<<< Vezi AICI prima parte >>>

Emoţiile se destrămau pe măsură ce mergea şi se apropia de casă. Nu ştia cum să le povestească părinţilor toate cele prin care trecuse. Nu ar fi dorit în ruptul capului să-i supere dar… nu avea ce face. Era firesc să le spună că şi-a dat demisia. Căuta doar modalităţile.

Aurora a rămas încremenită şi asculta totul în tăcere. Fierbea la fiecare episod relatat cu mânie şi jenă de Adriana. Îşi ştergea lacrimile cu colţul baticului ce-l purta la bucătărie în timp ce prepara mâncarea şi îşi bătea uneori şoldurile plinuţe cu palmele. Nu-i venea să creadă şi suferea enorm văzându-şi fiica cât de marcată a fost de purtarea celor doi de la firmă.

– Lasă, mamă! Găseşti tu să te angajezi în altă parte. Dumnezeu este mare şi le vede pe toate. Are El grijă…

– Da, aşa este dar… cu tata ce facem? Dacă-i spun motivul adevărat…

– Doamne fereşte, Adriana mamă! Vrei să-i omoare? Să-i snopească în bătaie şi să dăm de alte necazuri?

– Da, ai dreptate, mamă. Îi voi spune numai despre probleme de serviciu. Strict. În plus, nu au vrut să mă angajeze permanent, cu carte de muncă…

Pavel s-a enervat, a bodogănit o jumătate de oră şi, după ce s-a mai calmat, a întrebat-o pe Adriana:

– Tu… ţi-ai făcut datoria acolo?

– Da, tată. Tot ce am avut în sarcină, absolut totul, am rezolvat.

– Şi cum ai rezolvat? Corect ori aiurea?

– Legal pe toată linia. Poţi fi sigur de asta…

– Aha! I-a deranjat legalitatea strictă, mama lor de nenorociţi…!

În ziua următoare a mers la firmă pentru a rezolva tot ceea ce se impunea în asemenea situaţie. Cererea era aprobată. Secretara i-a înmânat-o de cum a intrat pe uşă şi i-a adus la cunoştinţă că toate documentele trebuie să i le predea ei, adunate într-un dosar. În această situaţie, Adriana a întocmit un proces-verbal de predare-primire la care a ataşat un opis cuprinzând fiecare adresă oficială, decizie de orice fel, hotărâre judecătorească şi orice altă hârtiuţă în legătură cu serviciul. Nu mai avea încredere în nimeni. A cerut ca directorul societăţii să semneze acest proces-verbal, spre aprobare ori de luare la cunoştinţă, apoi a impus secretarei să-l înregistreze. Manifesta o hotărâre greu de clintit, de care nici ea nu ştia că este în stare.

Cu o copie a procesului-verbal în geantă, sigură pe ea, a plecat spre casă eliberată de problemele născute la acest loc de muncă. Acum era deja preocupată de elaborarea unor planuri de viitor. I se părea că toate sunt posibile, dar după o oarecare analiză a detaliilor nu mai era mulţumită. Le elimina, fără părere de rău, unul câte unul. Găsea fisuri fiecăruia şi era nemulţumită de ea însăşi că nu descoperă un ceva care să-i dea speranţe de realizare.

O săptămână încheiată a umblat prin oraş, a citit toate anunţurile din ziare referitoare la angajări şi a trecut de câteva ori pe la Oficiul forţelor de muncă. Nimic în domeniul ei, pentru stagiari! Peste tot se cerea vechime de la 3 la 5 ani. “Cum să fac această vechime dacă nu mă angajează nimeni”? Asta era întrebarea obsedantă care o măcina cel mai rău şi care rămânea, invariabil, fără răspuns.

Singurele locuri de muncă unde ar fi fost primită, fără condiţia de vechime, erau de vânzătoare. Se hotărâse să meargă la un magazin modern de produse electrocasnice, cu salariu minim pe economie ori operator PC la un ziar local. La magazin a renunţat după o întâlnire întâmplătoare cu Cristian. În câteva cuvinte a lămurit-o cu privire la obiceiurile patronului de aici. Vânzătoarele care nu-i cedau se pomeneau peste noapte cu minusuri în gestiune, astfel că nu mai apucau sa-şi ia nici ultimul salariu! Iar la ziar, se punea problema angajării “la negru” şi, normal, nu-i convenea această situaţie…

Tot Cristian i-a dat o sugestie la o altă întâlnire “întâmplătoare”, după ce Adriana i-a cerut o explicaţie:

– Dumneata nu locuieşti în cartierul meu, dar cred şi nu mi se pare că ne întâlnim, întâmplător, cam des. Ai obiective de pază în această zonă?

Băiatul înghiţi în sec, roşind vizibil. Cu privirea pironită în pământ rosti spăşit:
– Domnişoară, eu vă cunosc de mai mult timp… De când veneaţi acasă în vacanţele de vară. L-am auzit pe tata vorbind despre familia dumneavoastră şi vă lăuda că sunteţi o studentă foarte bună…

– De unde să ştie tatăl tău despre mine?

– De la tatăl dumneavoastră, cum v-am mai spus… Iar la serviciu vă vedeam des, dar… nu am îndrăznit să vă salut ori să vă vorbesc…

– De ce să nu îndrăzneşti? Nu ai venit să-ţi dau cursurile de care ai nevoie. Nu ai îndrăznit?

– Domnişoară, eu nu am terminat studiile superiore şi nu cred că aţi fi acceptat să…

– Să ce şi de ce? Ce treabă au studiile cu o relaţie amicală, care este benevolă şi dezinteresată?

– Dacă este aşa… vă pot socoti amica mea? îndrăzni băiatul să o întrebe, vădit emoţionat.

– Ei, hai că eşti nostim. Chiar aşa! Îmi vine să râd. Ai dumneata destule prietene…
– Nu, nu am pe nimeni. Eu numai la dumneavoastră mă gândesc!

A fost rândul Adrianei să roşească şi să-si îndrepte privirile către pământ. Niciodată nu s-a gândit de ce băiatul acesta face în aşa fel încât să o întâlnească tot mai des. Şi acum…
Îl privea cu coada ochiului şi dacă a văzut că freacă asfaltul cu vârful pantofului şi nu se uită la ea, a ridicat ochii şi l-a învăluit intr-o privire cercetătoare. L-a catalogat ca fiind un tip prezentabil! „Da, da, da! Chiar drăguţ, dar timid…”.

– Ei bine, poate vom discuta şi problema asta cu altă ocazie, rupse ea tăcerea. Dar să ştii că nici eu nu am prieten, încă din primul an de facultate. Şi nici încredere în prietenia unui băiat nu am… Spuneai că ai să-mi spui ceva. Despre asta era vorba?

– A, nu! Am aflat că este un post liber de grefier. Pentru luna viitoare ori peste trei săptămâni s-a anunţat concursul pentru ocuparea lui. M-am gândit că poate vă interesează…

– Pentru aşa ceva am făcut eu patru ani de facultate? îl întrerupse Adriana, destul de iritată, privindu-l cu reproş. Dar, stai puţin! Nu am vrut să te jignesc. Sincer! Tu ai fost bine intenţionat, nu pe tine mă supăr eu… Iartă-mă, te rog! Unde pot afla toate datele exacte?

