaţa serii… G.A.S.

  10. gheorghe apetroae sibiu

    25 mai 2013 at 2:06 PM

    Lirismul noetic al poetului Javier Canaves

    Îmcercarea de interferenţă a lirismului noetic practicat de poetul Javier Canaves cu memoria livrescului lui Cesare Pavese , se relevă şi prin poemul “Întâlniri”, înserat pe cit-ul Reţelei literare, în traducerea poeţilor Claudiu Komartin şi Cristina Maria Vlaşin. Aceste “Întâlniri” sunt chiar despărţirile” in tempore” reflectate in perathos, ca fulguraţii existenţiale ale unui creator de fresce literare, în expresii cu reflexii multiple … Să observăm , dar, că în registrul auctorial

    a l acestui poem Canaves refuză să -şi înscrie opera sa cu majusculele exotismului spaţiului balear mediteranean, care l-ar fi ajutat mai mult în arhitectura de decor erotic al metaforei sale imagistice , apelând, pentru condiţia cadrului propice a celor doi iubiţi în declaraţii erotice, la spaţii , interesante ca mercantile şi insipide şi la locaţii mai incomode : „Ai cerut încă un Bombay, ai îmbrăţişat dăruirea mea,/şi într-o pornire prostească de entuziasm/ ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.”. Javier Canaves se lasă copleşit, obosit parcă, mult prea repede, de stângăciile exprimării întârziate a stărilor adolescentine într- cadru liric neestetizat, idolizând sacrificial, până la absurd, lirismul starurilor songs : ” Am închinat.paharele pentru Creedence şi Sinatra,/ atât de absurdă era noaptea.”… Poate fi această tardivitate o transcendere apriori în construcţiile sale lirice, un termen liber din ecuaţia tensiunii existenţial -- exponenţiale, determinată de sensibilitatea sa lăuntrică juvenilă care trebuie reamintită şi afirmtă textual cum că “singurele femei cu care merită/ să te căsătoreşti/sunt cele cu care nu putem îndrăzni să o facem” , dar şi de sistem , cuprins prin înţelegerea lui Cesare Pavese de preocupările idealist societare ale lui Antonio Gramnsci”. Dovedeşte Canaves , atunci când afirmă textual că: “…după atâta timp de la întâlnirea noastră, retrăiesc cu nostalgie dispreţul tău…”, un rafinament indus intenţionat în textul său generat de propriile frământări, până la obsesia morţii.. Asistăm pe un interpret al valorilor existenţiale de rangul frescelor dar şi un interpret al partiturilor existenţiale lasce, surprins la “ Întâlniri”în porniri veleitare : ” … într-o pornire prostească de entuziasm / ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.” . Uneori, în locul atitudinilor suicide îşi mobilează spritul-lăuntricul afectat de anevrisme cerebrale şi somatic -- viscerale malefice, cu trăiri voalate de mesaje criminale accentuate în reflexii thanatice. ” Acum mi se pare amuzant, dar în acel moment te-aş fi strâns de gât”… Este o atitudine declanşată prin ricoseul unor lentori viscerale din începerile bioactale, meristeme în prezentarea anamneticului infantil: ” … cu care nu putem îndrăzni să o facem”. Este un regret spiritualizat, statuat în noeticul substanţei sale lirice cu valenţele creaţiei, conştientizat de trecerea apollinică a unui literat sensibil, nemulţumit de experienţele existenţei sale prezente, încercând continuu revenirea, o raportare anamnetică la trecutul nesemnificant: ” A trăi înseamnă să aduni ceea /ce nu am fost/ întâlnirile care odată ne-au definit”…

    Asistăm la enunţuri performative, aparent neinteligibile, care se pot soluţiona epistemologic în planul al doilea şau în spaţialitatea tridimensional literară a cognoscibilităţii, acolo unde observăm că lucrează Javier Canaves în textul său. Accesibilitatea structural literară a acestora este permisă aici prin plecarea anamnetică, de la reprezentările critice obiectiv gautieriene şi de la banalitatea descrierilor picturale maioriste ori semănătoriste, cu care mulţi ne-am învăţat, spre lambada- jocurilor de limbaj în planul lingvistic suprateoretizat, plecând şi de aici , prin neokantianismul pozitivist scientist al lui Wittgenstein şi prin curentul literar postmodernist, tot mai învolburat, împreună cu Charles Peirce şi Morris, la reprezentaţionismul noetic al limbajului literar susţinut de Richard Rorty şi practicat , fără negarea valorilor clasice , de J.F. Lyotard şi F. Vattimo.

    Se individualizează, dar, un Canaves complex spiritualizat, conturat şi identificat literar în prezentul social, în versuri cu variaţii de tonalităţi, caracteristici ale postmodernismului literar suficient de reprezntat prin lirica sa,în spaţialitatea balearului mediteranian. Felicitări, pentru prezentarea poemului şi pentru traducători..

    Gheorghe Apetroae Sibiu, 2013

  11. gheorghe apetroae sibiu

    19 septembrie 2013 at 9:12 AM

    DORINŢĂ

    Atât ţi-ai dorit, Casandră,

    din seducătorul tău Fiind:

    Jumătatea citrin -- andaluză,

    lumină siderală -- femeie

    cu chip de clepsidră -,

    curgând în veneric prisos,

    cascadă pe pleoapele clipei,

    pe vrerea -- ţi în prunc,

    travee de vis infinit!…

    -- Profetic, cerul să-şi şiruie

    din al toamnei granat potir,

    ne-începutu-ţi ciobit

    şi-nsângerat,

    în irişii lui, rostogolit

    în eternul păcat…

    să-ţi cauţi din oricând şi oricât

    oriunde dorit

    tot altul, bărbatul, Fiindul,

    de vrerea-i -- vrerile tale:

