Home Breaking News Stiri Exclusive Marian MALCIU: Nuvela “Prin labirintul vieţii” (prima parte)

Marian MALCIU: Nuvela “Prin labirintul vieţii” (prima parte)

95 min read
2
0
226

Adriana reuşise la examenul de licenţă şi se întorcea fericită acasă, în municipiul de domiciliu al familiei sale. Expresia “licenţiat în drept” nu-i dădea pace, îi întreţinea o stare de mulţumire şi fericire, necunoscută până atunci, pe care nu avea cui să o împărtăşească în acest tren aproape gol, în plină noapte. Bucuria, abia ţinută în frâu, i se întipărise pe trăsăturile chipului frumos.

Fără să realizeze, arborase un zâmbet de învingătoare, fapt ce nu putea scăpa neobservat de cei care, îndreptându-se pe culoar, spre ieşire, în apropierea staţiilor, îşi aruncau privirea pe geamul compartimentului. Îi stătea bine, era fermecătoare şi arăta asemenea unei copile împlinite.

Bărbaţii zăboveau mai multe clipe şi încercau chiar şi câte un surâs de satisfacţie, fără a ascunde plăcerea de a o descoperi şi a o admira. Fata nu-i vedea ori întorcea capul spre pe fereastră, calmă, netulburată, fără să-şi piardă zâmbetul. Nu a deranjat-o cu nimic nici băiatul care i-a făcut cu ochiul şi a ridicat întrebător din sprâncene. A fost suficient să-i răspundă cu un surâs superior şi să mişte uşor capul, de la stânga la dreapta şi înapoi, semn că nu se poate mai mult.