– La Tribunal. La avizier este tot ce v-ar putea interesa.

– Mulţumesc mult, domnule… Cristian! Bănuiesc că ştii şi unde locuiesc. Mâine seară vii să-ti dau cărţile… La revedere! Să ştii că te aştept…

Mai erau patru zile până la epuizarea termenului de depunere a cererii şi a actelor necesare pentru înscrierea la concurs. Adriana a mers direct la medicul de familie pentru a obţine adeverinţa medicală şi apoi, potrivit planurilor ce şi le făcea cu viteza luminii, s-a întors la Tribunal pentru a se înscrie în audienţă.

A avut mare noroc. Era zi de audienţă la preşedintele tribunalului şi după un sfert de oră de aşteptare, în lipsa altor solicitanţi, se afla în biroul acestuia. În câteva cuvinte a spus tot ceea ce era de spus, fără să uite nimic…

– Domnişoară, postul de grefier este prevăzut pentru studii medii şi, drept urmare, salariul este corespunzător acestora. Accepţi în aceste condiţii, dacă reuşeşti la concurs?

– Domnule preşedinte, accept! Poate că după o anumită vechime…

– Vechimea nu schimbă poziţia în statul de funcţiuni. Se aplică doar sporul prevăzut pentru ea. Dacă nu accepţi, nu are sens să-ţi depui dosarul.

– Accept, domnule preşedinte. Există obligativitatea de a rămâne pe funcţie un anumit număr de ani?

– Nu, nu se pune problema asta. Poţi pleca oricând, la cerere, în condiţiile prevăzute de lege. As vrea să-ţi fac câteva precizări, dacă eşti atât de hotărâtă…

– Vă rog, domnule preşedinte!

– Va veni timpul înlocuirii grefierilor de şedinţă cu personal calificat. Va veni curând vremea ocupării acestor funcţii numai de absolvenţi ai Facultăţii de Drept. In aceste condiţii, presupun că şi grila de salarii se va adapta corespunzător.

– Deci, dacă reuşesc să ocup postul, peste câţiva ani voi beneficia de…

– Exact! Ştii să lucrezi pe computer?

– Da, am atestat de operator PC, răspunse fata imediat, plină de speranţe.

– Este foarte bine. În doi-trei ani, sperăm, în fiecare sală de şedinţe grefierul va lucra pe computer. Dar, pe vremea aceea, s-ar putea să pleci!

– Nu înţeleg la ce vă gândiţi. De ce aş pleca atunci?

– Cu experienţa de grefier şi cu însuşirea tematicii indicate în fiecare an, îţi va fi foarte uşor să reuşeşti la admiterea în Institutul Naţional al Magistraturii. Ce zici?

– Ce să zic?… Deocamdată, mi-aţi luat o piatră de pe inimă şi vă mulţumesc respectuos!

– Atunci, studiază bibliografia şi… ne vedem la concurs. Succes!

– Vă mulţumesc mult, domnule preşedinte! Bună ziua! a exclamat Adriana cu bucuria împlinirilor viitoare pe care le simţea foarte aproape.

A coborât într-un picior pe treptele Tribunalului, ca pe vremea în care era o fetiţă în clasele primare. Se simţea uşoară ca un fulg şi abia se abţinea să nu fugă, să ajungă mai repede acasă să le dea vestea cea bună.

Acasă, bucurie mare!

Părinţii au fost mulţumiţi şi fericiţi. Planurile de viitor ale fiicei lor, aşa cum le-a înfăţişat ea, păreau realiste şi se conturau cu precizie şi claritate. Era serviciu la stat, nu la patron, iar acest aspect era pentru Pavel mai mult decât îndrăznise să spere. Drept urmare, nimeni nu avea voie să o deranjeze pe Adriana în următoarele zece zile până la momentul concursului. Pe de altă parte, Adriana era hotărâtă să nu mai iasă din casă. Era şansa ei. Nu avea voie s-o rateze, sub nicio formă.

Spre seară, a venit Cristian şi a avut parte de o primire frumoasă la care nu a sperat niciodată. A primit doar o parte din cărţile şi notiţele promise.

– Peste zece zile îţi dau şi restul. Am nevoie de ele. Trebuie să învăţ…

– Nu înţeleg. De ce trebuie să…

– Particip la concursul pentru ocuparea acelui post de grefier. Mii de mulţumiri pentru că mi-ai spus despre el!

– Mă bucur mult, domnişoară…

– Mă cheamă Adriana! îl întrerupse fata, privindu-l în ochi, îndrăzneaţă şi oarecum ghiduşă. Pot să-ţi spun pe nume?

– Chiar vă rog, domnişoa…

– Cristian! Ţi-am spus că mă cheamă Adriana. Ok?

– Da, bine, Adriana! După cele zece zile pot să te văd? întrebă el imediat, prinzând curaj, dar roşu la faţă de emoţie.

– Bineînţeles. Nu vii să-ţi dau şi celelalte cursuri?

– Ba da, voi veni, că am nevoie…

– Bine, am să te aştept. La revedere!

– Sărut mâna, Adriana! Multă baftă! şi-a luat Cristian rămas bun, simţindu-se în al nouălea cer.

După ce l-a condus până în casa scării, Adriana a intrat cu grabă în camera sa şi s-a aruncat pe pat râzând. Îşi bălăbănea copilăreşte picioarele şi se întreba ce anume are acest băiat de se face aşa de repede plăcut? În afară de „înfăţişarea agreabilă”, destul de evidentă pentru oricine, i se părea că „este altfel decât mulţi băieţi. El este mai matur, mai logic şi cu mult bun simţ”.

Dar, cel mai mult, îl vedea ca fiind mai omenos decât toţi foştii ei colegi. Nu avusese prieten de la întâmplarea cu Sergiu şi se jurase că nu va mai permite vreunui băiat să o atingă. S-a dedicat numai studiului în vremea aceea. A citit mult din coduri şi legi care depăşeau tematica recomandată, apoi a studiat atentă cursuri din timpul studiilor şi întreaga bibliografie indicată la fiecare temă. Nu avea alte preocupări. Orice ieşire ar fi însemnat întâlniri neprevăzute care ar fi consumat timpul fără să aibă vreun folos şi ea tocmai asta dorea să evite. Au încercat mulţi să se apropie de ea, să o abordeze într-un fel sau altul, fie ei colegi de grupă, de an ori mai mari. Era frumoasă şi avea personalitate puternică. Era deosebită în orice împrejurare, dar nu suporta nicicum gândul să o atingă un bărbat…

*
Bibliografia pentru concurs i s-a părut destul de accesibilă. A parcurs-o şi a însuşit-o fără eforturi deosebite doar în trei zile şi deja trecuse de faza emoţiilor. Nu-şi făcea probleme. Mergea la sigur şi mai avea aproape o săptămână la dispoziţie.

Avea timp să sporovăiască cu mama ei la bucătărie şi să o ajute pe ici pe colo. Andrei plecase la facultate. A reuşit să obţină cameră la cămin. Dăduse şpagă la un student de anul patru care “administra” o parte din afacerea “cazarea”. Aveau veşti bune de la el.