    purtat în buiecii, chinuit,

    doar atât ţi-ai dorit…

    -- Muritorului, despre iubire

    să-i înşiri cu Cuvântul,

    să-i desfaci larg aripile

    revederii,

    desminul cerului blues -- gri,

    în demult rece seninul

    ce din copilărie l-a robit…

    -- zâmbetul jumătăţii tale

    odrăslite din jumătatea lui,

    freamătând în ea, nesfiit,

    briză de nesfârşit surâs

    prin făptura primăverilor tale,

    femeie vis, ţi l-ai dorit

    vântul întors ce topeşte

    cu-vântul rece al trecerii

    celui ce calcă tot apăsat

    şi fără de număr, treptele

    locului din al tău gând…

    singur…

    îşi coboară trecutul…

    suflet smaragd în sufletul

    zăpezilor aduse din munţi

    pe un pelagic răcoros

    nisip … mulţimile cu glas

    de rece regală lumină !…

    Ofelie, îi eşti şi-i pluteşti văl

    albastru de flacări

    din Munţii Venerei, cei de cerul

    deschis întrepătrunşi…

    Însăşi, stelele, febleţe aprinse

    clocotesc în boltă frenetic

    flamate de iubirea lui …

    -Casandră înţeleaptă, tu,

    din inima-ţi, din fiorul sincer,

    în bătătura timpului scurs

    tot lui îi răsari , înflorind

    tot din jumătăţi de astre,

    albi liliecii, pe ultimul drum,

    crinii zărilor tale albastre…

    în rest…dorul de alt alint…

    Din arcadele largi ale tidvei

    ce i-ai descoperit-o târziu,

    pe poldul părăsit, pe alt grind,

    ţi-au răsărit şi inflorit zorii

    Totului în numai cerul lui:

    Neînceputul, profetul Iris

    pe calea altui Fiind!…. G.A.S.

  12. gheorghe apetroae sibiu

    21 noiembrie 2013 at 9:10 PM

    ÎNSEMN APOCALIPTIC /

    Treci distins în zbor, acvilă

    crudă în nesomnul norilor

    peste turnul de fier,

    demult, de îngeri părăsit!…

    eşti limbă de sânge în clonţ

    şi largă aripă de pământ,

    clopotului, cântecede inimă

    sângerând apele tulburi

    determinări ale undelor:

    libertatea marilor zăpezi ,

    din fâlfâirea largilor aripi,

    flăcările astrelor, înteţind!?…

    pajiştea ta a adormit

    de parfumul crinilor albaştri

    cum pelerinul, curând

    trezit cu ochii închişi

    năbuiţi de lacrimile zorilor…

    inundaţii în corturi stelare..

    ca să răstorni din greu

    mirificul primăverilor

    din contururile ireale

    pe clonţul tot mai încins,

    îţi creşti şi stingi cu lacrimi

    şerpii calzi târâţi în fiori:

    credinţa ta că în cer eşti

    aşteptat şi bine primit!….

    Gheorghe Apetroae Sibiu

  13. gheorghe apetroae sibiu

    6 decembrie 2013 at 1:16 PM

    THE PHILOSOPHI OF SILENCE

    -- by Gheorghe Apetroae Sibiu

    Coordonarea traducerii în limba engleză:

    anglicist universitar doctor Clementina Mihăilescu

    As days went by and into encounters did they turn,

    you-ve finally got clear

    that her passion-flared eyes

    may only soothe

    of hidden words in a heanvenly sea-s waves

    that it is so natural and fine for you

    to carry your light

    below the pomegranate trees and through the blooming snows,

    its silence to undo,

    and then hastily to wrap it up

    and cover wat she-s got yet best

    by the widest gown made up of morning stars.

    Then, driven by the first of lusts.

    Corollas you shall bring and lay before her feet,

    and later snow and harmony

    are to be found , on the sky shore,

    shadowed by journeys

    and in the end,

    so full of life, the unborn dawn shall come,

    as mystic emeralds.

    FILOSOFIA TRECERII

    Gheorghe Apetroae “Dimineaţa serii”

    Cu zilele ce cresc în revederi

    ai înţeles că ochii ei

    aprinşi de omenesc

    se potolesc

    în valurile unei mări celeste

    de adânci cuvinte…

    că e firesc

    sub rodii, prin zăpezi de flori,

    lumina să îi porţi,

    tăcerea să-i dezlegi

    şi s-o îmbraci devreme,

    apoi, să îi acoperi

    tot ce are pur

    cu cel mai lung veşmânt

    din dimineaţa stelelor…

    venust al primei voluptăţi,

    corole să-i aduni

    şi să i le aşterni

    ninsori de armonii

    pe ţărmul cerului, de treceri troienit;

    smaralde de mister:

    vii, zorile din ne-nceput!…

    G.A.S.

  14. gheorghe apetroae sibiu

    23 ianuarie 2014 at 12:50 AM

    SARMISEGETUZA REGIA

    de Gheorghe Apetroae Sibiu

    Străbunii ne înalţă-n rang cu moştenirea sacră

    călcată des de multe naţii fără hat şi cântec!…

    stelare ni-s cetăţile, în slavă, dacice în stirpe --

    …Clopotiva-Grădişte e semnul de răscruce !…

    din marmori, colonade trezesc Sarmisegetuza,

    regescul ei popor, la nobila obârşie -- română…

    îi stăm de mult în rost, în moţi şi-n basarabii

    ce-şi arcuiesc credinţa în nobila-i cunună!…

    cu har ales răsar, din loc, şi azi, getuzi şi sarmi

    şi cresc în noi vânjoşi din seva sfântă tracă

    cu braţele din Tisa şi din Nistru, cu trupul din Ardeal-

    ne înalţam din daci, din sciţi şi din bastarni-

    goruni cu rădăcinile-n iubiri de strămoşesc hotar,

    cu rost la bolta Ţării Mari, de colonade sfinte

    zidite-n arc stelar de carpi, durând o Românie,

    în geana mândrei zări, veghind-o spre vecie!…

    -- ne ţinem Dacia cea Mare -- regină-n nemurire

    şi-i irosim din lacrimi, sorbindu-i-le în Unire,

    din Decebal şi Iancul, din Ştefan al Moldovei!…

    …stejarii Daciei de azi, o neclintim prin zodii!…

    G.A.S.

  15. gheorghe apetroae sibiu

    26 ianuarie 2014 at 1:09 PM

    URME…

    Gheorghe Apetroae -„ Spirally Curved Images ”

    Îţi aminteşti?.. Era cumplită

    iarna în munţii

    din zăpezile-aşternute

    pe frumoasele alei!?…

    când în tăcutele plimbări

    în albe frăgezimi ,

    de mâini, în seri,

    plăcându-se-n priviri --

    două inimi se înflăcărau

    şi-ardeau, deslănţuit,

    în ale dragostei văpăi!….

