Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de Duminică vă oferă, începând cu acest număr, şansa de a descoperi ceea ce inima a lăsat să vorbească şi să dicteze dând valoare scrisului prin sinceritatea, claritatea şi profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Românilor, respectiv selecţiuni din “Povestea vieţii mele”, apărută la Editura Eminescu. Un gest pe care Jurnalul de Duminică îl face din dorinţa de a ne redescoperi valorile, trecutul, aşa cum a fost şi istoria, aşa cum apare ea în jurnalelemarilor personalităţi, ceea ce nu este puţin lucru.

Povestea vieţii mele!
Adesea mi s-a cerut s-o scriu, şi am stat în cum­pă­nă dacă s-o fac, din multe pricini.
Cu moartea scumpului meu soţ, Rgele Ferdinand, se încheie un anumit capitol al vieţii mele – şi simt că pot mai uşor să privesc înapoi la calea, la lunga cale ce am străbătut-o până acum. Pot s-o privesc de de­par­te în chip mai puţin părtinitor şi, poate, tocmai aceasta am aşteptat mereu.
M-am întrebat totdeauna sub ce unghi voi privi, pentru a o povesti, propria mea viaţă, ştiind că până la un punct oarecare, trebuie să-mi cântăresc cuvintele şi totuşi să fiu cât se poate de sinceră şi atât de precisă pe cât se poate. Nu vreau să fiu nici prea rece, dar nici prea pătimaşă; simţirile nu trebuie să mă târască după ele.

Într-o oarecare măsură vreau să privesc înapoi la viaţa mea, ca şi cum aş povesti întâmplările altuia, ba, parcă aş vrea, chiar să o scriu la persoana treia, dar aceasta ar fi un fel de prefăcătorie, şi eu niciodată nu m-am prefăcut. Toată viaţa am fost primejdios de sinceră şi nu mă pot desbăra de această deplină sinceritate.
Mi se pare că am găsit acum unghiul sub care pot privi povestirea vieţii mele: unghiul care mă în­fă­ţi­şează pe mine în legătură cu România – fie România şi eu, fie eu şi România – e cam acelaşi lucru.

Trebuie să mi se ierte că multe gânduri, multe chibzuiri şi multe tâlcuiri se întreţes cu faptele ce am de înşiruit, căci viaţa mea a fost până acum destul de lungă şi întâmplările destul de numeroase ca să-mi fi strunit mintea şi să fi făcut din mine un soi de mic filosof, în felul meu.
România şi eu. Dar de bună seamă e nevoie să privesc şi înapoi, căci despre nicio viaţă nu se poate vorbi, fără a pomeni de copilărie şi de tinereţe, care sunt marile făuritoare ale caracterului; şi copilăria mea a fost o copilărie fericită, de care mi-e drag să-mi amintesc.

Copilăria, partea I
M-am născut la Eastwell, în Kent, în 1875. O casă mare de piatră cenuşie, într-un imens şi frumos parc englezesc – o pădure, cu largi pajişti de iarbă, vaste zări unduite, nu măreţe sau mohorâte, ci blânde, liniştite, nobile – un cămin englezesc.
Eram a doua la părinţi. Primul copil era băiat şi fu­sese numit Alfred, după tatăl meu, care era al doilea fiu al reginei Victoria, şi ofiţer în marina britanică. Mama fu încântată să aibă o fetiţă; spunea că-i sunt mai dragi fetele decât băeţii, şi-mi puse numele Maria, care era numele ei şi al mamei ei. Iubea şi cinstea pe maică-sa din toate puterile sufletului ei.

În 1873, Maria Alexandrowna, singura fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, se căsătorise cu Alfred, duce de Edinburg, şi venise din depărtata Rusie să-şi trăiască viaţa în Anglia. Dar mama mea îşi iubea din inimă pământul natal şi niciodată nu s-a simţit deplin fericită în Anglia, cu toate că a avut acolo mulţi prieteni scumpi. Noi, copiii ei, din potrivă: născuţi în Anglia, o iubeam adânc şi am păstrat toată viaţa săpată în inimă, această iubire. A fost o întristare pentru noi, copiii, să aflăm, mai târziu, că niciodată, în fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care îl iubeşte cu patimă.