Aurora a încercat de mai multe ori să vorbească despre repulsia fetei faţă de băieţi. Faptul că de atâţia ani nu avea un prieten o îngrijora şi nu înţelegea ce se întâmplă. „Când era la liceu veneau atâţia băieţi să o invite la plimbare, la discotecă, la spectacole…! Acum, când şi-a schimbat, biata de ea, situaţia, nu este invitată niciodată”. A fost îndepărtată permanent cu tact, dar fără explicaţii. Îl văzuse pe băiatul care a fost să ia cărţi şi a considerat că este una dintre  puţinele ocazii favorabile. A intrat încetişor în camera fetei şi, observând-o cum îşi mişcă picioarele ştrengăreşte, cu zâmbetul pe buze, a intrat direct în subiect:

– Băiatul cu cărţile… dă şi el examenul ăsta?

– Nu, mamă, de ce mă întrebi?

– Credeam ca de aia a venit…

– Ştii cine este? Îl cunoşti? se repezi fata cu întrebările privindu-şi atentă mama.

– Nu-l cunoşteam pe el, dar ştiu al cui este. Un fost coleg de-al lui Vasile…
– Da, mi-a povestit despre asta, a întrerupt-o fata, uşor dezamăgită că nu află mai mult decât ştia.

– Frumuşel foc băiatul. Ce zici?

– Nu ştiu, nu l-am examinat şi nu mă interesează, răspunse Adriana brusc iritată, cu vocea schimbată.

– Dar care te interesează pe tine, maică?

– Toţi sunt la fel şi, repet, nu mă interesează. E clar? Am plecat, mai am de citit…

A răsfoit câteva pagini şi s-a oprit. Chipul lui Cristian a apărut printre rânduri. A remarcat şi ea că este “frumuşel foc”, după expresia mamei sale. Îi făcea plăcere să-şi amintească explicaţia întâlnirilor “întâmplătoare”, pe care a încercat-o el, ruşinat, privind-o stângaci de la bărbie în jos. În afară de asta, era un băiat galant, educat, cu mult bun simţ. „Dar… şi Sergiu era aşa la început, nu? Oare Cristian ar fi capabil să se poarte la fel de urât? Numai timpul poate răspunde la asemenea întrebare. Uf! Tare întortocheat este labirintul vieţii… Totuşi, va trebui să-i dau şi lui o şansă”, gândea Adriana şi aproape că-i venea să gândească cu voce tare. „Cum să se apropie şi eu cum să-l cunosc dacă-l resping? Ei bine, după examenul ăsta am să văd ce se poate face, domnule Cristian. Hm! De-ai şti tu că mi-e dor de tine şi că aş vrea să te vad!”, a exclamat fata în gând. A răsfoit toată cartea de la o copertă la alta, a scuturat-o, a redeschis-o la pagina la care  îşi întrerupsese studiul şi s-a afundat în lectură.

În acelaşi timp, Cristian, care ajunsese acasă în timp record, avea o discuţie mai apropiată cu mama sa. Erau prieteni buni, aşa cum era şi cu tatăl său, de altfel. In familie nu existau secrete de niciun fel şi Dumnezeu le binecuvântase casa cu înţelegere şi armonie. Se mulţumeau cu puţin şi preţuiau liniştea din casă…

– Bine, Cristi. Eşti convins că ai procedat corect dar, dacă vei ajunge la regrete cândva, să nu te aud că te vaieţi!

– Nu, mamă! Nu voi regreta niciodată. Dar ce a zis vericul tău?

– Ce să zică? E supărat că ai refuzat să te duci la tribunal şi preferi să stai şofer pe maşina aia. Altă dată nu te mai ajută!

– Nu, mamă dragă. Ce a zis de fată? I-a plăcut?

– De fată a zis că are prima şansă. I-a plăcut. Zice că e fâşneaţă şi reuşeşte. Dar e păcat că se mulţumeşte doar să fie grefier. Cică ar fi capabilă de mai mult.

– Şi eu o văd capabilă.

– Şi când nu se va mai uita la tine, o să-ţi dai cu pumnii-n cap, băiatu’ mamii!
– Nu contează, mamă. Eu am serviciu bun deocamdată şi câştig mai mult aici decât aş fi luat acolo. Iar când diploma îmi va sta în buzunar, o să vezi câte şanse voi avea. Dacă o vedeai plângând pe stradă, nu mai vorbeai aşa. Era dărâmată, mamă!

– Bine, bine. Vom vedea. Ţi-ai retras dosarul?

– Nu, dar nu mă prezint.

– Ai grijă să nu te dai de gol! După cum ai descris-o, nu cred că ar  accepta gestul tău.

– Nu trebuie să ştie niciodată. Ăsta este secretul nostru. Gata! Mă odihnesc puţin înainte de a pleca la serviciu.

Cu mâinile sub cap, pe post de pernă, Cristian zâmbea chipului pe care şi-l imagina alături de el. Pe Adriana o vedea ca pe o icoană. Frumoasă, cu linişte binefăcătoare pe faţă şi curată, zâmbind tuturor ce ar privi-o cu prietenie şi respect. O analizase de când a văzut-o prima oară pe stradă. Simţise în tot trupul un fior plăcut şi inima-i bătuse cu putere. Ea era studentă. Trecuse în anul doi. Vacanţa de vară a fost lungă şi el se bucura că niciodată n-a văzut-o însoţită de vreun băiat. Nici în celelalte vacanţe. Era singură oriunde s-ar fi plimbat. A petrecut-o în drumul spre casă de câteva ori, nevăzut, necunoscut. Ştia unde locuieşte şi din cine este compusă familia ei. Mai apoi, întâmplător, aflase că tatăl ei este prieten bun cu al lui. S-a hotărât să meargă la facultate, de dragul ei. Gândea că nu trebuie să fie mai prejos decât ea şi a lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul de la sine, fără să intervină în mersul lor. Zâmbea mulţumit că toate intrau încet, încet, pe făgaşul dorit…
La interviu Adriana a lăsat o foarte bună impresie, iar testul tip grilă l-a rezolvat cu punctaj maxim, după calculele sale. Era fericită dar nu avea curaj să meargă acasă până nu vedea scris negru pe alb rezultatul concursului. Atâta doar că, după ce ultimul candidat a ieşit din sală, au fost anunţaţi că rezultatele se vor face publice după trei zile.

Bucuria ei s-a extins cu repeziciune de la părinţi la prietenii acestora. Şi cum Pavel era prieten cu tatăl lui Cristian, a aflat şi acesta. Aşa că, spre seară, a venit după cursurile promise.

– Ai ajuns la ţanc. Nu mai am nevoie de ele şi ţi le dau pe toate, l-a întâmpinat Adriana veselă.

– Cum a fost la examen? Subiecte dificile?

– Nu, nu foarte greu şi cred că m-am descurcat de minune. Subiecte normale, accesibile chiar.

– Sunt şanse de reuşită?

– Dacă se corectează cinstit, eu cred că da. La punctaj egal se are în vedere interviul şi comisia m-a felicitat acolo…

– Te felicit şi eu!… Sincer, să ştii! a mai adăugat Cristian roşind pentru gândul şi impulsul ce-l avusese în acel moment.

– Mulţumesc şi iar mulţumesc că mi-ai spus despre postul acesta! Încă mă simt datoare faţă de tine….