    Tot aşteptau să vină

    primăvara!…

    şi vă vedeaţi de multe ori,

    tot în acelaş vis,

    cum la havuz, în parc,

    în fiecare seară,

    îmbălsămaţi de crini,

    de- îmbrăţişări cuprinşi,

    cu sărutări aprinşi,

    tu-l fericeai , privind

    în ochii tăi lazuri

    un roi de stele din abis,

    iar el îţi presăra în păr

    flori albe, de cais!…

    De câtă-nsufleţire rară,

    aţi dat atunci iubirii

    n-aţi fi crezut, aşa uşor,

    tăcerea să-i găsiţi!…

    şi v-aţi desprins

    în depăşirea unui crez,

    găsindu-vă-n curând

    alt mers, alt sens-

    cu spinii, mulţi şi flori

    în trecerea pe lungi cărări,

    prin timpul fiecărui,

    scurs în prea firesc,

    prin alt cuprins -- de cer

    al altui paradis!….

    Fălticeni, 1963; Iaşi 1967

  16. gheorghe apetroae sibiu

    8 februarie 2014 at 12:35 AM

    BASARABIE, BUCOVINĂ!..

    de Gheorghe Apetroae Sibiu

    Mater dolorosa:

    -- Basarabie!… Bucovină!…fiice tribune

    auguste, vă vreau lângă mine

    glorii latine -- prințese mândre de grai

    și de rai, etern românești !…
    Mamă, vouă -- din trupul meu și din suflet-,

    cu oful vostru în al meu cuget

    vă chem cu durere să vă cuvânt:

    …liberă largă spre acasă vi-i calea
    de sânge și grai, de dor şi de plaii!…

    de Sfântă Unire în demers ceresc,

    ruga înțeleasă v-o ascult și-mplinesc!…

    Într-o aură de dor, codrii şi ţarinile
    vi le-am cuprins cu legea din fii,
    iar mormintele străbune vi le-am

    primenit cu recunoștință, în crini!…
    …coroana lui Ştefan -- resfințită

    cu stele de flori și-aurită-n cuvânt

    v-o port boltă de slavă și neam
    unui singur românesc pământ!…

    Mirese de suflet, de port şi de grai,
    vă vreau pe vecie române în mine,

    curate și sfinte, pline de împlinire
    pe o singură strămoşescă glie!…
    …Copilele mele nefericite-n trăiri,
    iubitoare și doritoare de mamă,
    în adevărul soarelui meu,

    Unul!… vă cunun pe amândouă!…

    Cu glasul unei singure inimi , azi
    vă doinesc și îmi veniți cu cerul senin!…
    -- la obârșia voastră, reveniţi!…
    -- Basarabie!.. Bucovină!… fiicele mele,

    mamă în iubire și în plină putere,
    să scap de suferință și de durere

    petrec cu voi și în alaiul divin

    Tricolorul , Unul, vi-l port în rost,
    înhăruit cu nemărginită credință…

    cu Adevărul vi-l înalț în destin!!!..

    Gheorghe Apetroae Sibiu

  17. gheorghe apetroae sibiu

    8 februarie 2014 at 9:21 PM

    SUBIACENȚE

    de Gheorghe Apetroae Sibiu

    Paternitatea

    cu cerul înțeleasă

    iscodea

    memoria gliei…

    tu coborai, să urci

    printre ”pietrele vremii”

    în primele flăcări

    însemnele firii…

    când semințele

    mureau de două ori

    de nemurire,

    colorai cu răbdare

    lumina sângelui

    în rodosii petale --

    ochii țărânei

    de mare….

    Printre ferigi și reptile

    dogorâte de astre

    călcai pe nemărginire…

    de multă primăvară

    semințele încolțeau

    privirea … --

    se deschideau

    pleoapele tale

    ochilor … albaștri….

    Din volumul ”Despre neînceput”, Editura HERMANN, 1992

  18. gheorghe apetroae sibiu

    8 iunie 2014 at 10:17 PM

    LITERATURA, SUMAR BIOGRAFIC: ANATOL E. BAKONSKI (1925-1977).

