Home Breaking News Stiri Exclusive Marian MALCIU – “Despre viciile vieţii mele”

Marian MALCIU – “Despre viciile vieţii mele”

27 min read
7
0
178

E lucru mare taxa asta pe viciu introdusă de guvernanţi după lungi dezbateri… viciate de concepţiile, de interesele ori de atitudinile diferitelor culori politice aflate permanent într-o „luptă” oarbă pentru putere ori doar pentru a orbi populaţia majoritară în faţa căreia ei, aleşii, sunt, toţi, o apă şi-un pământ…

Mă cutremur numai la gândul de a enumera viciile pe care le ştiu pe lumea asta. Şi nici nu cred că le cunosc pe toate. Că dacă ar fi să mi se aplice taxă pentru ele, ori sunt insolvabil ori sunt falimentar! Nu ştiu cum mă va declara vreun organ de justiţie, mai ales că, ştiţi prea bine, toate organele au câte un viciu ori chiar mai multe, fie ele de angajare, de funcţionare, de deliberare ori de fidelitate, ca să ieşim dintr-o comună terminaţie sâcâitoare!

Personal, am scăpat de plata multor taxe pe viciu…

… Prima oară, am scăpat de taxa “viciului de singurătate“. Destul de curând, pentru că nu-mi convenea să dau bani statului doar pentru vina de a fi celibatar… M-am însurat! Dar, din păcate, am dat peste “viciul de consimţământ“. Am zis DA în faţa ofiţerului de stare civilă deşi, în sinea mea, în gândul şi în sufletul meu, ţineam morţiş de NU! Nici acum nu am terminat de plătit. Mă costă toată viaţa că nu am zis tare, NU!

…Mi-am luat maşină nouă. Bună, silenţioasă şi destul de scumpă la pretenţiile şi la potenţele mele financiare, deşi sora ei mai mare, Dacia 1100, era cu puţin mai ieftină. M-a lăsat cutia de viteze la câteva luni. Am dus-o târâş printre roţile din faţă, până am dat de un şanţ în care maşina s-a proţăpit, fără să mai aibă nevoie de mine să schimb viteza de deplasare! Nici-o despăgubire, pentru că era lucrată cu respectarea normelor tehnice (sic!) şi, chiar dacă a crăpat, de vină era doar…”viciul de material“! Dar nu am plătit taxă pe viciul ăsta. M-a costat şi am crăpat şi eu de ciudă când am cumpărat altă cutie de viteze…

…Am vrut să divorţez! Din cauza unor mici vicii ale soţiei mele. Nu mai suportam să-mi dea peste nas cu fumul de ţigară ieftină, care mirosea îngrozitor când se amesteca puţin (!) cu vaporii de votcă şi de cafea “E-litra”. Avea şi ea viciile ei mărunte şi îmi mai dădea peste nas şi cu strigături despre soacra ei, adică mama mea, cum că nu mi-a dat prea mare pricopseală la căsătorie… Nu, nu am plătit şi pentru viciile astea. Chiar dacă , în final, am plătit tot eu degeaba avocatul! Mi s-a respins acţiunea pe motiv de “viciu de procedură“…

… Pe alcool şi pe ţigări nu sunt supărat, pentru că nu consider să fie vreo formă de viciu consumul acestor produse, chiar dacă în zilele noastre, ambele te ameţesc. Nu, nu cu tăria lor. Te ameţesc cu preţul lor! Că doar din cauza asta s-a aplicat taxa pe „viciu de vamă” la atât de mulţi pălmaşi de la punctele de trecere a frontierei. Potrivit gândirii mele creatoare, lipsită de vicii, fumatul şi consumul de alcool, sub orice formă şi din orice fel de recipiente, sunt obişnuinţe. Sunt ticuri de nobleţe, dacă vreţi! Eu am fumat ţigări de foi pe vremuri. Ca nobilii ori marii politicieni ai timpurilor apuse ori prezente, după cum se vede, pe ici-pe colo, câte un aşa zis „boier de viţă veche”, chiar dacă cel numit ori ales, cum se spune în democraţie, în mare funcţie nobiliar-parlamentar-europeană, tăia oile în hala din Ploieşti şi le vindea carnea la preţ de speculă comuniştilor de rând. Adevărat că altul, probabil mai de soi, tot numit ori ales cu cântec, cum se zice în democraţie, fără a fi taxat pentru „viciu de fraudă”, făcea bişniţă cu blugi aduşi pe rachiu adăpat şi vândut în străinătate, în timp ce vasul-şcoală era ancorat în porturile europene…