Acasă, aproape la miez de noapte, bucurie mare şi parcă nu se mai terminau felicitările şi îmbrăţişările părinţilor si fratelui mai mic, deşi acesta era preocupat până peste cap cu pregătirea examenului de admitere la aceeaşi facultate, în acel an de început de secol Andrei era hotărât să ajungă procuror şi părinţii l-au asigurat că-l pot ţine la facultate, imediat după liceu, dacă se pregăteşte serios să intre la stat. Nu aveau posibilităţi materiale suficiente pentru a-şi permite să plătească taxa la facultăţi particulare. Tocmai din această cauză pierduse Adriana un an. In învăţământul superior particular se intra mult mai uşor dacă aveai bani pentru achitarea taxelor. Nici nu se mai punea problema unui examen de admitere. La unele facultăţi se lua în calcul media din timpul anilor de liceu şi cea de la examenul de bacalaureat. În schimb, la facultăţile de stat, era strict limitat numărul de locuri şi concurenţa era foarte mare, iar ea nu reuşise în primul an de după liceu.
Pavel, tatăl Adrianei, fost absolvent al Liceului Economic din localitate, a fost contabil. În urmă cu trei ani fusese trecut în şomaj. Unitatea industrială în care lucra şi-a restrâns activitatea până a intrat în faliment. Statul nu a mai intervenit pentru ştergerea datoriilor la terţi. După expresia unor foşti salariaţi de acolo, a fost vândută la kilogram, adică la fier vechi. Nu a găsit un nou loc de muncă. Patronii, de regulă, căutau oameni tineri, nu de vârsta lui, chiar dacă avea experienţă în domeniu şi referinţe foarte bune. Singura soluţie găsită şi acceptată, după îndelungi căutări, a fost una care nu-i convenea cu niciun chip: vânzător de produse agricole în una din pieţele mari ale urbei.
Nu era străin de domeniul propriu zis. Născut şi crescut la sat până la vârsta de liceu, cunoştea toate produsele şi le sorta, numai dintr-o privire atentă, sub aspect calitativ. Nici cu socotelile nu putea avea probleme şi, adeseori, era de mare ajutor patronului în ţinerea evidenţelor la zi şi în întocmirea bilanţurilor. Tocmai pentru asta primise salariu mediu pe economie după numai trei luni de muncă. Era corect, operativ şi punctual, după cum se obişnuise cândva la stat. A trebuit să treacă cu vederea, înghiţind în sec şi strângând pumnii a nemulţumire şi furie, atitudinea patronului la primele dispoziţii de lucru peste programul stipulat în contractul de angajare. Situaţia materială a familiei şi nesiguranţa generală în asigurarea unui trai decent, manifestată din ce în ce mai clar, l-au determinat să suporte cu stoicism înlocuirea la tarabă cu Aurora, nevasta lui, când era chemat să se ocupe de actele contabile ale societăţii.
Era mai dificil în timp de iarnă. Nu era de ici de colo să stai în picioare la tarabă, întreaga zi, pe timp de zloată şi ger. Pe de altă parte, dată fiind structura lui sufletească, îi era greu când veneau pensionari la cumpărături. Le plângea de milă auzindu-i cum cer câte două-trei cepe ori doi morcovi şi un kil de cartofi.  Adeseori se supăra când produsele pe care le vindea nu erau de provenienţă românească. Nu suporta să vândă produse importate, tocmai el, obişnuit din copilărie, la ţară, în belşug de legume şi fructe crescute natural, fără îngrăşăminte chimice şi toată gama de stimulatori ce se foloseau acum pe scară largă. Era convins că aceştia conţineau multe chimicale care dăunează sănătăţii omului. Îmbătrânit înainte de vreme, devenit posac şi urâcios, se împăca destul de greu cu situaţia, dar nu mai avea altă soluţie şi nici încredere că s-ar ivi un ceva mai bun. Spera să-şi vadă copiii “ajunşi”, cum îi plăcea sa se pronunţe. Alte speranţe de mai bine, nu avea…
După ce atmosfera, plină de bucurie manifestată fără rezerve, s-a mai risipit, Pavel şi-a luat fata de mâna şi i-a vorbit cu voce gravă:
– Adriana, tată, ai o facultate şi ai învăţat destule, dacă zici că ai luat licenţa cu 8,50. De aici încolo ia-ţi viaţa în mână şi mergi înainte ! Fă-ţi o situaţie, că vezi bine cum sunt vremurile. Ai bani, eşti băgat în seamă. Nu ai bani, eşti un nimeni! De mâine te duci să-ţi cauţi de lucru..
– Hei, măi omule! Lasă fata să se odihnească şi ea, să-şi revină o ţâră, să-şi tragă sufletul şi pe urmă o merge, că ştie ea ce-i de făcut! l-a întrerupt Aurora privindu-l cu ciudă, după care şi-a tras fiica de cealaltă mână, îmbrăţişând-o protector.
– Ba nu! Odihna vine după ce ţi-ai aranjat, cât de cât, viitorul. O să fie timp şi pentru asta, a concluzionat Pavel pe acelaşi ton, fixându-şi privirea dezaprobatoare în ochii soţiei.
– Nu zic nu, tată, dar aş vrea sa mă apuc de avocatură, interveni Adriana cu voce nesigură.
– Ha, ha, ha! Nici nu ştii ce înseamnă asta! M-am interesat eu, dacă vrei să ştii. N-ar fi mare scofală, dar ne trebuie bani. Bani mulţi, fata mea…
– Fac doi ani de stagiatură la un barou, pe lângă un avocat şi…
– Şi pe avocatul ăla cine-l plăteşte Adriana? Ştii că nu-ţi dă bani, dar cere şi pentru impozit şi pentru el? Ştii că trebuie plătit şi la barou?
– Ştiu că la început…, încercă fata să zică ceva, uşor descumpănită, cu privirile în podea.
– Nu ştii nimic! Mergi mâine şi te interesează, vezi ce condiţii se cer şi cât ar costa. Nu avem acum posibilitatea să te ajutăm, o întrerupse Pavel cu multă hotărâre şi obidă în vocea-i sugrumată. Te angajezi pe undeva, adunăm ceva bani şi pe urmă om vedea. Uiţi ca şi Andrei trebuie să plece şi are nevoie de bani?

– Bine, tată! …  Înţeleg situaţia în care ne aflăm. Am sa văd ce şi cum. Mă voi interesa şi dacă va fi vreo bursă a locurilor de muncă. Poate prind un post de consilier juridic, să fiu în domeniu…

– Dacă ai noroc şi te ajută Dumnezeu. Se scot locuri de muncă de ochii lumii, că aşa zice legea dar, ca să ştii şi tu, ele sunt ocupate înainte de data concursului. Sunt oameni cu bani şi sunt şi obligaţii de familie. Fiecare îşi aduce oamenii lui.
– Da, dar dacă se organizează concurs pentru ocuparea locului de muncă, eu voi…
– Tu vei face nimic, fată! a izbucnit Pavel, iritat şi nemulţumit. Concursul ăla îl câştigă nepoata patronului ori cel care a dat dreptul deja. Ţi-am mai spus că m-am interesat şi, ca să ştii, în oraşul ăsta nenorocit ca şi peste tot, cam aşa se întâmplă…