    Anatol E. Baconski -- poet, eseist, prozator, publicist şi traducător- de orientare literară neoexpresionistă . S-a născut la Hotin, în comuna Cofa, la 16 iunie 1925 . Urmează liceul la Chişinău şi la Râmnicu Vâlcea, iar cursurile Facultăţii de Drept, la Universitatea din Cluj-Napoca. Debut literar, cu poezie, la Cluj, în ziarul “Tribuna nouă”, în anul 1950. A fost redactorul şef al revistei “ Almanahul literar”, devenită ”Steaua”, poezia sa, apropiindu-se , în această perioadă, de poetica realismului socialist… La Congresul scriitorilor, din 1956, respinge ideile dogmatice ale proletcultiştilor, iar scrierile sale iau o orientare modernist europeană. Ne situăm în orizontul deschis al poetului dezinvolt, dispus la refuzul oricărui canon şi la desuietudine şi la violarea dogmelor rigide în creaţie, fie şi suprarealiste, într-o ofensivă antimetaforică, unde “ transpare amestecul de ritualitate enigmatică şi senzualitate sublimată, de sensibilitate profundă şi expresia ei cvasi- preţioasă, filigranată”( Mircea Braga,Prefaţă la “Fluxul memoriei”… A tradus din lirica universală, din Salvadore Quasimodo, Carl Sandburg, Arthur Lundkvist şi este autorul volumului de traduceri “Panorama poeziei universale”, 1972… Poezia lui Anatol E. Baconski este cuprinsă în cele 8 volume antume, întitulate: Copiii din Valea Arieşului, 1951; Cântece de zi şi de noapte, 1954; Două poeme, 1956; Fluxul memoriei, 1957; Dincolo de iarnă, 1957; Imn către zorii de Zi, 1962; Fiul risipitor, 1964; Cadavre în vid, 1969 , o carte a orizontului meschin şi al suferinţei şi într-un volum postum, moralizator, intitulat “Corabia lui Sebastian”,considerat un jurnal al peregrinărilor dezinvolte, dar şi agonice, în mirajul existenţial- poetic…. Mai interesant , dintre volumele sale de poezie, pare a fi volumul retrospectiv, antologic, intitulat ”Fluxul memoriei”, 1967.., din care voi reda părţi din poemul “Drumuri în vânt”,: “ // Drumuri , văd drumuri în vânt/ …/ încrucişându-se-n câmp, alergându-se…./veşnic în vânt gâturi lungi de cocor cenuşiu / şi de palid flamingo -- reţele, reţele se -- ntind,/…/ le-am urmat totdeauna cu patimă oarbă /…/ adesea fără să ştiu unde duc- / …/ viaţa mea toată n-a fost / decât o răscruce de drumuri şi creştetul meu / n-a purtat niciodată alt nimb / decât orizontul / câteodată pe vreme de vânt, mă gândesc / că nenumăratele drumuri pe care-am umblat / se vor întoarce-ntr-o noapte la mine / sugrumându-mă , ca pe Laokoon şerpii- / poate că-aş merita o asemenea soartă / de vreme ce paşilor mei le-a fost dragă / eterna derivă /…// , aici vântul , o metaforă, căpătă o valoare simbolistică… De reţinut este şi caracterizarea realizată de Eugen Simion, cu privire la personalitatea literară a lui A. E. Bakonski, şi pe care o voi reda , parţial, în continuare: “ În viaţa literară postbelică , agitată şi pestriţă, Bakonski părea un aristrocrat manierat şi rece , având în gesturile lui studiate un aer de nobleţe recent căpătată. Chipul avea o frumuseţe romantică, iar eleganţa lui vestimentară devenise celebră. Prelungea , într-o epocă proletariană, felul, specific secolului trecut, de a fi poet: unea în comportamentul lui neobişnuit extravaganţa unui dandy cu melancholia profundă a unui artist de tip nervalian” Poetul este un estet al melancoliei, iar identificarea sa e subterană , evidentă în eluviul osmozei pe palierul veşnicei frământări, agitări, şi chiar în ritmul hidrodinamic al valurilor( Elegia I)… Îi semnifică starea de nelinişte poemul său, intitulat “Sonet negru”, din ciclul “Cadavre în vid”, şi pe care încercăm să-l redăm, în continuare: “// Ce să vă caut, ce să vă mai cânt?/ Somnul pustiu, pădure străvrzie,/ nopţíle ard, şi fiecare zi e / o ţară unde nu-mi găsesc mormânt, // Pe ochiul mare pleoapa mea târzie / coboară-ntunecată. Nimbul sfânt / al stelei celei mari declină-n vânt. / fantome-nsângerate-ncep să-nvie.// Singur rămas visezi printer făclii / cai negri, câmpuri moarte, umbre vii, / şi nu mai eşti în stare să le numeri…/ Şi capete , tăiate odinioară, / se-ntorc de undeva ca o povară / ce ţi-a fost dat s-o porţi mereu pe umeri.// .. Ca prozator, se evidentiază prin direcţia estetizant- barocă, reflexivă, individualizată prin localizarea genuină a floului spiritual osianic, evident în antologia de povestiri antumă, 1967, intitulată “ Echinoxul nebunilor şi alte povestiri” şi în “Scrieri”, ediţie postumă, 1990, în romanul “ Biserica Neagră”… Ca eseist şi publicist, se remarcă prin comentarii de literatură universală contemporană, expuse în: “Colocviul critic, 1957; “Meridiane”. Pagini despre literatură universală contemporană”, 1965 şi în “Remembăr”,vol.I-II, 1968… Stilistica sa, evident expresionistă în discurs, exprimă sensibilitate, iar din punct de vedere a structurii metaforice, este imaginativă, evidentă prin cultivarea genurilor rafinate (pastelul) şi prin tonalităţile delicate. Erotica discursului elegiac este, în acelaş timp, existenţial- meditativă, densă şi entropic manifestă, spectacular- grotescă, percutantă prin sindinamica succesiunii de măşti, în poezia pamfletară… Este distins , pentru recunoaşterea facturii axiologice a creaţiilor sale literare şi literal-epistemologice, ca aport la literatura română contemporană, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1969,1972). Decedează în Bucureşti, in timpul cutremurului catastrofal din 4 martie, 1977 , aflându-se in vizită, împreună cu scriitorul, criticul şi istoricul literar Mihai Gafița şi cu soţiile lor, la poeta Veronica Porumbacu si soţul acesteia, criticul Mihai Petroveanu… Gheorghe Apetroae-Sibiu

    BIBLIOGRAFIE:

    -- Baconscki,A.,E.,Fluxul memoriei,Ed. Minerva, Bucureşti,1987, Ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de M.Braga;

    -- Baconsky, Anatol, Wikipendia, encyclopedia liberă, 2014;

    -- Bucşa Ion, Capotă, Teodor, Cinezan, Vladimir ş.a. , Literatua Română, Crestomaţie de critică şi Istorie Literară, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1983;

    -- Braga, Mircea, Istoria literară ca pretext, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982;

    -- Apetroae, Gheorghe , Despre Mircea Ivănescu, “Radical”, nr.1212, anul 1994;

    -- Gafiţa, Mihai, referate.com, M. Gafiţa, biografia, 2014.

  19. gheorghe apetroae sibiu

    23 august 2014 at 11:45 PM

    RADU SELEJAN, UN REPER LITERAR LA CONFLUENŢA DINTRE MILENII

    RESTITUIRI: * O ÎNTOARCERE CU MIRARE ÎN ŢARA COPILĂRIEI * CONDIŢIA SCRIITORULUI

    Gheorghe Apetroae , Exegeze în volumul colectiv ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007

    Am avut posibilitatea să-l cunosc pe Radu Selejan cu mulţi ani în urmă, la redacţia ziarului Tribuna Sibiului. Redacţia funcţiona atunci pe strada Dr. Ion Raţiu, iar scriitorul activa aici ca redactor la secţia culturală a cotidianului, împreună cu un alt redactor cunoscut mediei sibiene,Traian Suciu. Era prin anul 1988. Îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri spre negru, cu o figură sobră, olimpiană trecea pe culoarul redacţiei cu repeziciune, aproape de neobservat, de la un birou la altul. Probabil că programul său de lucru din redacţie în acea zi era foarte încărcat, iar gândurile desăvârşirii vastei sale opere literare, pentru care timpul, ca oricărui mare creator, îi lipsea, îi grăbeau mişcările şi-i controlau comportamentul…

    Prezenţa mea în redacţie era condiţionată atunci de o întâlnire aranjată cu Traian Suciu, responsabilul paginii cultural-literare a Tribunei. Pe redactorul Traian Suciu, cu cel care aveam să colaborez fructuos la paginile ziarului “Dimineaţa”, devenit apoi “Radical 21”, îl cunoscusem în urma participării sale ca redactor literar la una dintre şedinţele cenaclului literar „Lumina”… Cenaclul „Lumina” era atunci o grupare literară sibiană de înaltă ţinută intelectuală, pe care o frecventam cu interes, alături de alţi creatori sibieni de literatură, printre care poeţii : dr. Mihai Posada, Eugen Jitariuc, Florin Oancea , Dan Ioan Bogdan, Artemiza Botnar, Gabriela Stuparu.. şi, nu de puţine ori, Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu, Vasile Avram, Iustin Panţa, Vladimir Munteanu ş.a.. Participarea redactorului Traian Suciu la una din şedinţele “Luminii” nu avea alt scop decât realizarea unei pagini de literatură, care să cuprindă creaţiile de valoare din activitatea acestui cenaclu sibian.