Da! De foi de salcâm sau de mătase de porumb fumam eu, dar nimeni n-a îndrăznit să zică ceva la adresa mea ori să mă pună la plată că este vorba despre un viciu! Era plăcerea mea. Mă simţeam mare. Eram un cineva… şi se uitau ţâncii la mine numai de jos în sus iar eu îi priveam, superior, numai de sus…

Iar la alcool, sincer şi încântat să vă povestesc, a fost cu totul altfel. Extrem de original mi s-a părut… Mergeam cu tata la cazan şi gustam din prima cantitate de ţuică, degustam primele picături de lichid, încă destul de cald, izvorâte din prunele brumării pe care le turnasem acolo să fiarbă. Se numea “frunte” şi era o mare cinste să guşti din ea şi să-ţi spui părerea despre calitatea băuturii aburindă. Obişnuinţă nobilă, de mare preţ, că mă rugau şi alţii să gust din a lor. Eram specializat. Cu alte cuvinte, eram un profesionist. Degustător, se spune azi. Aprecierea mea ajunsese să stabilească preţul băuturii, funcţie de calitatea pe care o declamam eu plin de importanţă. Şi nimeni nu vorbea de viciu chiar dacă mergeam pe-o cale deosebit de sinuoasă pe şoseaua perfect dreaptă până acasă, după atât de multe şi de plăcute degustări! Nu a fost o problemă pentru mine ori pentru familia mea, pentru că intram în schimbul unu şi ieşeam abia din timpul schimbului trei, când era întuneric şi trecut de miezul nopţii…

…Eu nu agreez marsupialii şi nu ştiu ce pot face să fiu mai uman cu ei. Nici nu vreau să-i mai văd pe sticlă şi nici să-ia aud la radio. Ăştia au un obicei care pe mine mă depăşeşte. Ca înţelegere şi ca aplicaţie practică. Dar…, numai pe mine? Îşi iau odrasla în marsupiu şi o plimbă peste mări şi ţări, de la o plajă la alta, o duc şi la colegii ori universităţi prin Anglia ori prin SUA ori prin Franţa, că e mai aproape şi pot face chiar naveta, cu automobile proprietate personală ori cu avioane sau elicoptere particulare, dacă nu le ajung banii pentru camera de cămin sau pentru gazdă ori, aşa cum se descurcă unele odrasle, pentru achiziţionarea unor vile cu trecut istoric în ţara respectivă ori chiar pe Coasta de Azur, pe bani peşin…

Şi nimeni nu spune ca ar fi un „viciu de naţionalism”! Adevărat că ei reclamă lipsa în ţară a unei embleme „Harvard”, a unei etichete „Cambridge” ori a unei familii „Pierre şi Marie Curie” şi nu reclamă lipsa resurselor financiare necesare pentru că au declarat, aşa cum se cuvine, legal, averea obţinută prin muncă cinstită la instituţiile statului ori primită ca moştenire de la mătuşi, de la bunici şi străbunici ori prin inspiraţii uluitoare de moment la bursă sau chiar prin darurile de la nuntă şi botez, atâta timp cât cumetriile la „nivel înalt” au devenit ceva obişnuit…

Nu-i agreez şi nici nu-mi plac parlamentarii ăştia (pardon, scuzaţi”), marsupialii care dorm la datorie, se joacă pe laptopuri sau chiulesc masiv, aducându-şi nepoatele-n marsupiu să vadă obiceiul votului cum se desfăşoară în democraţie… Şi nimeni nu spune că şi asta este un viciu! Ce? Cum? Da, este foarte adevărat, mai târziu s-a dorit să se înfiinţeze taxa pe „viciu de numărătoare” a voturilor? Presupun că vă amintiţi. Chiar dacă aritmetica n-a fost însuşită la nivel de clasa a doua, când se învaţă tabla adunării, marsupiala-şefă, a numărat prin înmulţire ori prin aplicarea schemei de ridicare la pătrat, adică printr-o operaţie „aritmetică” superioară tablei adunării numai pentru motivul că se poate numi artificiu de calcul…

Pentru că nu s-a reuşit instituirea taxei amintite, s-a cerut exmatricularea marsupialei-problemă, dar… te pui cu serviciile speciale? Nu! Asta nu se poate, bre! N-a reuşit nimeni să pună la punct un biet informator de pe băncile şcolii de marină, dar un şef în exerciţiu al serviciului extern de informaţii! Apăi, de! Când bietul informator de ieri este şeful de azi al şefilor de la „speciale”, nu e cazul să aşteptaţi varianta dorită, că doar nu este un „viciu de nomenclatură” în discuţia de faţă…

Ei bine, iată că nu are cine să-i oblige la plata viciilor ce şi le manifestă adesea, public, în limbaj…! Da, ei! Marsupialii, aleşii naţiunii. Da’, ce! Să-njuri, nu este viciu? Să-nşeli, nu este viciu? Să promiţi şi cioara de pe gard ori luna de pe cer până când…ajungi să votezi „taxa pe viciu”… nu este un viciu?!