– Ei, cu aceste cursuri te-ai achitat…

– Dacă peste trei zile sunt prima pe listă, dau o îngheţată! l-a întrerupt fata privindu-l în ochi şi roşind.

– Pe care o voi accepta cu multă plăcere şi… te pot invita undeva? îndrăzni şi el după o clipă, şovăind.

Întrebarea a sunat cam ciudat în mintea Adrianei şi a avut, pentru moment, impresia că sună alarma ei interioară s-o avertizeze. “Nu, nu se poate! El nu este aşa. Priveşte-l şi te convingi!”… L-a privit în ochi înainte de a răspunde şi i-a citit privirea sinceră şi rugătoare, senină şi binevoitoare. A răspuns cu jumătate de voce:

– Dacă dau o îngheţată, se presupune că eu te-am invitat la cofetărie… Unde doreşti să mă inviţi tu?

– Este secret. Iţi voi spune atunci. Te roade prea rău curiozitatea?

– Ei bine, nu! „Mai mult teama, nu curiozitatea, dacă vrei să ştii”. Dar ai putea să-mi spui, totuşi…

Au început să râdă amândoi şi privirile li se încrucişară cu plăcere. Cristian se ridicase de pe scaun pregătit să plece, iar Adriana se apropiase de el pentru a-l conduce şi acum erau aşa de aproape, că ea, speriată de privirea lui atât de plină de dragoste, se retrase doi paşi înapoi privindu-l fără întrerupere, emoţionată. S-a abţinut în ultima clipă să-l sărute. Era un impuls de moment, dar puternic, pe care nu-l mai avusese vreodată faţă de un băiat…

*
Timpul s-a scurs cu repeziciune deşi, în aceeaşi măsură, aşteptarea plină de nerăbdare crea impresia că trece foarte greu. Adriana a fost prima pe listă, cu punctaj aproape maxim, la distanţă apreciabilă de ceilalţi şapte candidaţi. În drum spre casă regreta că nu are numărul de telefon al lui Cristian ca să-i spună, să fie primul care află. De unde să ştie ea că mama lui îl anunţase încă din seara precedentă, când i-a dat telefon vărul său, preşedintele tribunalului?

Acasă s-a aşternut masă de sărbătoare; pentru ei toţi era o mare bucurie, o mare realizare. Adriana era peste tot şi făcea de toate, neobosită, în timp ce vorbea întruna fără să dea nici cea mai mică importanţă faptului că este ori nu auzită de cineva. După amiază, către seară, a trecut Cristian s-o felicite.

– Am fost şi am citit lista. Eşti tare! Sincere felicitări şi mult succes, Adriana!
– Mulţumesc mult, Cristian!

Erau emoţionaţi amândoi. Privirile lor exprimau mai mult decât ar fi făcut-o cuvintele nerostite ce le stăteau pe buze. După câteva clipe ea a făcut un pas sau doi, apropiindu-se mult de el şi i-a întins obrazul. A sărutat-o fericit şi surprins de gestul ei. Mai că-i venea să o ia în braţe, dar nu a îndrăznit. De unde să ştie el că fata s-ar fi simţit în al nouălea cer?

Apoi, după ce s-au liniştit spiritele, ghicindu-i gândul, el i-a vorbit aproape în şoaptă, cu părere de rău:

– Te rog să mă scuzi! Eu sunt de serviciu. Am dat doar o fugă… Nu-mi permit să mai întârzii…

– Mergi liniştit! Te înţeleg şi te cred, dar să nu uiţi că mâine eşti invitat la cofetărie!
S-au întâlnit în faţa blocului şi au plecat fără grabă spre centrul urbei.
După patru ani, Adriana mergea pentru prima oară cu un băiat, ca însoţitor agreat la plimbare şi nu ca din întâmplare. Era marcată de acest fapt şi făcea eforturi pentru a-şi ascunde emoţia. Nu dorea să strice această atmosferă plăcută şi încerca să fie cât mai degajată şi firească în comportare şi dialog.

Cristian era calm. Se stăpânea cu uşurinţă deşi emoţiile lui erau foarte puternice. Era timp, nu glumă, de când aştepta aceste clipe. Când privirile unor trecători se opreau asupra lor se simţea cel mai mândru şi fericit om din lume. Şi nu erau puţine persoanele care-i remarcau pe cei doi. Erau frumoşi, tineri, vioi, şi le stătea atât de bine unul lângă celălalt…

*

De ceva timp Adriana lucra şi era grozav de mulţumită. Avea ambianţă favorabilă sub toate aspectele. Privirile şi dialogurile scurte, în răstimpuri, cu salariaţii mai vechi, fie ei bărbaţi sau femei, erau sincere. Programul de lucru era convenabil, chiar dacă uneori era depăşit în cazuri de urgenţă. Se obişnuise cu mişcarea aproape permanentă, cu acel du-te-vino al avocaţilor şi al judecătorilor, la fel de uşor precum se acomodase şi cu prezenţa oamenilor în uniformă în sălile de şedinţă şi pe culoare.

După două luni era apreciată de întregul personal care avusese prilejul să lucreze cu ea. Cunoscătoare a materiei, entuziastă şi plină de iniţiativă, era de un real sprijin chiar şi la redactarea încheierilor de şedinţă. Nu uita niciodată să întocmească şi să expedieze citaţiile la timp, studia în prealabil dosarele de caz ce erau planificate şi era pregătită cu toate datele de care avea nevoie judecătorul înainte de a începe dezbaterea cauzei. În plus, era singurul grefier care folosea computerul, iar asta presupunea un pas înainte în ceea ce se numea „reforma Justiţiei”.

Se întâlneau de câte ori le permitea timpul şi discutau multe probleme de drept, mai ales pe marginea subiectului lucrării lui de licenţă. Mergeau la spectacole în mod constant şi regretau că sunt prea rare în oraşul lor. Se plimbau mult prin parc şi prin zonele cu verdeaţă şi uneori mergeau la discoteca la care o invitase Cristian după reuşita ei la concursul pentru ocuparea acelui post vacant. Adriana îşi amintea cu plăcere de încurcătura în care se găsea el atunci şi de discuţia care a urmat.

… Stângaci şi timid, nu ştia ce ar fi preferat ea din cele trei variante pe care le propunea: vizionarea unui film, o masă la restaurant, discotecă. Nu-i cunoştea preferinţele, se temea de un refuz la oricare şi nu prea îşi găsea cuvintele prin care să exprime invitaţia. L-a scos ea din încurcătură, intuind situaţia delicată în care el se găsea.

– Cristian, încă nu mi s-a risipit bucuria ce mi-a dat-o reuşita la examen. Aş dori ca în propunerea ta să se găsească locul în care să ne simţim bine, să cântăm, să dansăm…

– Îţi place să dansezi? o întrerupse el înviorat într-o clipită.

– Da, mult! Dacă am cu cine şi nu se supără dacă uneori îl mai calc pe picioare!

– Atunci… eşti de acord să mergem la discotecă?

– Dacă este o atmosferă agreabilă şi nu se consumă băuturi alcoolice, cu mare plăcere.