    Nu-mi dau seama nici astăzi, de ce prezenţa mea în redacţia unicului ziar sibian, atunci în căutarea lui Traian Suciu, l-a determinat pe Radu Selejan să se oprească puţin din mersul grăbit, din iureşul gândurilor sale şi de ce îl interesam!.. Abordându-mă spontan cu o privire pătrunzătoare, adâncă reţin că am avut schimburi de cuvinte cu privire la motivaţia preocupărilor mele literare, pe care scriitorul, fără un pic de egoism,( manifestat din păcate şi atunci, ca şi acum, de mulţi dintre creatorii de literatură), ţinuse a o afla în mod direct….

    Îl bucura vizibil dialogul nostru, îl înălţă parcă, văzându-i chipul scriitorului cuprins de o tainică trăire, simţindu-l parcă transferat într-o nobilă iluminare… Ştiam că era unul din scriitorii importanţi ai vremii, dar, puţin documentat atunci asupra operei sale literare, nu puteam să-i realizez monumentalitatea.

    Moartea scriitorului m-a îndurerat nespus, ca fiind prematură şi de atunci trăiesc permanent cu imaginea sa din momentul întâlnirii noastre, impresionat de personalitatea-i literară cu o identitate creatoare specială…

    În anul 2001 am avut ocazia participării la un simpozion „Radu Selejan”, ţinut în memoria scriitorului la un an de la dispariţia-i fizică, la Universitatea Româno-Germană din Sibiu, organizat de editura ” Cartea Românească”, editură care publicase volumul postum de memorii ” Privind înnapoi cu mirare” al scriitorului . Volumul era lansat, cu acel prilej,al simpozionului, de soţia sa, Ana, scriitoare recunoscută, un distins cadru universitar în domeniul istoriei literare.

    Am receptat evenimentul, nu numai sub aspectul axiologic al comunicărilor cu referire la opera scriitorului, care mi s-au părut mai mult sau mai puţin docte, după calitatea şi iniţierea vorbitorilor în opera selejaniană, dar şi mai mult, am apreciat abnegaţia cu care partenera sa de viaţă milita acum pentru medierea post-mortem a creaţiei soţului său. Da!… Pentru că profesorul univ. filolog Ana Selejan , persoana cea mai îndreptăţită, prin apropierea de viaţa şi de opera scriitorului a abordat cu multă competenţă profesională- academică pe acest tărâm, al literaturii, întreaga opera a scriitorului, reusind să restituie auditoriului numeros la manifestare, spre cunoaştere şi receptare, creaţia literară laborioasă a lui Radu Selejan, aşezându-l, astfel, pe locul lui de drept în panteonul scriitorilor de valoare.

    Toate cele expuse în acest simpozion au fost suficiente pentru a mă sensibiliza şi a mă determina să mă opresc puţin din drumul meu existential, destul de adânc profilat şi de întortochiat, în locul şi la timpul acestui scriitor şi să intru, desigur, cu posibilităţile mele de receptare, în hăţişul operei selejaniene. Pentru începutul acestui drum, am mers la Biblioteca ASTRA şi am consultat catalogul cu titlurile lucrărilor literare, aparţinând autorului. Am rămas impresionat de numărul cărţilor scrise şi de prestanţa editurilor la care acesta a reuşit să-şi publice opera, de dinamica şi diversitatea abordărilor tematice, în marea lor parte de natură liric-confesională, antropologic -- existenţială…

    Am constatat atunci la acest scriitor , faţă de dimensiunea operei sale , o nejustificată modestie, principiu moral care îl urmărea cu constanţă şi îl caracteriza în planul existenţial-social. Titlurile cărţilor şi cronologia acestora le-am considerat edificatoare pentru varietatea, valoarea şi perseverenţa creaţiei, chiar din începutul literar: debut poetic în 1968, cu volumul ” Corturile neliniştei”, cu o prefaţă semnată de Dumitru Micu, redactor al revistei “România literară”, apoi din volumul „Transparenţa subpământului”, publicat de editura ” Albatros”, în anul 1972, cu care a debutat în publicistică, cât şi prin volumul de poezii „Cântece şi descântece de piatră”, publicat de editura „Cartea românească”, cu apariţie în acelaşi an, 1972, care avea să-l consacre definitiv şi ca poet…

    Un alt volum de poezii, intitulat „Târziul clipei”, apărut la editura „Eminescu”, în anul 1973, a constituit pentru Radu Selejan o etapă nouă şi, după mine, de cel mai mare succes, înscrisă fiind în registrul sublime al metaforei. Tot în acelaşi an, surprinzător prin cantitatea şi calitatea creaţiei, scriitorul reuşeşte să pregătească pentru editare şi să publice volumul de reportaje publicat de editura „Eminescu” şi intitulat „Ţara curcubeului de piatră”.

    Trecând în anul următor, 1974, Radu Selejan reuşeste să scrie volumul de povestiri „Eliberarea lui Bularda”, iar editura „Cartea românească” să-i publice cu success volumul.

    În anul 1975, după un alt travaliu creator , editura „Eminescu ” îi publică primul său roman, intitulat „Cercul adevărului”…

    Următorul volum, de această dată cuprinzând nuvele şi intitulat „Patimile rădăcinilor” îi este publicat în anul 1976 tot de editura „Cartea românească”.

    În anul 1977, editura ” Albatros” îi publică în volum, o adevărată monografie a Munţilor Apuseni, intitulată „Aurul lui Bruda -- Ţara Moţilor” -- trecut şi prezent, iar în următorul an, 1978, editura “Eminescu ” îi publică al doilea roman al său, „Barieră pentru cocori”.

    În anul editorial 1979, lui Radu Selejan , editura „Albatros” îi publică un nou volum de reportaje, intitulat „Cetăţi subpământene”.

    După o scurtă perioadă de aşteptare editorială, suprapusă cu perioada în care Radu Selejan scrie serii întregi de reportaje şi un scenariu de film la romanul „Barieră pentru cocori”, în anul 1982, scriitorul reuşeşte o nouă performanţă… Editura „Eminescu” îi publica un nou volum de reportaje, din ciclul”Destine comune”, intitulat „Gânduri pentru lauda pământului”, multe din acestea ancorate de cadrul geo-natural şi social transilvănean, crâmpeie din realităţile cotidiene ale vieţii sociale, economice şi culturale ale Sibiului şi împrejurimilor sale…

    Editura „Junimea” din Iaşi îi publică în următorul an, 1983, al treilea roman al său, intitulat „Avesalon cel bătrân”.

