Marian MALCIU: “Destăinuiri”- cap. 2/2 / Romanul ISPITA

– Iubito, eu am un „martini” dacă-ţi convine, ce zici?
            – Lasă-l acolo şi hai la mine, i-a răspuns Gabi plină de însufleţire, după ce a scotocit cu ochii roată întregul apartament. Are Cezar o palincuţă gălbuie la culoare şi care te face praf cu aroma ei de prună sănătoasă.
            – Păi, dacă e acasă Cezărel, nu este cazul…, a încercat Anca un refuz fără prea multă convingere în voce şi atitudine.
            – Nu-i acasă, drăguţo, e la mama lui cu cavalerul nostru. Şi maimuţa aia mică e la tata, că e mort după ea. Am fost azi pe la ei şi a vrut sa rămână acolo să doarmă cu „tătăiţă drag al ei”. Spre norocul meu, că mai respir şi eu în libertate!
            – Bine, dar numai până vine Cezar, s-a învoit Anca după câteva clipe de şovăire. Stai să las un bileţel pentru Fănel, să ştie când vine…
            – Ce naiba, atâta grijă şi tu?! Nu-i dai un telefon?
            – E în şedinţă, măi, nu am voie. Când termină, de regulă, mă anunţă el…
            – Aha, înţeleg…, a încheiat Gabi discuţia cu privirea aţintită spre prietena ei ce părea foarte convinsa de afirmaţiile făcute. „Ce naiba serviciu mai e şi ăsta cu atâta stricteţe? Să stai cu teama că un telefon deranjează atât de mult…nu prea miroase a bine, dar…hai să accept. A pus-o la punct ca să nu-l deranjeze pe timpul escapadelor, frumosul ei bărbăţel. Şi ea, ca de obicei, crede orbeşte tot ce spune el. Hm!”
            Afară era cald pentru începutul lui septembrie şi soarele abia asfinţise. Câţiva copaci de pe aleea de la o scară la alta a blocului îşi lăsaseră deja câteva frunze pe caldarâm, deşi nu îngălbeniseră. Anca s-a aplecat şi a cules o frunză mare cât palma ei, uşor ofilită, cu marginile fin zimţate şi cu peţiolul răsucit. A privit-o lung, întorcând-o pe o parte şi pe alta, a mângâiat-o cu duioşie şi a strâns-o uşor la piept.
            – Ce faci cu ea, fată, că sunt destule şi o să fie cu duiumul în curând, uite!
            Şi Gabi s-a aplecat cu vioiciune pentru a culege câteva frunze din apropiere, pe care le-a aruncat peste umerii Ancăi, râzând molipsitor.
            – Ştii, când eram prieteni, prima floare oferită de Fănel a fost…o frunză! Mare, uriaşă, galbenă, frumoasă…
            – Mda, înţeleg. Dar nu pricep ce e cu tine de te scalzi în paharul cu melancolie!
            – Îţi spun sus, promit.
            După un păhărel de palincă, Gabi a turnat cafea în ceşcuţe şi a pus pe masă câteva bucăţele de brânză topită şi şunculiţă, hotărâtă să creeze o bună atmosferă în care prietena ei să se poată confesa cât mai mult..
            – Hei, ce faci? Nu mi-e foame…, a încercat Anca să refuze de la bun început.
            – Taci, tu! Ce vrei, să ne dea palinca peste cap? Are cine. Hai, vorbeşte că te ascult…
            – Parcă m-a ameţit puţin, ai dreptate.
            Au luat câteva bucăţele din fiecare şi au mai băut câte un păhărel, după care Anca a început să povestească aproape în şoaptă, ca pentru ea numai. Gabi şi-a strâns picioarele sub fund, a tras o scrumieră aproape de ea şi a făcut semn din cap că este numai „ochi şi urechi”, încurajând-o să vorbească.
            – Cât timp a fost agent de circulaţie, cu tot programul încărcat din unele zile, am fost fericită. Niciodată nu a întârziat seara aşa cum se întâmplă acum. El zice că are multe sarcini de serviciu de când a primit grad de ofiţer. Că face investigaţii, că ia declaraţii, că face cercetări la faţa locului… Parcă tot mai des, astea se întâmplă noaptea, în ultimul timp…
            Vocea parcă i s-a frânt şi ochii ei au fixat cu îndărătnicie podeaua. De teamă că nu va mai continua, Gabi a intervenit cu o întrebare al cărei răspuns parcă plutea deja, apăsător, printre rotocoalele mici de fum ce se îndreptau lent către fereastra deschisă:
            – Şi te neglijează când vine, nu mai este drăgăstos cum era înainte?