Ehei! Păi să urmăriţi viciile de procedură în introducerea pe listă a numelor viitorilor marsupiali europeni (parlamentari, vream să zic, pentru cine nu iubeşte cangurul!)… Nu vechimea, nu experienţa politică şi, mai ales, europeană, nu studiile, nu competenţa ori probitatea profesională sau vârsta, ci… obârşia este elementul valoros de natură a te catapulta în fruntea naţiei (să ne ierte Măria Sa, Kogălniceanu, realizatorul în mare parte a acestei „naţiuni de sine stătătoare”!), fraţi români sancţionaţi pentru viciile vieţii voastre. Obârşia, mişcarea trupului goluţ în public pe podiumul de prezentare şi puţină oratorie ieftină, cu greşeli gramaticale numite „licenţe politice europene” sau „vicii de limbă”, sunt criteriile definitorii ale viitorului parlamentar marsupial european…

Bine, asta nu înseamnă că trebuie să privim mereu prea sus. Ne doare gâtul, rămâne înţepenit şi, în criza asta de medicamente, de medici, de asistente şi chiar de spitale, nu avem şansa să ne tratăm pentru a reveni la normal şi cădem în păcat înjurând şi blestemând. Nu de alta, dar ni se poate aplica taxa pentru „viciu de sănătate”. Ori, în condiţii vitrege, ţinând seama că Dumnezeu s-a plictisit ori chiar a obosit să ne arate drumul cel bun (nu pe cel care se asfaltează de două-trei ori pe an ori pe autostrăzile la care se taie panglica la fiecare doi-trei kilometri), e cazul să coborâm privirea la nivele inferioare, adică mai apropiate nouă. Adevărat că se poate întâmpla să ne poticnim şi pe aici de oarece vicii: viciu de viscol, viciu de parazăpezi, viciu de defrişare anapoda, viciu de comunicare ori, pur şi simplu, viciu de europenizare! Că, uite aşa, au ajuns bieţii oameni să se ascundă, să se izoleze, să se baricadeze, numai să scape de plata unor taxe de viciu la a căror naştere nu au contribuit nici cu gândul. Şi, pentru că nu au avut la îndemână suficiente mijloace financiare ori materiale, au folosit darurile naturii-mamă: s-au izolat folosind cu pricepere nămeţii de zăpadă! Da, dar de aici au apărut viciile enumerate mai sus, mai ales „viciul de comunicare” sau „viciul de omenie”, care nu este chiar nou, la unii marsupiali mai micuţi, la nivel de judeţ ori de municipiu, iar din cauza unor asemenea vicii, mor oameni şi animale…

Cine va plăti pentru apariţia, manifestarea şi extinderea unor asemenea vicii de toate felurile? Mulţimea, ca de obicei! Adică acea mulţime de mică importanţă, acea mulţime care a ajuns pe hârtiile mai marilor ţării, ai Europei şi ai lumii doar nişte.. cifre. Nu nume! Cifre seci care, din nesimţirea de a avea prea multe zerouri, ar trebui să se subţieze, să nu ocupe prea mult spaţiu pe hârtie ori pe desktop…

Păi da! N-aş fi vrut să folosesc din nou această exclamaţie bogată-n sensuri, dar mi-am amintit că mulţimea asta eterogenă, necunoscută, dar numărată cu atenţie diabolică de responsabili anume ai unor instituţii ale statului, poate că doar pentru a verifica numărătoarea oamenilor de presă şi televiziune, este plină de vicii. Cel mai periculos viciu, acela care are darul de mări mulţimea şi de a cutremura guverne, se pare că este „viciul universităţii”!