Aceasta este una din durerile mamelor care sunt “exportate” sau mai bine aş zice “importate”. Chiar atunci când copiii ajung, la rândul lor, patrioţi înfocaţi, aceştia nu pot înţelege pe deplin că şi mamele lor rămân cu sufletul legat de ţara în care s-au născut. Mama – cred dânşii – e a lor şi a ţării în care i s-au năs­cut copiii; ei nu-şi pot închipui trăind vreo altă iubire în inima părinţilor lor. Unele lucruri rămân întotdeauna greu de înţeles; de aceea, fiecare generaţie ar trebui să fie îngăduitoare faţă de cealaltă, părinţii faţă de copii, dar şi copiii faţa de părinţi, căci cine poate măsura adâncurile, dorurile, zbuciumul şi dezamăgi­rile inimii omeneşti, – iar mamele nu trebuie să-şi închipuie că-şi pot trece năzuinţele, iubirile şi pati­mile în sufletele celor cărora le-au dat viaţă.

“Vremurile, circumstanţele, ambiţia, înrâuririle, toate se îmbină pentru a face pe copii să se deosebească de părinţi; şi apoi, adesea, mama uită când un copil o uimeşte sau o dezamăgeşte, că nu ea singură a plămădit acel copil. Într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge; un lung şir de străbuni – iluştri sau nu, aceasta nu importă – sunt părtaşi la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei, fără doar şi poate, căci nu l-a purtat ea nouă luni şi, la urmă, nu i-a dat ea viaţă, cu preţul chinului ei?

Părinţii mei mai aveau trei fiice. Victoria Melita, născută la Malta în 1876, Alexandra Victoria, născută la Coburg doi ani mai târziu şi, în sfârşit, Beatrice, care se născu şi dânsa la Eastwell în 1883. Ea era “copilul preferat” al familiei şi se pricepea foarte bine să se întărească în această situaţie de invidiat.
Copilăria noastră a fost o copilărie fericită şi fără griji, copilăria unor copii bogaţi şi sănătoşi, feriţi de loviturile şi de asprele realităţi ale vieţii.

Mama ţinea în viaţa noastră un loc mai mare decât tata – el fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaştri, şi, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, – cu toate că mai târziu am băgat de seamă în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât părea ochilor mei de copil. Aveam noi oarecare teamă de el? Poate că da, puţintel; orişicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit şi zilele în care ne băga în seamă erau zile de sărbătoare pentru noi; dar mama era marea realitate a vieţii noastre. Mama era aceea care hotăra despre toate, mama era aceea la care alergam, mama care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, şi care ne spunea ce trebuie să facem sau ce nu.

Ne iubea cu patimă. Întreaga-i viaţă era dăruită co­pii­lor ei: noi îi eram grija de căpetenie şi însuşi miezul exis­tenţei sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra se­verităţii şi niciodată n-a admis vreun amestec între ge­ne­raţii. N-a fost niciodată tovarăşa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care în­truchipează autoritatea şi totodată dragostea – suvera­nă, stăpână în căminul ei, aceea care ţine sceptrul şi te face să simţi că puterea asupra binelui şi a răului este a ei. Tata era marinar – şi era şi sportsman, trăgaci de seamă şi, ca orice englez, aştepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor. Toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, domni şi doamne cu nume strălucite şi de felurite naţionalităţi.