            – Nnnnnu, nu aş putea spune… Parcă lipseşte ceva, a răspuns Anca fără a-şi ascunde oftatul lung ce părea să o contrazică… Mi se pare că nu mai e aşa de doritor, nu mai este vioi şi provocator. Parcă se grăbeşte să termine, fără grija de a mă satisface aşa cum mă obişnuise şi cum ştia că-mi place.
            Ultimele cuvinte le rostise grăbită, cu durere şi cu destulă jenă, deşi între ele două nu au fost niciodată subiecte de ascuns. Sesizând, Gabi a intervenit imediat, sfătoasă şi directă:
            – Dar nu-l mai plictisi şi tu cu aceeaşi poziţie, cu aceleaşi reguli…Vino cu schimbări, ia iniţiativa, iubito! Încalecă-l, muşcă-l, freacă-l cum ştii că-i place!
            – A, nu, nu despre asta e vorba. Schimbări sunt mereu, dar nu mai este entuziasmul de altădată. Cred că nu mă mai iubeşte la fel ca la început… ori, Doamne fereşte, poate că…
            Anca nu a avut puterea de a-şi spune gândul până la sfârşit, dar nici prietena ei nu a lăsat-o să spună ceea ce bănuia că urmează. Intervenţia ei era menită s-o liniştească pe Anca şi, în aceeaşi măsură, să o încurajeze. Nu ştia şi nici nu avea de unde să ştie, că intră pe un teren minat:
            – Bate-te peste gură şi nu mai gândi prostii. Fănel nu te poate înşela. Îţi datorează prea mult, vezi de treabă!
            – Tocmai asta-i, că-mi datorează. Realizează probabil acest aspect şi se simte obligat, nu că m-ar iubi cu adevărat. De asta îmi este teamă…, a replicat Anca cu multă convingere, dar şi cu părere de rău, după care s-a uitat semnificativ la ceas şi s-a ridicat vădit iritată, exclamând:
            – Uite cât este ora şi încă nu a venit. Numai el ştie pe unde o fi acum…

                                                                                                                  *
            Fănel era tare îngândurat şi nemulţumit de el însuşi. Cobora încet, strecurându-se neatent prin mulţime, în aceeaşi staţie de metrou în care mersese Mariana…
            „Nu-mi explic cum am putut să fiu atât de mitocan! De ce m-am mirat aşa de vizibil? De ce nu m-am stăpânit? În mod sigur a sesizat, s-a simţit jignită şi a plecat imediat, supărată. Ce, este singura fata cu studii superioare care nu lucrează în domeniul în care s-a pregătit? Şi Daniela terminase filologia şi lucra la o agenţie de turism. Şi ce mulţumită era! În plus, atât de neatent ori prost am fost, că nu mi-am dat seama că tot de aici iau şi eu metroul. Oare ea în ce direcţie a mers? Culmea ar fi să avem acelaşi traseu! Adevărat că de mult timp nu am folosit subteranul, dar chiar aşa? Nici nu am apucat să-i spun unde lucrez. Poate că nici nu era nevoie să-i povestesc totul. De ce trebuie să ştie ea că am fost, mai întâi, subofiţer de poliţie? În plus, abia ne-am cunoscut şi nici şanse prea mari nu mi-a oferit. Iar cu gafa pe care tocmai am făcut-o, este posibil să nu-mi mai dea atenţie. Ei, nu se poate! Îmi place prea mult tipa ca să renunţ la ideea de a o cuceri… Pe urmă, să vezi distracţie, Fănele!”.
            A urcat în vagonul aglomerat fără să privească la cineva. Şi-a aţintit ochii pe fereastra prin care vedea peronul larg cu luminile lămpilor defilând grăbit şi a zâmbit serafic amintindu-şi împrejurările în care a cunoscut-o pe Daniela…
            La intersecţia Ştefan Cel Mare cu Calea Dorobanţi, un autoturism a pătruns pe culoarea roşie a semaforului. A fluierat scurt şi a făcut semnal regulamentar de oprire pe partea dreaptă a bulevardului. S-a apropiat agale, aşa cum învăţase de la colegii mai vechi în muncă şi, legănând bastonul reflectorizant cu braţul stâng, a salutat ştrengăreşte cu dreapta şi s-a prezentat cu formula învăţată la şcoală: „Buna ziua! Sunt sergentul major Nicolae de la Serviciul Circulaţie al Municipiului Bucureşti, vă rog să-mi prezentaţi actele la control!”