– În general este discoteca frecventată de liceeni. Asta nu înseamnă că nu vin şi tineri de vârsta noastră. În plus, să ştii că la bar se vinde doar cafea de toate felurile şi răcoritoare…
– În cazul acesta, ce mai aşteptăm? îl întrerupse fata, de data asta, încântată de cele auzite şi, mai ales, de entuziasmul ce-l simţise la băiatul din faţa ei. Vom vedea la faţa locului şi hotărâm acolo dacă rămânem ori nu, continuă ea luându-l de mână pentru a-l convinge de acordul său.

Adrianei i-a plăcut atmosfera de la discotecă şi s-a bucurat mult. Nici nu ştia că în acel cartier există aşa ceva. Iar Cristian era un dansator delicat şi elegant, iubitor al stilurilor mai vechi. Nu-i plăceau ritmurile şi dansurile care, după expresia lui, se confundau cu gimnastica aerobică.

La unul din tangourile la care el o conducea cu delicateţe şi siguranţă, şi-a amintit de felul în care dansa Sergiu la balul bobocilor şi, fără să vrea, făcea comparaţii. Trecând cu analiza de la unul la altul, a concluzionat că băiatul ce-o ţinea acum în braţe era mai degajat, simţea ritmul şi-l respecta în toată mişcarea corpului, iar privirea îi era luminoasă, dreaptă şi caldă, lipsită de infatuarea pe care o citise la celălalt.

Pe nesimţite, s-a apropiat mult de el, apăsând braţul ce-l avea pe omoplatul său şi, când a simţit strânsoarea de răspuns din partea lui, a ridicat încet capul pentru a-l putea privi în ochi. Avea gura întredeschisă şi buzele îi fremătau uşor în urmărirea melodiei. Şi-a lăsat privirea printre genele apropiate în ochii lui, simţindu-i cum o sorb cu mare încântare. Înclinându-şi capul şi aplecându-se uşor în timp ce o strângea spre pieptul său vânjos, Cristian a sărutat-o pe gură într-un impuls pe care nu şi l-a putut stăpâni. Buzele ei au răspuns sărutului ce venise pe neaşteptate tocmai în clipa în care îşi dorea să fie sărutată. Încă doi paşi şi alţii doi, după care Adriana s-a oprit brusc şi s-a retras speriată, împingându-şi partenerul cu palma în piept şi privindu-l descumpănită ca pe un duşman. Şi-a trecut nervoasă dosul palmei peste buze pentru a şterge saliva ce i s-a părut că Sergiu a lăsat-o cu greu miros de băutură, după care şi-a pipăit cu-ncetineală amândoi obrajii rămaşi fără culoare…

– Adriana, ce-i cu tine? Ţi-e rău, draga mea? Hai să ieşim puţin la aer!

Vocea îngrijorată a lui Cristian venea parcă de departe, din altă lume, dar destul de cunoscută şi liniştitoare pentru a o scoate din starea în care amintirile reuşiseră să o arunce. El o apucase deja grijuliu de braţ şi o conducea către una dintre ieşirile mascate de draperii.

– Nu, nu am nimic… Iartă-mă, Cristian! Să mergem puţin afară să-mi revin total… Sper!

Afară l-a rugat din nou să nu se supere şi i-a cerut îngăduinţa de a-i povesti unele amănunte referitoare la prietenia ei cu Sergiu. Băiatul i-a propus să se mai gândească, să nu rămână prada unui moment de rătăcire şi să regrete cândva, dar ea a insistat s-o asculte, mai hotărâtă ca oricând.

– Vezi tu?… De atunci eu nu am mai avut prieteni. Tu eşti primul şi te apreciez în mod deosebit. Nu am povestit nimănui prin ce am trecut şi mă macină încă unele amintiri pe care sunt conştientă că trebuie să le arunc la groapa de gunoi. În plus, este foarte important dacă, după ce vei afla tot ce doresc să ştii, mai poţi rămâne prietenul meu sau nu.

– Pentru mine nu are importanţă ce a fost în viaţa ta intimă. Pentru mine este foarte important ceea ce este acum şi ceea ce va fi în viitor. Eu te…

– Nu, te rog, nu te grăbi să faci declaraţii! Mai întâi ascultă-mă! Apoi, poţi spune şi tu tot ce doreşti.

Având consimţământul lui, Adriana a început să povestească, după ce s-au aşezat pe două scaune într-un colţ liniştit al terasei. Fără să ascundă nimic din tot ce existase între ea şi Sergiu şi fără să exagereze, a ajuns la momentul cel mai greu de relatat şi simţea că o părăseşte curajul de a evidenţia toate amănuntele.

Sesizându-i reţinerea şi tulburarea, Cristian a intervenit cu blândeţe:

– Dacă sunt unele secvenţe despre care nu poţi ori nu vrei să vorbeşti, te opreşti aici. Poate că nici nu trebuie să ştiu eu totul… Iar tu, tu trebuie să fii convinsă că orice ar fi fost între voi atunci, nu-mi va influenţa comportarea faţă de tine. Nu-mi va modifica sentimentele de care acum, sunt mai sigur ca oricând…

– Nu, nu este ceea ce crezi… Este ceva murdar, este urât şi am nevoie să spun. Altfel nu pot scăpa de acele obsesii care nu-mi dau pace niciodată… Simt nevoia să scot acel om definitiv din mintea mea şi numai tu mă poţi ajuta. Te rog!

– De acord şi te voi asculta oricând, dar nu acum. Eşti deja bulversată şi obosită. Eşti foarte tulburată, Adi. Hai să dansăm, să ne distrăm puţin şi, când te vei simţi mai bine, voi fi alături de tine.

– Ufff! Cred că ai dreptate, Cristian. Doar  nu au intrat zilele-n sac…, a şoptit Adriana abia auzit, lăsându-se convinsă de argumentele lui.

Nu s-a înveselit până la plecare, aşa cum fusese la început, dar depăşise acel moment penibil, trecuse dureros de tulburată peste el. Îl strângea cu putere de mână pe Cristian la fiecare dans şi se apropia mult de el, ascunzându-şi faţa. Nu-l privea în ochi nici între două dansuri, dar nu-şi retrăgea mâna dintr-a lui. Simţea că prin mâna lui primeşte energia de care avea nevoie să uite, să alunge tot urâtul din amintiri. Îi era recunoscătoare pentru asta şi, inconştient, îşi lipea trupul de al lui. Se simţea ocrotită…

*

Se apropiau sărbătorile de iarnă şi Adriana era încă în mare dilemă. Cristian venise cu câteva propuneri atrăgătoare, atât pentru zilele de Crăciun cât şi pentru revelion, fără să intre în amănunte. Nu era sigură dacă vor fi singuri ori împreună cu alţi invitaţi şi s-a jenat să-i ceară lămuriri în amănunt. În plus, nu se ivise ocazia în care să simtă că are puterea să relateze întâmplarea neplăcută de la revelionul la care o invitase Sergiu. Înciudată şi supărată pe ea însăşi pentru lipsa de hotărâre şi distanţa nejustificată la care-l ţinea pe bietul băiat, s-a hotărât să-i dezvăluie mamei sale toate frământările. Nu i-a fost uşor să ia o asemenea decizie şi nici să se ţină de cuvânt.