La asemenea prilejuri, noi, copiii, înainte de a merge la culcare, eram îmbrăcaţi în hainele cele mai frumoase şi trimişi jos în biblioteca mare, ca să zicem “noapte bună” musafirilor părinţilor noştri. Îmi amin­tesc şi acum senzaţia netezirii părului meu cu peria; a­veam un belşug de păr pe care surorile mele îl numeau “gal­ben”, dar pe care mie îmi plăcea să mi-l închipui “au­riu”, păr pe care nursa noastră, Pitcathly, o ne­preţuită bătrână scoţiană, era grozav de mândră. Bine pieptănat, se desfăşura în toată frumuseţea lui. Şi cu drept cuvânt, nana ne îngrijea, ne lustruia, ne sclivisea ca pe nişte căluşei răsfăţaţi. Mai simt şi acum, în umeri, uşoara sucire cu care mă întorceam pentru a arunca o privire coamei mele strălucitoare. Dar bătrână mea nana iubea mai mult pe Ducky, cum era poreclită Victoria Melita, în familie, şi datorită acestei preferinţe, Duchky se văzu împodobită cu zulufi, pe care nana îi încolăcea în jurul degetului cu ajutorul unui pieptene.

Ducky era prietena mea cea mai intimă; eram nedespărţite, deşi foarte deosebite şi ca înfăţişare şi ca fire. Ducky era oacheşă şi cu toate că avea un an mai puţin, fiind mai înaltă decât mine, era întotdeauna luată drept cea mai mare, ceea ce ne necăjea pe amândouă. Era şi mai posomorâtă şi gata să poarte pică dacă era mustrată; iubea pătimaş, cu gelozie şi era, ceea ce mai-marii noştri numeau, un copil greu de strunit. Eu, mai zâmbitoare, cu părul “auriu”, primeam toate ale vieţii mai uşor decât Ducky şi mă împrieteneam mai repede; dar nana iubea mai mult pe Ducky pentru că-şi închipuia că pătimaşa copilă era adesea rău înţeleasă, şi poate că nu se înşela. Ducky şi cu mine ne judecam cu cea mai desăvârşită dreptate; eram leale una faţă de alta, niciodată nu năzuiam spre vreo izbândă personală şi nu ne puteam închipui o viaţă în care să nu fim alături. Mai târziu, mama ne spuse că niciodată nu-i plăcuseră acele mari petreceri vânătoreşti; ne spuse că domnii se întorc acasă somnoroşi şi fără chef de vorbă după o zi lungă, petrecută cu puşca în mână”.

“Mamei nu-i plăcuseră niciodată sporturile; avea o cultură aleasă şi-i plăcea să stea de vorbă cu oameni deştepţi şi sfătoşi, şi-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că preţuia mai mult pe diplomaţi şi pe oamenii politici, decât pe militari, marinari şi pe sportsmen – ceea ce în copilărie, mai pe urmă ca fată şi apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârşire de neînţeles; căci şi eu şi surorile mele aveam o preferinţă, cu totul feminină, pentru uniforme şi pentru omul trăit în aer liber, voinic şi pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!

Dar aceste petreceri de vânătoare, care plictiseau pe mama, erau pentru noi, pline de însufleţire şi su­res­ci­tare. Îndată aşezam în gând, – aşa cum fac copiii, după simpatiile şi antipatiile lor – pe fiecare musafir la locul său. Desigur, locul de căpetenie îl aveau după înfăţişarea lor, dar şi după modul cum se purtau cu noi. Unii “oameni mari” ştiu mai bine decât alţii să se facă iubiţi de copii. De la vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumuseţea, sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână. La una dintre aceste petreceri de vânătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prinţesă de Wales. Apăru într-o zi la ora ceaiului, într-o minunată rochie de catifea roşie cu o trenă lungă, în falduri largi. Fui cu totul buimăcită de admiraţie, rămăsei fără cuvânt, cuprinsă de adorare, şi-şi poate oricine închipui încântarea mea când această arătare în veşmânt de catifea roşie, care se numea tante Alix, propuse să vină sus în camera copiilor să asiste la baia noastră! Se aşezase acolo în strălucitul ei veşmânt de purpură, şi eu, fascinată, o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită şi temându-ma să nu se mistuie deodată încântătoarea vedenie.