    Şirul editorial al creaţiei sale se va prelungi şi în anul 1984, an în care îi apare la editura „Albatros” romanul document, de o adevărată monumentalitate istorico-literară, prin exactitatea şi claritatea descrierii evenimentelor dintr-o perioadă însemnată a istoriei Transilvaniei, un roman cu profil psiho-social -- istoric, intitulat „Roata fără sfârşit” – cu elemente evenimenţiale, cele mai multe despre „Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan”…

    După o perioadă în care scriitorul se va dedica în principal jurnalisticii, atât ca redactor la Tribuna sibiană, cât şi ca profesor la catedra de jurnalistică a Universităţii din Sibiu, editura „Transpres” din Sibiu îi publică, în anul 1992, volumul de povestiri cu adânci reverberaţii istorice, intitulat „Taina munţilor de aur”, iar editura „Tribuna” îi publica , în anul 1995, în volum, alte două piese de teatru.

    Să amintim, de asemenea, apariţia la editura ”Bucura” din Sibiu a ultimului volum de poezie antum al lui Radu Selejan, care este, după părerea mea, dacă nu cel mai estetizat, aşa cum îi relevasem volumul de poezii „Târziul clipei”, atunci cel mai încărcat de principii şi forme estetice, un sublimat literar al creaţiei sale poetice, volumul intitulat „Lupta cu îngerul”.

    De reţinut este şi faptul că în anul 1998, tot la Sibiu, îi apare un al patrulea roman al său, de data aceasta cu un profil psihologic, de fapt ultimul său roman, iar în anul dispariţiei doar fizice a scriitorului, 2000, Casa de Presă şi Editură “Tribuna” îi publică ultimul său volum antum de reportaje, intitulat „Taina cenuşii de stele”.

    Iată, dar, prolificitatea literară a scriitorului Radu Selejan. Să nu mai vorbim de alte zeci şi sute de reportaje apărute în paginile „Tribunei”, cât şi de zecile de scrieri de sertar care vor fi trecute post-mortem, în grija Centrului de Cultură „Radu Selejan”, spre a fi înserate în alte două volume postume.

    Referindu-mă mai mult la începutul creaţiei versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia -- cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi” din volumul său de memorii intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, în anul 2001.

    Se va confesa, dar, în memoriile sale, poetul Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles, n-am scris decât în facultate…”. Iată, dar, pe unde ar fi şi am putea repera începuturile creaţiei versificate selejaniene.

    În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat sacralizării spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, pe care le aborda cu o maturitate responsabilă . El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele în lumina sublimată de prometeicul ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză.

    Se identifică , de la începutul -- primar un genom exprimat prin “Cuvântul Dintâi” în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale din piatra primară.

    Avea, dar, a le exprima pe toate acestea cu “Cuvântul Dintâi” în multele cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea sa poetică…

    Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al genezei şi fertilităţii umane şi-l va exprima în versuri bine estetizate, încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din spiritul genezei „…/strămoşii coboară / din munţi / printre noi -- / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine -- /…/(Basm).

    Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia locului „ / … şi fiecare am jurat -- / sfânt / adevăr adevărat /…/pământului din / care-am răsărit -- /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /…” (Ţara) . Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit provincial, primordiile zeice ale pietrei munţilor, în sfânta solarizare dacică.

    Toate acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice , neamul etern-durat, consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile mediului existenţial, în interrelaţiile sale cu alte neamuri existenţial-aleatoare, fruct dacic dumnezeit , pe care îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /…” (Dacica I) şi ” /…Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /…/iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) .

    Radu Selejan , om al adâncurilor miniere, este îndreptăţit, să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /…”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu din spaţialitatea începuturilor, undele genelor sale , nestematele sale din locul lui cristalizate, vibrând necontenit, în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), un dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă strâns, spre nedespletire, în gândirea sa dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /…/Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /…” (Balada).

    Poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină eternizată pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, o regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor sale natural-antropice, cu diversitatea geofaciesurilor şi geo-topurilor, ca unităţi geo-ecologice statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate de antropomorfismul neamului românesc, eluvionat cultural şi ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /…”(Descântul 20)…

    Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii sale, istoric şi cultural, consolidat, dar acum în cel al teluricului, al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare, dezontologizare, cu rezultatul degradării genomice. Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta se va refula într-un alt ciclu poetic, acum într-un fel de spaţiu liturgic, în descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /…”(Descântul 4)…

    Trădarea neamului său, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec, creat tot din “Cuvântul Dintâi”, în afara subconştientului său, de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /…/Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /…”(Descântul 7)…

    Şi nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România. Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i un ”picur de dumnezeire”, din care se va înnobila însăşi poetul: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /…” (Descântul 8) …

    El, poetul, revoltat şi cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile neamului sunt glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care , declamă Radu Selejan: „ …/au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi. Aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori. Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradări sociale şi la colapsul condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate şi dezavuate de scriitor în descântecul: „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /…”(Descântul 11).

    De asemenea, atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor n-au adus decât răul naţiunii, a exprimat-o cu mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum: „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. / Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /…” (Descântul 13)…

    Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, inversat acum , pe un tract antinomic de către cei care erau acum în drept a-l explora şi valorifica, de faptul că paradisul gândit de el ,dantesc al fiinţării neamului, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist, vremelnic instalat peste neam…

    Poetul este intuitiv şi el nu-l mai întrevedea, motiv pentru care se va exprima resemnat: / Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodii pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /” (Descântul 15)…

    Radu Selejan are apriori,în genomul său, fără a apela la Fortuna şi fără recluziunile in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez expus, îl va releva enigmatic, ca descântec al ancestralului, în versuri, unele de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /…” (Descântul 17)…

    Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat acestui timp, ci apărat cu sfinţenie, va gândi aşa mereu poetul şi-l va exprima, dacă : „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), iar „ /Steaua-i piatră / dezlânată…/Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace /”… Dar, corolarul descântecelor sale, în care se va prelinge acel „picur de dumnezeire”, îl va aureola pe poet cu spiritul matern, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică , de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică din lumea umbrelor…

    Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene ,iar, după ce i-am parcurs consistentul volum post debut, intitulat „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost însoţitorii fideli în arta versificării. Îi vom găsi aici pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, pe poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, pe poetul Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, pe Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul”, pe Miron Radu Paraschivescu ş.a…

    În toate versurile pe care i le-am parcurs, cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive a luminii pe care poetul o realizează în spiritul său cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea zamolxiană de statornicie a neamului…

    Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei, românii, urmaşii dacilor, sunt monoliţii spirituali şi materiali, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte şi spiritual locului şi numele fiecăruia şi-i identifică, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru încercat şi imposibil…

    Radu Selejan cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, eluviind interstiţialul umanităţii şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor, la vedere în hotarele Apusenilor, în acelaşi timp, în intuiţia umanului cultivă o perspectivă raţională ontică cu extrapolare spaţială în arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate de ” Cuvântul Dintâi”, dospit de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan.