Aurora, femeie liniştită şi obişnuită cu o viaţă normală de familie şi care nu a călcat vreodată strâmb de când se ştia, a rămas împietrită. Şi-a luat copila în braţe şi nu mai reuşea să-şi reţină lacrimile, dar a avut tăria să-şi încurajeze fiica. Târziu, după ce s-au liniştit amândouă, i-a vorbit în şoaptă, privind-o în ochi, gâtuită de emoţie şi de teamă:

– Adriana mamă, nu ai rămas gravidă, dar ştii şi tu bine că, dacă nu mai eşti domnişoară, nici…

– Mamă, stai puţin, nu mă biciui şi tu! Nici acum nu sunt sigură dacă sunt ori nu sunt domnişoară…

– Doamne, fetiţo! Cum vine treaba asta? Nu te înţeleg…

– Mamă, una din colegele mele de cameră şi-a dat seama ce s-a întâmplat de cum m-a văzut. Mai auzise despre Sergiu câte ceva şi a făcut legătura. Ea avea o prietenă bună, în anul doi, al cărei tată este medic ginecolog la Bucureşti…

– Şi ce-i cu asta? Ce mai putea face medicul? o întrerupse Aurora, mai speriată de cât fusese până la acele vorbe.

– M-au dus la el, fără obligaţia de a plăti, să-mi facă un consult. Medicul a zis că-mi dă certificat medical în baza căruia pot să-l dau în judecată pe autorul violului. Că sunt urme şi răni specifice… Dar, cum să-ţi explic…, am ţinut seama de faptul că fapta nu s-a finalizat, până la urmă. În plus, tatăl său, senator, om politic cu influenţă, crezi că nu-l scotea basma curată?

– Cum adică? Lasă-l pe senator, Dumnezeu să-i bată cum ştie El mai bine! Te-a… adică s-a întâmplat şi nu s-a finalizat! Ce vrei să spui cu asta, fata mamii?

– Că încercarea lui a rămas în stadiul de tentativă. Eram şi sunt fată mare, cum se spune. Doar m-a rănit superficial. În zona aceea… Cu degetele… Plus că am un himen elastic şi…

– M-ai ameţit de cap de nu-l mai simt, fată! Eşti neîncepută, eşti domnişoară?
– Da, mamă! Aşa sunt. Am şi certificatul medical de atunci drept dovadă că…
– Bine, şi ? De ce nu l-ai dat pe nenorocit în judecată, fata mamii?

– Pentru că însemna bani şi timp. Pentru că afla toată lumea şi mă făceam de râs. De aia, mamă! exclamă Adriana cu durere.

Poate că discuţia ar fi continuat, dar ea se ruşinase toată şi nu găsea cuvintele prin care să-şi facă mama să înţeleagă ce s-a întâmplat. În schimb, se simţea mult mai uşurată şi se gândea că-i va fi mai uşor să-i explice lui Cristian. S-a retras în camera ei şi s-a aruncat pe pat în poziţia preferată: cu faţa în jos. Îşi lovea la intervale rare şi egale fundul cu călcâiele şi se relaxa. Se simţea întotdeauna bine aşa. I se limpezeau gândurile. Atunci, după discuţia cu mama sa, s-a hotărât să povestească totul lui Cristian, la prima întâlnire. „În fond, el este iubitul meu şi trebuie să ştie. El va înţelege din mai puţine explicaţii… ştie ce înseamnă toate astea. Oricum, când ne vom căsători se va convinge că nu l-am minţit. Mi-a povestit că a cunoscut o femeie. Dacă a avut cu ea o relaţie de intimitate, va înţelege… Hm! Nu prea pare să aibă experienţă în domeniu. Este aşa de pudic şi de cuminte! Cred că de asta îl şi iubesc ca o nebună… Nu sunt geloasă. E ca şi când nu s-a întâmplat ori nu am ştiut. De fapt, nu ne cunoşteam pe vremea aceea…”, concluziona ea şi zâmbea nevinovată chipului ce i se înfăţişa în privirea-i visătoare…

În preajma sărbătorilor, Cristian era foarte ocupat. Firma s-a angajat cu multe obligaţii şi, drept urmare, a fost în situaţia de a lucra în tură dublă. Fără zile libere. Adevărat că nu a avut prea multe situaţii în teren la care să intervină direct, dar au fost suficiente alarme false, destul de obositoare pentru el şi colegii săi. Nu asta îl deranja prea mult şi nici lipsa odihnei. Nu avea timp să se întâlnească prea des cu Adriana. Ăsta era necazul lui şi suferea enorm din această cauză.

În noaptea de Crăciun s-au văzut, doar pentru o oră, după miezul nopţii, când a reuşit să se strecoare de pe traseu pentru a-i oferi cadoul adus la el de…”Moşul” şi pentru a-i ura cele cuvenite. De atunci s-au mai întâlnit abia după cele trei zile de Crăciun, chinuitor de lungi.
– Răule! N-ai putut chiuli să poţi fugi şi pe la mine puţin?

– De ce? Să mă clasezi în vreun dosar şi să mă dai la arhivă?

– Ha, ha, ha! Cât eşti de mare, în care dosar încăpeai tu?

– În dosarul… inimii tale, dacă ai fi dorit!

– Domnule, ştii ceva?

– Depinde… Mai bine, spune-mi tu şi eu voi conspecta să am după ce învăţa apoi…

– Lasă gluma, domnule! Află că în acel dosar eşti deja ataşat, legat şi înregistrat!
– Ştampilat, nu ai adăugat aşa că… sărută-mă!

– Stai, nebunule! Se uită lumea la noi… De când ai devenit aşa de îndrăzneţ, domnule Cristian?

– Şi dacă se uită lumea, ce ar putea vedea? Doi îndrăgostiţi doar…

– Doi? Tu eşti îndrăgostit? De cine?

– De cea care va fi soţia mea. De Adriana!

– De mine… soţia ta? Asta este o cerere în căsătorie, dragule?

– Nu. Este doar o comunicare semioficială.

– … Cristi, noi nu am terminat o discuţie începută cândva. Nu cunoşti sfârşitul povestirii aceleia de la Bucureşti… Poate că va fi în măsură să îţi schimbe hotărârea ce pare că ai luat-o şi mi-ai comunicat-o… semioficial.

– Nu, dragă Adi. Nu este nevoie. Am mai spus şi o repet. Mă interesează doar prezentul şi viitorul tău. Nimic altceva… Ah, ba da! Aş vrea să ştiu dacă vei spune DA!

– Ei bine, înainte de a-ţi răspunde, vrei sau nu, eu voi vorbi. Şi trebuie să mă asculţi pentru că…, pentru că… este normal să ştii totul despre mine. Nu te poţi căsători cu o femeie căreia nu-i cunoşti trecutul.