Îngândurată şi din ce în ce mai îngrijorată, Adriana a mers prin tot oraşul şi a citit anunţuri de toate felurile. Nimic nu a găsit, în domeniul său de pregătire, în afara a două situaţii la care a renunţat când a citit condiţia obligatorie de vechime: trei ani în funcţii similare!
Nu s-a descurajat. A cumpărat câte un exemplar din toate ziarele locale şi nu i-a părut rău. A descoperit un anunţ pentru postul de jurist la o firmă de confecţii şi, renunţând la masa de prânz, şi-a îndreptat paşii către adresa înscrisă în ziar. A avut noroc să-l găsească chiar pe patronul firmei. Au stat de vorbă pe îndelete. În termen de  cel mult o săptămână, trebuia să aducă adeverinţa de absolvire, dacă nu poate prezenta diploma în original sau copie. Patronul a fost foarte clar în expunerea situaţiei de fapt şi a condiţiilor. O angaja ca debutantă, pentru o perioadă de probă pe întinderea a trei luni, cu salariul minim pe economie, dacă activitatea desfăşurată este suficient de convingătoare şi utilă firmei, dar fără contract de muncă. Adriana a fost dezamăgită, dar a acceptat aceste condiţii gândind că va munci cu hotărâre să fie plătită şi să obţină după cele trei luni contractul de muncă dorit.
I-a povestit totul mamei sale, cu lux de amănunte, dar aceasta nu a înţeles mare lucru pentru că, speriată de întârzierea fetei, stătuse în aşteptare ca pe ghimpi şi încă era tulburată.
– Bine că ai venit, mamă! Eram aşa de îngrijorată. Nu ştiam pe unde te duci şi ce faci… Lasă! Povesteşti totul când vine şi tăticu-tău de la serviciu…
Aurora era casnică. Pe vremuri, se părea că salariul soţului acoperea toate cheltuielile necesare unei familii normale, fără pretenţii deosebite. Mai apoi, au venit pe lume cei doi copii şi, pe măsură ce creşteau ei, creşteau şi cheltuielile obligatorii pentru hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte etc. Iar după evenimentele din decembrie ’89, contrar aşteptărilor, mai ales după trecerea în şomaj a lui Pavel, întreaga familie a trecut printr-o perioadă de reală sărăcie. Singura sursă suplimentară de câştig venea din lucrul de mână al Aurorei. Lucra macrameuri de mulţi ani şi câştiga uneori destul de bine. Acum, pentru că nu mai aveau căutare, a început sa lucreze goblenuri. Munca în sine nu era grea, dar îi oboseau ochii destul de repede. Reuşea să lucreze şi să vândă câte un goblen o dată la o lună. Era mare câştig pentru economia familiei…
Nu a fost prea încântat Pavel de cele relatate de Adriana dar, nici în căutările sale nu găsise ceva mai bun, cu toate promisiunile patronului său ori ale unor foşti colegi de serviciu.
– Neapărat pleci la Bucureşti să-ţi iei adeverinţa, că dacă nu apare la dosarul de cadre, cum spuneam noi pe vremuri…
– Resurse umane, tată !
– Da, da, astea sunt şi, după cum spuneam, au nevoie de dovada studiilor superioare. Altfel nu te ţin pe post şi vine altul cu diplomă şi te zboară.

Ultimele cuvinte au fost scăpate printre dinţi, ca o şuierătură, însoţite de ridicarea mâinii drepte într-o mişcare ce însemna aruncarea unui obiect nefolositor, uzat şi învechit, care nu-şi mai justifică prezenţa în casă. Adriana şi-a privit tatăl câteva secunde şi i-a citit tulburarea şi toată nemulţumirea pe faţă. A înţeles că altă soluţie nu are. A mişcat încet capul în semn de aprobare şi a ieşit tăcută din încăpere. Nu l-a văzut pe Andrei, rămas încremenit dincolo de tocul uşii după ce ascultase întreaga discuţie, privind-o compătimitor. S-a trântit pe pat cu ochii ţintă la tavan şi a rămas cu braţele ridicate, având palmele desfăcute a rugă, preţ de câteva minute…

Pe holul central al impunătoarei clădiri, în timp ce se îndrepta spre secretariat, Adriana l-a întâlnit pe Sergiu, unul din asistenţii universitari de la Ştiinţe penale. A vrut să evite orice dialog, dar el a prins-o de mână şi a întrebat-o batjocoritor, fără să ia în seamă cele câteva persoane care treceau pe lângă ei:

– Şi acum, absolventă cu diplomă, eşti speriată de avioane?