            S-a deschis portiera şi fata care era la volan a coborât ruşinată, dar zâmbitoare, cu privirea în pământ:
            – Bună ziua! Ştiţi…am forţat puţin pe galben pentru că…
            – Aţi intrat pe roşu plin, domnişoară, nu încercaţi să motivaţi o încălcare a prevederilor legale.
            – Domnule… agent, staţi puţin, nu este…
            – Ba este! Actele, v-am rugat!
            – Nu am putea discuta în altă parte?…Se uită lumea la noi şi nu este cazul…
            – În altă parte?!…Încerc să înţeleg…După ce îmi prezentaţi permisul de conducere, îmi comunicaţi unde şi când sunteţi disponibilă… E bine aşa?
            – E perfect, domnule!
            A intrat în maşină, a scotocit prin geantă şi a întins mâna cu permisul pe fereastra la care coborâse geamul.
            – Daniela…fată frumoasă, domnişoară, da? a silabisit el privind atent înscrisurile din permisul de conducere şi imediat la cea în cauză, pe sub sprâncene.
            – Adică, necăsătorită, da! a precizat ea, complice, zâmbindu-i de parcă se cunoşteau de când lumea şi pământul.
            – Când şi unde vă pot restitui permisul?
            – … Azi la ora 20,00 pe Lizeanu… se poate?!
Daniela privea deja foarte senin către poliţist iar el, păstrând aceeaşi notă dominantă în voce şi atitudine, susţinea dialogul pe care părea a-l accentua prin mişcări ample ale braţelor, cu privirea către intersecţia din apropiere şi semafor. Oricine ar fi urmărit mişcarea şi privirea, era convins că face observaţii referitoare la contravenţia comisă.
            – Avem apartament?
            – O garsonieră. Stau singură. Sper să-ţi placă…
            – Adresa înscrisă în permis… Nu este cazul să eliberez dovadă de reţinere… Ne vom convinge la faţa locului şi vom accepta intimităţi originale… În regulă, sărut mâna. Voi fi în ţinută civilă…
            I-a asigurat reintrarea în trafic şi şi-a frecat mâinile mulţumit. „Asta e meseriaşă, se vede după faţă, borfiţa! Ei bine, în seara asta mă voi distra ca lumea…”
            – Urmează staţia „Piaţa Gorjului”, cu peronul pe dreapta!
            Vocea din difuzoare parcă l-a trezit din somn pe Fănel. A coborât mult mai bine dispus şi s-a îndreptat către casă. Chiar în spatele pieţii, la etajul doi, prima scară, ferestrele erau luminate.
            Anca era într-un capoţel simplu, desfăcut larg în zona pieptului, cu zâmbetul pe buze. Mirosea a parfum scump luat prin „Oriflame” şi a pastă de dinţi.
            – Bine ai venit, dragul meu!
            L-a îmbrăţişat cu afecţiune şi l-a sărutat cu pasiune. Fănel, vizibil surprins şi încurcat, a răspuns îmbrăţişării şi s-a lăsat sărutat, după care s-a scuzat imediat:
            – Ştii, după şedinţă, şeful a oferit un păhărel şi…nu puteam refuza…cred că miros…
            – Miroşi foarte plăcut, dragul meu! Mănânci întâi ceva şi apoi… ori întâi… şi apoi mănânci?