Cristian se încruntă deşi gândul Adrianei la căsătorie făcu să simtă cum îi creşte pulsul. Simţi că ceva nu este în regulă chiar dacă inima îi şoptea cu totul altceva. Îi prinse cu blândeţe o mână şi o trase aproape de el, luând-o în braţe. Ea îşi aşeză capul pe umărul lui şi începu să vorbească. Nu plânse, aşa cum se întâmplase faţă de mama ei, dar suspină cu durere de mai multe ori. El o ascultă liniştit, chiar dacă la început simţi că i se opreşte respiraţia. Mai apoi, ascultând relatarea momentelor, revolta şi furia, ce se năşteau în toată fiinţa lui, îl făcură să-şi strângă pumnii până simţi durerea provocată de unghiile pătrunse în carne. Era tulburat, dar nu era supărat pe fată. După câteva momente de adâncă tăcere, îi vorbit cu voce joasă, liniştitoare:

– Iubito, sincer mă doare că a trebuit să treci prin acele momente groaznice. Te înţeleg foarte bine! Dar, foarte important, este să ai convingerea că te cred şi de acest fapt trebuie să fii convinsă. Tu nu ai nicio vină. Se putea întâmpla şi mai rău, dar tot nevinovată ai fi fost. Acum înţeleg de ce ai dorit neapărat să-mi povesteşti. Sper că te-ai eliberat definitiv. Indiferent care a fost rezultatul atunci… te asigur că nu trebuie să ai îndoieli. Te iubesc, draga mea! Te iubesc şi nu-mi retrag cererea de…

– Mulţumesc mult, dragul meu! Eşti un înger de băiat… Să ştii că eu nu voi refuza niciodată cererile tale… de orice fel ar fi ele!

            A fost, poate, cea mai frumoasă clipă de viaţă pentru amândoi. Acea clipă ce trece repede şi se pierde în imensitatea timpului din care provine, dacă nu este primită, apreciată, trăită cu intensitate maximă, cu dăruire. Îmbrăţişarea lungă şi strânsă ce a urmat părea să nu aibă sfârşit. Atunci a fost clipa unirii lor pentru tot restul vieţii, cât avea să fie…

*

           Casa întreagă părea a fi un stup de albine muncitoare. Fiecare avea câte ceva de făcut. Ieşeau şi intrau într-o ordine nestabilită dar evidentă. Transportau, descărcau şi pregăteau de toate. Într-un rar moment de răgaz, Cristian a prins glas şi şi-a manifestat îngrijorarea:

– Hei, maman! Gata cu aranjamentele?

– Gata cu totul. Am invitat deja persoanele nominalizate. Exact o duzină! Inviţi şi tu două, că…e interesul tău, nu al nostru…

– De ce două, că sunt trei… Andrei are în vizită pe prietena lui, studentă la filologie.

– Ei, asta înseamnă un tacâm în plus, dacă e dorinţa ta. Deci… total, 18 cu noi la număr. O să avem loc, sper…

– Ce a zis vericul, dom’ preşedinte?

– Ce să zică şi el? Cât de mult îi place zvârluga aia mică de ţi-a sucit capul, vă cunună, stai liniştit! S-a bucurat foarte mult că te-ai gândit taman la el, dar… pune condiţii, să ştii…
– Oho! Condiţii grele? Începe cu chestii din astea? Toată viaţa a fost pretenţios şi…
– Eu nu ştiu. Voi trebuie să răspundeţi… În anul ce vine vrea să daţi amândoi la Magistratură… Asta e şi sunt de acord cu el, maică!

– Să stea liniştit. Am hotărât amândoi că ne prezentăm şi reuşim!

– Să dea bunul Dumnezeu, băiatul mamii!

Seara de revelion era aşteptată de toată lumea cu interes şi cu mare bucurie. Fiecare descoperea că mai are de făcut câte ceva, fiecare arunca în trecut, spre uitare, tot ce-l supărase de-a lungul anului ce se termina şi fiecare aştepta petrecerea cu emoţii crescânde.

Doar Adriana era îngrijorată. Ştia că părinţii ei au fost invitaţi de părinţii lui Cristian la ei acasă, dar nu ştia unde se vor afla ei doi şi ce vor face, cum vor petrece în această noapte, la cumpăna dintre ani. Acceptase invitaţia lui, fără să smulgă secretul păstrat cu străşnicie de Cristian. A obţinut doar promisiunea lui că vor petrece un revelion unic într-o societate selectă, în care ea se va simţi foarte bine şi va fi respectată din toate punctele de vedere. Îl credea, îl simţea capabil de orice surpriză plăcută. Avea încredere în el, dar curiozitatea o tulbura şi era oarecum neliniştită. Se temea să nu se întâmple ceva care să le strice noaptea, buna dispoziţie, plăcerea de a fi împreună. Ştia că unii oameni nu se controlează prea bine când consumă alcool la petreceri ori nu ştiu să aprecieze libertatea de a se distra.

Părinţii ei plecaseră deja şi Cristian încă nu venise. Mai puţin de trei ore rămăseseră până la miezul nopţii. “Doamne, să nu se fi întâmplat ceva cu el. Apără-l, Doamne şi păzeşte-l! M-a asigurat că duce maşina la sediul unităţii şi că nu mai are probleme de serviciu…. Ce să cred acum? Ajută-ne să ne întâlnim şi să ne simţim bine împreună la revelion!”, murmura Adriana, rugându-se cu teamă. Când tocmai terminase ruga, a auzit soneria. Dintr-un salt ajunse la uşă. Se îmbrăţişară lung şi el o simţi că tremură.

– Ce-i cu tine, Adi? Ţi-e frig, cumva?

– Nu, nu am nimic… Mi-a fost teamă că nu mai vii…

– Vai de mine! Cum poţi gândi aşa, iubito? Hai să mergem! Suntem deja în întârziere şi nu-i frumos. Gazdele noastre din această noapte s-au străduit să fie totul minunat…

– Dar spune-mi acum, în ultimul ceas, te rog! Spune-mi unde mergem!

În loc de răspuns Cristian o sărută şi o ajută să-şi ia haina şi fularul, grăbind-o şi dojenind-o copilăreşte cu mângâieri.

Plecară cu acelaşi taximetru pe care-l folosise Cristian la sosire. „Poftim! Trebuie să plătească şi staţionarea… Dacă ştiam nu mai zăboveam atâta cu gândurile mele de copil alintat”, se dojenea fata în gând. Coborâră în faţa unui bloc, la a doua scară. Fata nu avea de unde să ştie că el locuieşte acolo. Intrară şi se opriră în faţa unei uşi din spatele căreia se auzea muzică şi multe voci de femei şi bărbaţi, dar nu se înţelegea nimic din ce se vorbea. El acoperi subtil plăcuţa prinsă pe uşă cu numele locatarului, ca şi când nu ajungea la soneria pe care a acţionat-o lung, fără întrerupere. Când uşa se deschise larg la perete nu se mai auzi nicio voce şi se făcu întuneric în acel apartament. Doar acordurile unei melodii de dans pătrundeau până pe hol şi câteva sclipiri ritmice ale beculeţelor dintr-un pom de Crăciun fixat undeva, în sufragerie. Cristian o prinse strâns pe Adriana de mână şi destul de greu reuşi să o treacă peste pragul uşii. Ea se înfricoşase subit.

După numai un pas făcut în interiorul holului de la intrare, lumina se aprinse brusc şi, odată cu ea, mai multe voci începură să intoneze puternic, „Mulţi ani trăiască”! Adriana se opri speriată, clipi rapid de câteva ori şi privi buimăcită la oamenii care cântau cu mare însufleţire şi se apropiau împingându-se pentru a-i îmbrăţişa. Credea că visează, că nu este real ceea ce vedea cu ochii. Nu-i venea să creadă şi nu ştia cum să reacţioneze. În acea lumină îşi recunoscu părinţii, apoi îl descoperi pe fratele ei şi pe preşedintele tribunalului. Simţi cum i se-nmoaie picioarele şi se răzimă de băiat mută de uimire. Nu reuşi să articuleze vreun sunet, nici să salute ori să răspundă la uralele cu care erau primiţi.