– Nu am fost niciodată şi nici acum nu sunt, dar cu tine nu am ce discuta!
– Hai, nu fi prostuţă! Vino pe la mine să văd dacă ai învăţat câte ceva…              Adriana şi-a eliberat mânioasă mâna, l-a privit în ochi cu furie şi i-a trântit un “du-te     dracului, dobitocule!” printre dinţi, după care a intrat ca o avalanşă în secretariatul Facultăţii de drept, roşie în obraji şi umilită sufleteşte.

… Îl cunoscuse pe Sergiu în primul an de facultate, la balul bobocilor. El era student în anul patru. A invitat-o la dans şi toată seara a stat pe lângă ea, atent şi prietenos, atrăgând-o în discuţii foarte serioase. Vorbea frumos, era pedant şi elegant, avea statură şi ţinută atletică, dansa uşor, cu plăcere, atrăgând prin atitudine privirile multor fete. Adriana  s-a simţit flatată şi a făcut eforturi să se poarte pe măsura situaţiei, chiar dacă nu era obişnuită cu astfel de atmosferă şi dialog, cu mult superior celui purtat cu vreun coleg de liceu.

Sergiu părea foarte sincer interesat de ea. Zâmbitor, amabil, foarte sigur pe el, s-a oferit să o conducă la cămin când petrecerea a luat sfârşit. Adriana a fost impresionată suficient de mult ca să aprobe şi a rămas fără cuvinte când, afară, a invitat-o să urce în maşina lui. Nu era cunoscătoare în domeniu, dar a înţeles că era o maşină adusă din afara ţării, robustă şi foarte elegantă. A ezitat încercând să refuze, dar el, cu vorbă bună şi zâmbet liniştitor, a deschis portierele larg şi a ajutat-o să urce, promiţându-i că o va coborî în apropiere şi nu chiar în faţa campusului.

S-au întâlnit de mai multe ori, aproape săptămânal, în afara incintei facultăţii şi se înţelegeau foarte bine. Prietenia lor părea sa fie de durată,  frumoasă şi aşa s-a menţinut până la sfârşitul anului, când nimeni şi nimic nu a putut vicia această relaţie…

In liniştea ce se instaurase în vagonul de clasa a doua, Adriana revedea mintal întregul film al traseului acelei zile. Toate au decurs după cum i-au fost speranţele şi aşteptările. Doar episodul întâlnirii cu Sergiu i-a lăsat un gust amar. Amintindu-şi întâlnirea cu el a roşit şi simţea cum îi ard urechile de ruşine şi mânie. Fără să vrea s-a întors în timp, la perioada în care au fost prieteni…

… Se îndrăgostise sincer de Sergiu şi aştepta cu înfrigurare fiecare întâlnire. Nu neglija studiul şi dorea să reuşească depăşirea plafonului pentru obţinerea bursei, nu numai pentru a-i dovedi lui cât este de bună ci pentru că, în principal, de acasă nu putea aştepta ajutor financiar. Ştia cât de greu este pentru părinţii ei în economia de piaţă, fără alte venituri în afara singurului salariu şi acela minim. Era frumoasă prietenia lor, chiar dacă unele colege i-au spus, ca din întâmplare, că asistentul este obişnuit să-şi schimbe iubitele după ce le cucereşte. Nu a crezut nimic. A fost convinsă că fetele fac asta din cauza invidiei. Adriana a refuzat să asculte şi în sufletul ei nu s-a strecurat îndoiala ori gelozia. Pentru ea Sergiu era curat sub toate aspectele şi la fel de curată considera că este prietenia lor. A fost frumos totul, dar numai până în preajma sărbătorilor de iarnă, pentru ca în noaptea de revelion să se spulbere, asemenea  unui castel de nisip, întregul vis, întreaga poveste de dragoste şi toată încrederea ei în prietenia băieţilor.