Totdeauna am fost ciudat mişcată de orice era frumos. Orice întruchipare a frumuseţii, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată privelişte a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s-a apropiat de mine frumuseţea, am simţit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl ursise ca să mi-l însuşesc, cel puţin cu ocgii dacă nu cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârşea prin faptul că ştiam să gust frumosul şi în întreg şi tot atât de bine în amănunte. Măreţia unei largi privelişti a mării sau a munţilor nu mă împiedica de a zări şi de a iubi cea mai umilă floricică dintr-un şanţ. Darul de a mă îmbăta de frumuseţe în întreg şi în amănunt m-a însoţit de-a lungul vieţii. Linii, culori, contururi, sunetele şi miresmele legate de fiece privelişte mi-au făcut viaţa nespus de bogată şi împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se iveşte în mine un sentiment de recunoştinţă pentru fiecare formă a frumuseţii dezvăluită sufletului meu.

Astăzi încă sunt recunoscătoare iubitei mele regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseţii ce mi-a înfăţişat-o în acea seară, în rochia ei de catifea roşie ca rubinul. Îmi aduc aminte, de asemenea, cum, mai târziu, altă femeie frumoasă din familia mea m-a încântat până la un aşa grad, încât îmi veni să cad în genunchi în faţa ei şi s-o slăvesc, aşa cum în vremea de demult păgânii îşi slăveau zeii.

A avut o soartă tragică şi îngrozitoare; era marea ducesă Elisabeta a Rusiei, vară cu mine şi sora ultimei ţarine. Se căsătorise cu unul din fraţii mai mici ai mamei, marele duce Sergiu, ucis de o bombă a nihiliştilor, mult, mult înaintea revoluţiei, pe vremea când era guvernator al Moscovei. Soţia sa intră atunci în viaţa religioasă şi clădi o mănăstire în care se retrase, dar viaţa ei sfântă nu găsi milă în faţa bolşevicilor; a fost măcelărită îngrozitor în Siberia; însă, lucru ciudat, trupul ei a fost găsit şi transportat la Ierusalim în Pământul Sfânt unde se odihneşte acum.

Era căsătorită de foarte scurt timp, când se lumină în faţa mea frumuseţea ei ca o minunată arătare. Frumuseţea ei era din cele ce se numesc de obicei “îngereşti”. Ochii, buzele, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care-ţi vorbea, în care se mişca, toate erau de o desăvârşire care întrece cuvintele; îţi veneau lacrimile în ochi – numai privind-o şi-ţi venea să exclami ca poetul Heine:
Tu te asemeni cu o floare
Frumoasă, albă, pură;
Eu te privesc şi simt durerea
În suflet pătrunzându-mi.

Dar mi se pare că m-am rătăcit de subiect; să mi se ierte digresiunea, căci – trebuie s-o spun dinainte – vor mai fi multe de-a lungul drumului nostru.

Viaţa noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să pălească puţin. Lunile de iarnă, mai ales, le petreceam acolo. Cred că adesea era frig şi umed, dar pentru mine amintirea acelui timp e de o desăvârşită frumuseţe. Sunt imagini şi senzaţii, care au rămas întipărite în mintea mea, în mod deosebit. Le voi purta cu mine până la sfârşitul vieţii, laolaltă cu toate amintirile care îmi sunt scumpe.

Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. oricât aş înainta în vârstă, mirosul de frunze veştede şi umede va deştepta în faţa ochilor mei ima­ginea bătrânului cămin englezesc, cu fiecare pom plantat la distanţa cuvenită de vecinul său, ca să se poată dezvolta în nestânjenită frumuseţe; fiecare părând un uriaş, la poalele căruia, noi, copiii, ne târam picioarele prin foile uscate şi adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fâşii de ceaţă, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru”

SURSA: http://www.newspad.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…