Cristian o ţinea de braţ, protector, zâmbindu-i cu ochii aproape în lacrimi. Era şi el emoţionat şi fericit. După trei rânduri de urale ridică mâna rugător şi toată acea adunare a tăcu la acel semnal. Cineva opri şi muzica. Toate privirile erau aţintite asupra lor.

– Dragi părinţi, dragi invitaţi, cu permisiunea voastră, v-o prezint pe Adriana. Ea este prietena mea pe care o iubesc şi pe care aici, în faţa tuturor, o rog să spună DA, la cererea mea în căsătorie!

Ar fi dorit să mai spună ceva. Simţea că ar mai trebui, dar nu-şi mai găsi cuvintele şi gâtul i se uscă subit. Înghiţi în sec de vreo două ori, deschise gura să vorbească, dar înţelese că efortul său ar fi fost zadarnic. Uralele şi aplauzele nu conteneau. Adriana, intenţionând să-i răspundă după ce-şi reveni din marea surpriză, încercă să se apropie de el şi să-i strige la ureche ”da”! Zadarnic. Toată lumea dorea să-i îmbrăţişeze, să-i sărute şi să le facă urări în nume personal. Fiecare avea ceva de spus. Vorbele lor erau sincere şi frumoase, erau spuse cu dragă inimă, din suflet.

Au fost şi lacrimi. Din partea părinţilor. Dar lacrimi de bucurie. Tatăl băiatului, printre altele, i-a atenţionat cu blândeţe:

– Aveţi mare grijă, copiii mei dragi! Căsătorindu-vă să nu credeţi că s-a terminat cu greutăţile. Dragostea nu ţine şi de foame… Labirintul vieţii fiecărui om este lung şi tare întortocheat. Acum sunteţi împreună şi veţi fi binecuvântaţi să vă iubiţi până ce numai moartea vă va despărţi. Vă va fi mai uşor în doi, dar sunt şi multe capcane, încercări şi tot felul de ispite care să vă rătăcească, să vă împingă în labirintul întunecat. Să nu părăsiţi partea luminoasă a lui, copii! Fiţi binecuvântaţi!

Se făcuse linişte deplină. Nu vorbea nimeni. Toţi cei prezenţi erau impresionaţi. Ascultau atenţi de parcă acele cuvinte erau adresate tuturor. Fiecare medita în gând asupra înţelesului celor spuse şi, după ultima expresie, nimeni nu a rupt tăcerea timp de câteva secunde lungi. Apoi toată lumea a aplaudat…

Adriana şi Cristian se ştergeau la ochi pe ascuns. Nu doreau să fie văzuţi că au emoţii ori slăbiciuni. S-au putut săruta abia după binecuvântarea dată şi atunci, la ureche, el a întrebat-o:

– Mergem împreună prin labirintul vieţii fără să ne rătăcim?

– Vom fi numai împreună până ce moartea ne va despărţi! îi răspunse Adriana îmbrăţişându-l strâns, cu toată puterea ce-o avea în braţe.

Gestul a fost observat şi a generat alte felicitări şi urări  tocmai în momentul în care se anunţau ultimele secunde ale anului. S-au desfăcut repede sticlele de şampanie şi s-a turnat în pahare. Toată prezenţa s-a ridicat de pe scaune cu paharele în mână.

Adriana şi Cristian intrară împreună în noul an ţinându-se de mână, stăpânindu-şi greu lacrimile de fericire, înconjuraţi de cei iubiţi de ei cu toată dragostea şi prietenia…

<<< SFÂRŞIT >>>

 *****

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

3 Comments

  1. pavel

    28 mai 2012 at 7:58 PM

    Ma bucur sa gasesc si aici aceasta nuvela pe care domnul Totpal a impodobit-o cu acel filmulet ce se potriveste de minune ..Viata e un labirint ,un caleidoscop in care,daca nu reusesti sa gasesti acele linii dupa care sa tii drumul drept,risti sa nu mai poti parasi labirintul .
    Am mers in tacere ,umar langa umar, cu Adriana, prin acest labirint atat de frumos construit.Umar langa umar,spuneam,pentru ca autorul nu ne slabește o clipa din ochi,pe noi,cititorii ,pentru ca ,in momentul in care simte ca atentia poate slabi,indată găsește un cuvant,o explicatie ,un ceva cu care ne aduce inapoi .Iata-ne ,asadar,urmarind povestea unei fete frumoase, de o puritate tulburatoare,care trece prin valuri de suferinte ,pe care autorul ,cu abilitate si uimitoare usurinta de a patrunde in sufletul
    personajului ,scoate la iveala atatea trairi incat face din subiectul abordat nu numai povestea unui personaj ci chiar un tablou social cu tot ce presupune acesta.
    Foarte sugestiv titlul ,caci perioada in care se desfasoara evenimentele epice este un labirint din care e dificil sa-i intrezaresti iesirea..Stim cu totii ca …entuziasmului generat de caderea regimului Ceausescu nu i-a urmat ceea ce toata lumea spera sa urmeze si tocmai aceste aspecte grave le-a surprins ,aparent tangential,Marian Malciu .La o prima lectura pare povestea cu happy end care iti descreteste fruntea si-ti induce starea de bine .Citind inca o data, nu poti sa nu remarci amaraciunea,revolta pe care o traieste
    Adriana ,trairi pe care le regasim si in sufletul cetateanului care se loveste de aceste aspecte intr-un sistem in care lipsa principiilor,eticii profesionale,lipsa parghiilor prin care ,sub aspect economic,societatea romaneasca postdecembrista ar fi trebuit sa se aseze pe un fagas propice dezvoltarii. Acest lucru confera textului greutate pentru ca ,pe langa povestea de dragoste ,intalnim si elemente de alt ordin .
    Asadar un text ce merita citit cu toata atentia.

  2. Georgeta Resteman

    29 mai 2012 at 4:12 PM

    Da, nu te dezminti, scrii si scrii bine! Orice comentariu e de prisos, tinand seama de “antecedentele” scriitoricesti, pentru ca am pretentia ( sper ca nu exagerata) ca iti cunosc foarte bine stilul pe care l-am evocat in multele mele comentarii anterioare la creatiile tale. Ma bucur sa vad la fiecare text in parte acea calitate a scrierii pe care am intuit-o inca din 2009 cand am avut ocazia sa ne cunoastem, si care aduce noi elemente care imi confirma, fara indoiala, convingerea ca ai un condei minunat! Felcitari, Marian si mult succes in continuare!

  3. RODICA

    30 mai 2012 at 7:53 AM

    Ai prins din nou in cuvintele tale crampee din viata cotidiana,este ceea ce tu stii sa observi cu mare abilitate(profesia bat-o vina..!!)mi-a placut…,poate fi reala si asta place cititorului.Felicitari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Apart Hotel “Best Choice” Sinaia

Cazare in Sinaia “Best Choice Apartments” Apart Hotel “Best Choice” Sinaia cuprinde două a…