Cu aproape două săptămâni înainte de Anul Nou, Sergiu a anunţat-o că organizează revelionul la el acasă şi că a invitat deja un grup de fete şi băieţi care abia aşteaptă să o cunoască. Evident, a acceptat bucuroasă şi l-a aşteptat să vină la cămin să o ia, precum el i-a propus. Din toate economiile reuşise, cu chiu cu vai, sa-şi îmbogăţească garderoba, astfel încât să se simtă bine. O colegă i-a lăsat pantofii ei, aproape noi. Nu-i ajungeau banii şi pentru încălţăminte.
De la bun început Adriana a avut o primă surpriză, care i-a provocat nelinişte şi un început de teamă. Casa era pustie. Nici urmă de pregătiri şi nici urmă de musafiri. Era cald şi atât. Iar Sergiu, parcă nu mai era Sergiu. O ţintuia cu o privire provocatoare şi uşor batjocoritoare, de învingător, pe care ea nu i-o cunoscuse vreodată. Sub scutul surâsului, ce se dorea cuceritor, i-a explicat că prietenii lui au plecat la munte, anunţându-l în ultima clipă că nu vor mai veni la petrecere. Fata a înghiţit în sec. Teama a îmbujorat-o subit. Îşi simţea inima bătând tot mai puternic, speriată, ca în faţa unui pericol pe care nu-l vedea, dar despre care ceva, înlăuntrul său, instinctual, o avertiza. S-a ridicat precipitată, cu intenţia vădită de a pleca, dar atitudinea lui ferma i-a retezat iniţiativa aşezându-se în faţa ei şi vorbindu-i batjocoritor:

– O mai bună ocazie să te distrezi nu-ţi mai oferă nimeni la ora asta, păpuşă! Pe de altă parte, avem ocazia să ne cunoaştem şi noi mai bine. Nu crezi că e momentul? Destulă răbdare am avut cu tine. Gata! La cumpăna dintre ani vei fi a mea…

… Zgomotul ascuţit al roţilor frânate la intrarea în gară i-a rupt Adrianei şirul amintirilor, nu înainte de a avea senzaţia că i-a răsunat în urechi zgomotul încuietorilor pe care Sergiu le-a acţionat cu o telecomandă sofisticată, cum nu văzuse în viaţa ei. Şi-a scuturat capul, plină de scârbă, mânie şi umilinţă, şi-a luat geanta şi a coborât aproape în fugă, de parcă în tren era cel care o supărase atât de tare trecând-o printr-o experienţă amară, pe care nu credea că o va uita întreaga viaţă…

*

Cu mult curaj şi dornică să facă o bună impresie a plecat Adriana la drum. L-a găsit pe patron împreună cu avocatul firmei care, de la bun început, a privit-o de sus, superior. A citit şi el adeverinţa prezentată de fată patronului şi a întrebat-o cu vădită surprindere:
– Chiar la Universitatea din Bucureşti ai studiat, domnişoară?!

– După cum scrie acolo, domnule avocat…

– Bine, bine, nu te supăra! Mă uitam la media asta frumuşică. Ai avut ceva pile pe acolo, nu ?

– Nu am avut pile pe acolo şi nici în altă parte. Am învăţat şi atât, a răspuns fata, încercând să-şi ascundă dezamăgirea şi iritarea ce-o cuprinsese.

– Ei, vom vedea ce ştii şi cum te descurci…, a răspuns avocatul, uşor enervat, privind-o mai atent. Dacă dai satisfacţie şi te orientezi cum trebuie, poate te iau la cabinetul meu şi te recomand mai departe. Să vezi ce bine îţi va fi! Ce ziceţi, domnule director?

– Da, sigur că da! a îngăimat directorul firmei neatent ori surprins de ideea avocatului, trecând un pix elegant dintr-o mână în alta.

Cât ar fi fost de bucuroasă de şansa angajării, Adriana nu putea scăpa sclipirea pofticioasă a avocatului, care-i fixa genunchii în acele momente, după ce zăbovise cam mult asupra sânilor, ce împungeau  tinereşte bluza subţire de vară. Şi-a strâns involuntar picioarele mai tare în împreunarea ce o aveau deja, a fixat un punct în podea şi a înclinat uşor din cap a neîncredere, în semn de “vom trăi şi vom vedea”.