    Metafora poeziei sale întrece marginile imposibilului, în construcţii de hiperbole, precum „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, imaginile devenind succesiv litotice şi hiperbolice şi conferă unicitate stilului, o personalitate, unice. Esrte de observat că din liticul mineral astral, din biologic şi din reflexiile existenţial-gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei epistemologii ale ontologicului primordial se eluvionează spiritul universal şi se fertilizează -- sinecologic antropomorficul în toposul uman ,se dinamizează, sporind necontenit actualitatea literală şi valoarea insolită a operei.

    În acelaş timp, discursul său metaforic, cu o încărcătură în principia ideatice de calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane constelare de o flexibilitate specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil diverselor medii intelectuale şi având multiple perspective axiologice recunoscute.

    Fizicul, în toate ipostazele sale,nu dezontologizează, este pe deplin consolidat, dar şi dinamic, un munte pietrificat într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui…

    În acest imens temple, al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun „ picurul de dumnezeire” Radu Selejan şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii sale, sacralizată din “Cuvântul Dintâi”, tot el, poetul…

    În volumul de versuri „Târziul clipei”, volum care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie, nobilei sale soţii, Ana, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, identificăm, ca principii , în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul, categorii ale metafizicii aristoteliene, care sunt la ele acasă, expuse în primar cu un geniu maieutic aletheic de către poetul- un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice pe coordonate heideggeriene.

    Într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, uneori luciferice, nietscheiene, ” Cuvântul Dintâi” are şi aici, în “Târziul clipei”, în primul ciclu, muzicalitatea astrelor, discursul fiind metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancul…

    La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei lirice nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic şi circumstanţializată de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului, a mineralului-fizic, nu fictiv , filtrate esenţele prin grila raţionamentelor subtile în creuzetul metaforei,separând facil spiritul apofantic al pietrei din clivajul teluricului. Se va exprima confesiv, dar, în context, poetul: „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa – cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. /…/caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. / sau… / De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)…

    Dar Radu Selejan, abordând geneza ,cosmicul, nu acceptă finitatea existenţială… Viziunea sa este cea a eternităţii, substanţializată într-o conversie a formelor dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „ /N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)…

    Radu Selejan a încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc).

    Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a veşniciei femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc al armoniilor, joc diferenţial leibnizian şi secund barbian, în versuri, precum „ Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /…” ( Joc).

    Metafora poetului este consistentă şi transfigurează subînţelesuri sincere, mari iubiri, de care poetul, un apolinic şi un olimpian, cum vi-l prezentam de la început, nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii formelor umane, redat cu afectivitate în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /…/şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)…

    Din cavalcada de toposuri şi de timpuri, de esenţe astrale şi fenomenologii, expuse versificat de poet, se deduce că Radu Selejan are cunoştinţe consistente de paleontologie şi geomorfologie, cu care reuşeşte o developare a erelor şi a temporalităţii geo-sistemelor transilvane, în tectonică şi în stratificare geo-antropologică: „ /Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate -- / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)…

    O altă iubire , celestă, va fi cântată de poet: „ Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / …când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit? /”…

    Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea luminii din faciesul colorat al creaţiei solare, în cugetul adânc al finitudinii, ca al unui miez de pădure mitologic, al poetului?..: ”…/Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /…/ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)…

    Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci în mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală, de o amintire maternă cu strigăt de chemare, se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de timpuri vesperale, în versuri cu nuanţe de învălurire în (ne)rostire, cu evidenţă specifică , blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ? / Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini . /… / De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)…

    O căutare a iubirii sincere, care în vis îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a ajunge la izvorul ei şi… plecat pe drumul infinit al iubirii, o va releva în versurile: „ /Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).

    O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere somatică şi ideatică le va realiza poetul, chiar şi ca o ficţiune, abia atunci când se refulează dintre partenerii cauzali orice inflamaţie de depărtare: „/…/O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise…/ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /…/ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit./”(Plouă).

    Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis cu versurile sale, poetul: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni…/Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).

    Dar cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” este cel care aurealează condiţia unei mari iubiri, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa, a trăit-o, este atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versurile ce creează imagini de viaţă cu crome fascinante şi iz narcisic, de un exotism şi un erotism, luxuriante, solare, ademenitoare, orfice, care zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /…/ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/…” Şi cât de frumos a spus-o tot el, poetul… în ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie panteistică…

    Pentru că Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în multitudinea de vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu piatra munţilor,cu pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei , toate crescute într-o ordine genomică naturală a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul istoric, sub o zodie solară, de început dacic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub stindardul dacic şi sub o cupola panteistică, sub semnul lupului. Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /… /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă . “(Baladă)/.

    Interesantă este, în acelaşi context, prin matricea sonică şi panteistică , balada „La începutul pământului” iar cele exprimate mai sus sunt părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc şi în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /…/ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”…(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”…

    Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează chipurile cu existenţa istorică în versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Stră-lumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta…/ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).

    Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea şi revolta acestora , prin Horea, exprimată în incandescenţa versurilor sale: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei…./ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./…/stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /…/La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /…/ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /…/ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)…

    Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancul, de răzbunare ale lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./…/ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei…/ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină).

    Şi din acelaşi volum , si din acelaşi motiv, al condiţiei miniere a poetului, nu vom trece peste „Balada cu mineri”. Va exclama, în vers elegiac, de amintiri,inginerul minier Radu Selejan: …/Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).

    Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă : Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din adâncuri cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi al percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova. Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani, pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât” spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una… pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul….”. Dar o ucenicie a vieţii în creaţie era necesară şi aici, aşa încât, va spune poetul: ;<< …Înclin să cred că ” picurul de dumnezeire”, picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea “Cuvântului Dintâi” . >>

    Aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui” care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, dinspre teluric spre celest.