            – Draga mea, sunt puţin obosit, a încercat el să se eschiveze, dar a sesizat la timp privirea alarmantă ce apăruse în ochii soţiei şi a continuat, schimbând tonul:
            – Hai să fac un duş şi sărim peste masă, iubito…

                                                                                                                 *
            Apa călduţă şi, mai apoi, din ce în ce mai rece şiroia peste trupul său, ce se înviora treptat după moleşeala ce-l cuprinsese la început. Cu mişcări leneşe, Fănel dirija alternativ jetul pe spate şi pe piept, de sus în jos, până la degetele picioarelor, încercând să alunge amintirile ce-l însoţiseră pe drumul spre casă…
            „Câtă diferenţă! Cu halatul desfăcut la piept m-a întâmpinat şi Daniela, atunci… Atâta doar că i s-a desfăcut complet când m-a îmbrăţişat la uşă, lăsându-mă să-i văd trupul gol-goluţ, pe când Ancuţa mea, deşi îmi este nevastă şi nu ar trebui să mai ascundă ceva, are chilot şi sutien pe sub el şi nici nu i se desface până în pat, când trag eu de cordon şi începe joaca… Oare ea ar dori ori ar accepta sexul oral? O, nu! Nici nu ar trebui să gândesc aşa ceva. Este prea pudică şi curată. În plus, m-ar întreba de unde ştiu, unde şi cu cine am mai făcut, ar face o criză şi aşa mai departe”.
            A ieşit din baie, fără să se şteargă, înfăşurat în prosopul moale ce-i acoperea aproape tot trupul şi a mers alene în dormitor. În semiîntunericul din încăpere pluteau plăcut acordurile din „Valurile Dunării” ale lui Iosif Ivanovici. Anca adormise, întinsă pe pat, acoperită doar de halatul ce-i lăsase descoperită coapsa dreaptă, cu capul între două perne cu feţele imaculate peste care se revărsau buclele blonde într-o bogăţie de scânteieri, cu o mână pe lângă corp şi cu cealaltă întinsă lateral, uşor îndoită din cot.
            Fănel s-a apropiat fără zgomot şi s-a oprit privind-o admirativ câteva clipe. A îngenuncheat încet lângă pat şi i-a sărutat piciorul gol, de la genunchi în sus, descoperindu-i atent cu mâna piciorul stâng şi mângâindu-l cuprins subit de dorinţă. Anca a clipit din ochi, fără să se mişte, trezindu-se cu bucuria de a simţi mângâierile şi săruturile bărbatului iubit. Nu prea mai avusese parte, în ultimul timp, de asemenea manifestări. Era deja fericită şi simţea cum inima începe să galopeze în pieptul pe care Fănel îl invada metodic cu buzele.
            A întins o mână, apoi şi pe cealaltă, l-a mângâiat pe cap şi l-a cuprins apoi în braţe peste umerii lui atletici, strângându-l cu dragoste şi trăgându-l peste trupul ei. Fănel a lăsat prosopul să cadă şi a urmat chemarea mâinilor ce-l înlănţuiseră, fără a înceta să-i sărute sânii pe care-i eliberase de sub sutien cu mişcări înfrigurate şi dibace. Sub mângâierile mâinilor ei fierbinţi, s-a retras cu încetineală către picioare, sărutând fiecare milimetru al trupului ce se frământa pătruns de plăcere, a împins cu răbdare chilotul pe care ea l-a tras cu iuţeală după ce şi-a ridicat şi cambrat nerăbdătoare bazinul şi a sărutat-o până a simţit umezeala fierbinte izvorâtă din adâncurile ei.
            „Iată că se poate”, a fost singurul gând ce i-a venit lui în minte. Pentru o clipă doar, pentru că Anca i-a prins capul cu ambele mâini şi l-a tras uşor, cu blândeţe, până când buzele lor s-au împreunat şi trupurile s-au unit apoi făcându-se din două, unul.
            După o jumătate de oră se hârjoneau sub duş, cu lumina aprinsă, chinuindu-se să nu exclame ori să râdă prea tare, ştiind că pereţii blocului permit vecinilor să audă şi să înţeleagă destul de bine chiar şi cuvinte întregi. Şi aici trupurile lor s-au unit chiar dacă zvârcolirile inconştiente erau limitate în spaţiul căzii plină cu apă înspumată şi parfumată. Ea, fiind deasupra, părea a conduce acţiunile şi, într-un moment de luciditate, Fănel a contemplat-o surprins de mlădierile ei perfecte într-o poziţie de care nu beneficiaseră niciodată. Privindu-i mai atent chipul, a fost uimit de strălucirea şi mulţumirea ce-l invadaseră şi-l coloraseră uşor înspre trandafiriu şi a  înţeles că ea găsise poziţia ideală şi gusta din plin acele momente de dragoste ce o făceau fericită cu adevărat.
            De altfel, înainte să adoarmă cu capul pe pieptul lui, a şoptit ca pentru sine, mişcându-şi buzele cu greu:
            – Sunt atât de fericită, dragul meu…