– De luni începi munca, domnişoară, i se adresă patronul. Vei ţine legătura în permanenţă cu mine şi cu domnul avocat. Orice hotărâre ai lua, o discuţi cu noi, în prealabil. Nu uita că aici şi oriunde reprezinţi, în primul rând, interesul meu. Adică al firmei. Orice litigiu îl discuţi cu mine şi vei susţine opiniile mele. Am dat dispoziţie secretarei să se ocupe de întocmirea deciziei şi a altor formalităţi. Deocamdată, vei lucra în acelaşi birou cu ea până îţi voi repartiza o altă încăpere. Ai un computer acolo, telefon şi fax. Le vei folosi strict în probleme de serviciu.

Se scursese parcă prin picioare tot curajul şi voinţa Adrianei. Tonul directorului, patronul firmei, a fost atât de poruncitor încât a năucit-o cu totul. O privise în ochi, dar fără să o vadă, rece, deosebit de distant şi superior. Ea nu a pus întrebări şi nu a cerut explicaţii. Oricum, în acele momente, nu ar fi putut. A dat din cap în semn de aprobare şi atât!

Mergea spre casă aşa de îngândurată, nemulţumită şi descurajată, încât nici nu şi-a dat seama că plouă şi apa-i şiroieşte pe obraji şi pe umeri…

Era bucurie mare în casă.

Andrei, după ce trecuse foarte bine de bacalaureat, a trecut la fel de bine şi prin examenul de admitere. Fericirea lui i-a molipsit pe toţi ai casei.

După masa de prânz, la cafea, au venit în vizită doi colegi de liceu cu prietenele lor, toţi fericiţi ca sunt declaraţi studenţi şi Adriana a trebuit sa le povestească despre programul facultăţii, despre modul de obţinere şi repartizare a camerelor din căminele studenţeşti şi alte aspecte referitoare la viaţa studenţească. Se simţea bine cu ei şi era încântată să le poată fi de folos şi să le desluşească unele curiozităţi. O singură întrebare a fost de natură a-i schimba toată buna dispoziţie de până în acel moment. Sosise, neaşteptat, chiar de la fratele ei.

– Adiţă, spune-ne ce relaţii ţi-ai făcut pe acolo şi cu cine se poate discuta mai liber! Cum ne vor privi asistenţii şi care este mai de gaşcă?

A încercat să fie cât mai degajată, dar a răspuns cam în doi peri, grăbită să scape de ei şi de asemenea întrebări ce nu-şi aveau rostul.

– Nu vă faceţi gânduri de acum. Toţi sunt cam la fel. Vin, vorbesc două ore şi pleacă. La examene sunt severi. Daca nu ai fost la ore, te ţin minte. Cine este mai activ la seminarii, este bine văzut, în general. Altceva, nu am să vă spun. Asistenţii sunt la fel ca profii. Mare ajutor n-o să aveţi din partea lor…

S-a retras în dormitor, cu ceaşca aproape plină, preocupată de acele amintiri care o deranjau cel mai mult. Cele legate de Sergiu…

„Ce naiba! Tocmai despre asistenţi şi-au găsit ei să mă întrebe! Dar, de unde să cunoască ei ce mă frământă pe mine şi nu-mi dă pace? Sunt nevinovaţi. Eu am fost rea. Trebuia să le mai povestesc şi alte aspecte”, se mustra Adriana întinzându-se nervoasă pe marginea patului. „Oare el cum se poartă acum, ca asistent? Doamne! Cât de bădăran a putut fi atunci cu mine! Cât de nesimţit!”

… Sentimentele ei erau puternice şi a sperat că el doar glumeşte, că o pune la încercare. A rămas, uşor panicată, cu toate simţurile în alertă, după ce i-a promis că nu se va întâmpla nimic rău. Au aranjat împreună masa şi scaunele astfel încât să aibă spaţiu de dans, la dorinţa lui, dar şi ecranele celor două televizoare să fie la vedere din orice loc al mesei. Părinţii lui Sergiu ori femeia angajată în casă pentru întregul menaj, după cum a aflat Adriana mai târziu, pregătiseră de toate, iar frigiderele şi cămările erau pline. În timp ce ea aşeza faţa de masă, farfuriile şi tacâmurile, el se ocupa de băuturi şi le gusta pe toate pentru a se hotărî ce să aleagă. Îl privea  cu luare-aminte si descoperea un alt Sergiu pe care nu-l mai văzuse vreodată în tot acest timp. Lângă ea era  un Sergiu care  înlocuise cuvintele acelea pline de bun simt cu un limbaj de birjar şi constata cu uimire că boxele, care altă dată  dezmierdau auzul, acum trebuiau să cutremure pereţii  A invitat-o la dans sau mai bine-zis, a luat-o la dans încercând să o dezbrace, puţin câte puţin şi, deşi picioarele nu prea-i dădeau semne de ascultare, a împins-o cu forţă pe o canapea si a ţipat privind-o cu ochii bulbucaţi:
– Nu ţi-am spus să te dezbraci ? Nu ţi-am spus să pui un halat din baie pe tine? Nu ţi-am spus că la cumpăna dintre ani…