    În acelaşi timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale de creator, eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă” dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera”, spre alte avataruri existenţiale.

    Mirarea, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei”, de accedere la zorii farmecului devenirii existenţiale, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.

    Mirarea în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon continuu în panul gnozic, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare prin perenitatea creaţiei. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit”, spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă”, sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine”.

    Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat…Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor…Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean”, atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine, prin diferenţiere, în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.

    Mirarea este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei” la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer…”, împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului” şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt, pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine”, dar nu printr-o abordare statică şi telurică, ci printr-o coborâre pe scări euristice de pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.

    „Fiecare popas” de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii” sale creatoare era într-un relief al planului cosmic ,în reflexii astrale, iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând în -- carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită…”

    Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate”, a decelat tainele cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane nadirale cât şi apolinice, zenitale, ale unor componente umane logico-cerebrale. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul şi esenţele lor, scriitorul, l-au conştientizat pe acesta, l-au reperat şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva panteistică a iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire”, multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei”, undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată… “Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa nu o dată Radu Selejan în memoriile sale.

    Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare, mature. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice”, o renaştere spre învingerea finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti.<< „Scorbură celestă era trupul meu pentru un roi de energie generată de “Cuvântul Dintâi”, forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”.>> Din acest moment mirarea va pierde poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei”, locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii -- sugrumate -- păzită de Adolescenţă” şi de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.

    De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale, mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele?!.

    Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu…

    Puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea, în posteritate pentru el nu mai exista trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur, într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii europene.

    Prin scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.

    De aceea consider că rolul Centrului de Cultură “Radu Selejan”, condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, profesorul universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica doctă, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul literar selejanian- stricto sensu- pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii. Profeţia privirii unui timp al materiei, ca “rău-prevestitor” în „Cocostârcul albastru”,îl diferenţiază tridimensional şi hiperbolic, devine un simbol al luminii eterne locului, al uitării omului în neantul thanatic, sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se pozitiva spiritual şi desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, de unde, locuindu-le, scriitorul se vrea mereu în interogatoriu. Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate, le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale” cuvântă numai divinul” -- vezi romanul “Nanu”… Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice , distructive pentru social el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale şi , valorificând unele personaje istorice, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.

    Lumea lui Radu Selejan este cuprinsă de o cromatică socială în frenezii istorice, el nu o inventează, ci o ia aşa cum a fost sau cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi contestate de societatea românească. Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.

    Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă scriitorului unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale.

    Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică, se vor găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi” şi în setea sorbirii “picurului de Dumnezeire”, principiul de geniu al poetului.

    Cele relevate mai sus nu pot constitui decât începutul de imagine din aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a lui Radu Selejan şi căreia, receptate faţetele axiologic epistemologice, în infinitatea creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi cu lirismul ei orfic, îi pot asigura acesteia o deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, ale devenirii în reveriile uraniene.

    Este clar că Radu Selejan a reuşit să dureze ,numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale, a ars flacăra spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas numai lumina naturală, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit modelul ontologic uman atemporal al universalului cosmic literaturizat şi siritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.

    Este ,dar , Radu Selejan, prin scrierile sale, cu o evidentă vigoare artistică , naturalizantă , cu valoare-epistemo-axiologică formală, scriitorul detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literal,care, abuzând de dantelării pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei, devin sclavii trecerii banale. Autorul, deasupra multora,poate fi uşor identificat şi valorificat de contemporanitate, şi nu numai, ca un model al complexităţii literare.

    Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie cititorilor, dar şi literaturii naţionale, înaintea puzderiilor pseudo literale, ca fiind o creaţie emoţională, politematică, încărcată cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice de preţ, o aureolează, îi conferă originalitate şi competitivitate.

    Cele câteva referiri asupra genurilor şi speciilor literare abordate de Radu Selejan nu pot constitui decât începutul de imagine în aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a scriitorului care , receptată din variile reflexii ale faţetelor sale axiologic-epistemologice, din infinitatea semantică a scrierilor sale, din retorica arhetipală colorată de simbolism şi de expresionism şi de lirismul orfic, pot asigura acestei creaţii deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări de valori literare şi de poziţionare a operei literare selejaniene în cadrele reveriilor uraniene.

    Gheorghe Apetroae , Exegeze în volumul colectiv ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007

  20. gheorghe apetroae sibiu

    31 august 2014 at 8:49 AM

    SFÂRŞIT DE IDOL

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    .

    … Corole roze -- n suferinţă

    din braţul cerului căzute --

    reci razele ce-ţi plouă zorii -- ,

    în marea liniştii se scaldă!…

    … Adusă-i nopţii ploaia-n cântec

    din crugu-n straie crisalide-

    un roi de stele plouă îngeri

    din vârful razelor pe umbre-

    simţirea să le treci prin cuget

    cu lacrimi, bolta şiroind…

    noi zei îţi cresc fiori în zâmbet,

    şi albe sfinte taine-n gând…

    Potiru-nchini zeiţei Cypris,

    şi-n Creta-ţi joci ploaia pe stânci…

    din restul ei deslănţuit-

    uzi eritrine stele-n visuri…

    într-un vertij cu duh s-avântă

    al inimii sfârşit de idol :

    sămânţă unui fulger grav

    o-mbeţi cu altă ploaie caldă!…

  21. gheorghe apetroae sibiu

    21 septembrie 2014 at 10:52 PM

    PLÂNS ÎN ZÂMBET

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Prin luminişuri clare demoni,

    iesind din cruci ard asfinţitul

    pe vatra -ncinsă-n al tău suflet-

    mari candele de ieri se sting …

    din cer cazut, rănit pe- o dungă-

    cu-al stelei vis te joci în stâncă

    de roz-marin, cât seara-ţi cântă

    la zămisliri, cu-alt duh te plimbi!…

    demonic, în dorinţe-l mângâi,

    împădurind cerul cu fluturi,

    coline-n anatas, îi semeni

    cu vreri nevreri, iubind absurd-

    izvor de flacără ţi-e gândul

    cât ştii să-l înfloreşti prin cântec

    şi să îi ţeşi brocard cu fire

    din jumătăţi -- lumini şi umbre…

    Fiori în roi, valsezi pe irişi --

    înrourând o boltă-n cimbru-

    -- orbi zorii în icoane albe

    din plânsul tău ascuns în zâmbet! …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…