Ei, nu în sensul că merge mulţimea la facultate. Nu are ea bani pentru aşa ceva. Nu ajunge toată mulţimea să se transforme în intelectuali, că nu sunt nici aceştia agreaţi oriunde şi de oricine dacă nu se vopsesc într-o anume culoare politică. Este un viciu groaznic de periculos. El ascunde mai marele tuturor mulţimilor de români tocmai de ochii acesteia. Îl izolează. Bietul om, marsupialul-şef, nici la televiziune nu mai vine, dar să mai calce prin locul în care a promis întâlniri periodice cu oameni din mulţime! Universitatea a devenit un coşmar pentru el de când a pierdut, din cauza „viciului universităţii” cel mai bun executant de ordine, micuţul profesor de drept constituţional care, de când a fost bătut cu oul în capul său prea plecat, a călcat legea fundamentală în picioare de atâtea ori încât nici specialista în numărare a locurilor goale din sala de şedinţă nu mai poate ţine evidenţa…

Dar, ca să evit a realiza încă un viciu de nu ştiu ce natură istorică, politică ori de ignorare a rolului sau forţei serviciilor speciale, îmi iau creionul cu mina ruptă (viciu de material!) şi plec să scriu pe balconul plin de apă de ploaie (viciu de construcţie!) ori de zăpadă despre “viaţa la ţară” de Tănase Scatiu… Pardon, viciu de „cultură beletristică”!

Marian MALCIU

Scuzaţi, vă rog! Vă mulţumesc!

“Din lege se naste pacatul” – IPS Bartolomeu Anania

Fotografia care se gaseste in clip, de care vorbeste si IPS Bartolomeu a fost realizata de Kevin Carter, care a si luat premiul Pulitzer pentru fotografia anului in 1994

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

7 Comments

  1. Marian Malciu

    20 februarie 2012 at 4:51 PM

    Message flagged Monday, February 20, 2012 4:48 PM
    Domnule dragă, m-aţi lăsat mască ori… cu gura căscată, scuzaţi de expresie!!
    Mu sunteţi Mircea Totpal, sunteţi Mihai Mircea TOTAL, domnule!!
    Vă admir dexteritatea, inteligenţa, capacitatea de înţelegere, de analiză şi de sinteză, verticalitatea, alături de simţul umorului dezvoltat la extrem!
    Sunteţi un om minunat!
    Iar aceste toate mici “adăugiri” (imagini, video, sublinieri) la textul meu justifică întreaga gamă de calificative şi mulţumiri.
    Sunt încântat! Aţi dat textului valoare însutită…

    Vă mulţumesc, domnule Mihai Mircea TOTAL!

    Cu dragă prietenie,

    Marian MALCIU

  2. Mihai Mircea Totpal

    20 februarie 2012 at 5:22 PM

    🙂 , 🙂 , 🙂

    Va saluta cu repect Mihai Mircea TOTAL …
    Ma bucur ca v-au placut “adugirile mele” si va multumesc din suflet pentru comentariul extrem de onorant pe care mi l-ati facut … mai ales ca vine din partea unui OM deosebit ca Dumneavoastra

    Numai bine va doresc,
    si astept cu mare interes urmatoarea “provocare” !?

  3. Marian Malciu

    20 februarie 2012 at 5:45 PM

    Încântat, domnule TOTAL!!
    Mulţumesc pentru compliment!
    Următoarea provocare…, sper să fie cât mai curând…
    Toate cele bune familiei Totpal!

  4. Lenuta Enache

    20 februarie 2012 at 5:48 PM

    Citit, ascultat, privit, MINUNAT !!!
    Sunt onorata sa te am prieten, Marian Malciu !!
    Multumesc dle Mihai Mircea TOTAL pentru valoarea adaugata !
    🙂 🙂 🙂

  5. Marian Malciu

    20 februarie 2012 at 5:52 PM

    Mulţumesc mult, Lenuţa!
    Mă onorează prezenţa ta, prietenia ta.
    Sărut mâna!

  6. Emil DRUNCEA

    21 februarie 2012 at 2:16 AM

    Malciule, m-ai uimit profund. Eşti un oltean veritabil, cu umor cât cuprinde, m-am simţit excelent citind despre vicii şi te conjur să repeţi exerciţiul acestui viciu minunat.
    Cu prietenie, Emil DRUNCEA

  7. Marian Malciu

    21 februarie 2012 at 3:25 PM

    Emile, sincer m-a surprins întâlnirea de aici, dar m-a surprins plăcut.
    Mă bucur şi îţi mulţumesc pentru mesajul încurajator!
    Presupun că voi recidiva, cândva…, după cum Domnul va binevoi.
    Toate cele bune, cu sănătate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

3 tipuri de cadouri pentru a impresiona pe cineva drag

Pana in perioada sarbatorilor nu mai este foarte mult timp, ceea ce insemana ca poti incep…