… – Hei Adriana, te-am strigat de trei ori şi nu auzi! Ce-i cu tine, fetiţo? Mă îngrijorezi, a murmurat Pavel apropiindu-se de pat şi privindu-i întrebător ochii deschişi aţintiţi în tavan. Băieţii pleacă şi vor să-şi ia rămas bun!
… După două luni Adriana era deja obosită de activităţile ce i le punea în sarcină patronul. Nu de munca specifică juristului, cât de alte treburi pe care trebuia să le rezolve. În urma scandalului provocat prin refuzul de a face cafeaua la ora 9. 30 şi a-l servi pe patron în biroul său, treabă rezolvată de secretară până în acea zi, Adriana  trebuia să se ocupe şi de corespondenţă, de întocmirea zilnică a pontajului muncitoarelor din secţie şi a personalului auxiliar, să lucreze la calculator orice-i dădea patronul şi la orice oră avea acesta nevoie, chiar după orele de program ori în zile de sărbătoare şi alte mărunţişuri consumatoare de energie, timp şi linişte.

După toate acestea, la vremea salariului pe a doua lună, a primit cu 15 % mai puţin pe motiv că nu a întocmit nişte lucrări la timp şi ar fi prejudiciat, în felul acesta, societatea comercială. Când a mers în biroul patronului pentru a discuta această nedreptate, el i-a spus să conteste în scris, dar a ţinut să menţioneze, batjocoritor şi insinuant:  “nu aşa vei rezolva litigiul cu mine, cel care te-a penalizat”!

Acasă nu a povestit nimic. Să nu-şi supere părinţii. Avea şi teamă că tatăl său, oarecum impulsiv în ultimul timp, va merge peste patron şi nu se ştie cum se putea finaliza o discuţie cu acesta. A vorbit cu secretara, între patru ochi, rugând-o să păstreze secretul şi s-o povăţuiască. Aceasta, cu doar cinci ani mai mare decât ea, i-a spus direct:

– Fetiţo, învaţă să te porţi cu şefii! Ce? Nu poţi sa fii amabilă, să-i zâmbeşti şi să-i spui bancuri? Îţi şifonezi blazonul dacă faci asta?

– Cum?! a exclamat biata fată ridicând sprâncenele. Dar nu este normal să fac aşa ceva şi nici nu pot! El este cu 20 de ani mai mare şi este patron, pe când eu…

– Şi ce? Crezi că dacă are 45 de ani nu-ţi face faţă? Grija asta o ai tu? a întrerupt-o secretara privind-o cu ironie nedisimulată, semn că nu glumea.

– Bine, dar ce spui tu este o…

– O cale de păstrat postul şi de a trăi bine aici. Asta e! Eşti proastă, nu vezi? Nu judeci?

– Şi tu…, tu ai procedat în felul acesta? Aşa ai rezistat aici?

– Asta nu te interesează pe tine şi nu-ţi permit să gândeşti urât despre mine! Hai! La treabă, nu mai pierde timpul! Ar fi bine să te hotărăşti până nu este prea târziu, a adăugat secretara examinând-o cu coada ochiului.

Adriana a înghiţit în sec, a şters cu mâneca primele lacrimi şi nu a mai fost în stare să scoată o vorbă ori să gândească coerent la ceva. Scotocea pierdută în geantă după batistă, uitând că o avea pe birou în faţa sa.

După câteva zile, profitând de existenţa unor probleme litigioase ale firmei, a luat dosarul în braţe şi a mers la patron să-i explice şi să-i ceară voie să se consulte cu avocatul firmei.

– Da, ştiam! au fost primele cuvinte ale acestuia, după ce a întrerupt-o pe fată, înainte ca ea să-şi fi terminat explicaţiile bine documentate. Ai în vedere ca firma să câştige în orice situaţie. Nu mă interesează mijloacele folosite!

– Domnule director, în cauza despre care discutăm, societatea nu a respectat în totalitate obligaţiile stipulate în…

– Şi ce e cu asta? Te suport aici şi te plătesc tocmai ca firma mea să nu fie prejudiciată. E ultima şansă pe care ţi-o mai dau. E clar ? Mergi la avocat şi vezi cum descurcaţi problema!

A urmat un moment de tăcere, în care Adriana se uita încremenită în documente, cu teamă să-şi ridice privirea către director. Norocul ei. Altfel, ar fi văzut rânjetul răutăcios şi sclipirea batjocoritoare din ochii ce o priveau cu unde de dispreţ amestecat cu dorinţă animalică neîmplinită.

S-a ridicat învinsă de tonul ridicat şi autoritar al patronului şi, în aceeaşi măsură, de umilinţa pe care o suporta fără să poată lua atitudine. A ieşit încet, cu capul plecat, stăpânindu-se cu greu să nu plângă. Spera ca la avocat să fie o discuţie profesională, colegială pe cât posibil, civilizată. Spre bucuria ei, începutul a satisfăcut-o. Atâta doar că a fost doar o iluzie spulberată după numai zece minute, în care ea a expus situaţia concretă, argumentaţia legală şi cele două modalităţi de rezolvare a cazului pe cale amiabilă, în situaţia că reclamantul îşi retrage plângerea şi societatea înţelege să suporte o serie de cheltuieli în beneficiul acestuia…

– Gata, gata! Felicitări colega, îmi place cum ai gândit!

– Domnule avocat, am în vedere prevederile articolului…

– Nu, nu e cazul să vii cu alte susţineri. Te-am înţeles şi recunosc că ai studiat foarte bine situaţia şi, în aceeaşi măsură, actele normative la care se raportează cauza noastră. Dar, te întreb, directorul societăţii noastre este de acord cu tine?

Din acest moment, discuţia a luat o altă turnură. Avocatul încerca să o convingă pe Adriana că legea este făcută pentru a fi încălcată. Mai pe ocolite, mai direct, a subliniat că încălcarea o face întotdeauna cel care este mai puternic, mai influent…

– Iar tu trebuie să găseşti calea legală prin care să răstorni susţinerea, la fel de legală, a reclamantului nostru!

– Domnule, ceea ce susţineţi…

– Este foarte normal, măi fată! a întrerupt-o avocatul, oarecum iritat că nu este înţeles. Am spus, teoretic, ai cuprins perfect totul. Practic, mai ai de învăţat. Mai cerem amânări, mai cerem alte înscrisuri ori fabricăm altele antedatate, ne orientăm cu judecătorul de caz şi…

– Cum, se ajunge la o asemenea situaţie? a întrebat Adriana uimită de „explicaţia” avocatului, care se exprima foarte sigur pe el, privind-o în ochi, încercând să fie convingător.

– … Eu ţi-am propus să te iau pe lângă mine, îţi aminteşti?
– Da, dar era vorba de cu totul altceva, s-a grăbit Adriana să răspundă, ridicând sprâncenele vădit contrariată.

– Înţeleg că nu prea eşti agreată de patron. Dacă vrei să nu zbori şi să înveţi tertipurile meseriei, treacă de la mine, mă ofer să te ajut.

– Dacă sunteţi atât de binevoitor, eu am să…

– Lasă, discutăm toate amănuntele. Nu azi, că sunt ocupat. Mâine seară mergem undeva la un restaurant bun să cinăm…

– Domnule, vă rog, fără restaurant şi fără…

– Nu înţelegi. Acasă am nevastă, fată! De la restaurant mergem la hotel să…
– Ce vreţi să insinuaţi, domnule avocat? l-a întrerupt fără menajamente fata, ridicându-şi bărbia pentru a-şi fixa interlocutorul cu o privire fulgerătoare.

– Nimic. Programez o întâlnire doar, a răspuns el calm, fixându-şi privirea lacomă pe formele trupului fetei.

– M-aţi întrebat dacă accept aşa ceva ?

Roşie ca focul, cu mâinile tremurând vizibil, Adriana s-a ridicat de pe scaunul pe care l-a împins cu forţă de sub ea, şi-a strâns hârtiile şi, cu mâna pe clanţă, s-a adresat avocatului în loc de salut:

– Am sperat şi am crezut că puteţi fi un om serios, cel puţin în probleme de serviciu, dar…

– Nu-ţi permit şi nu te obrăznici cu mine, toanto! a ridicat avocatul vocea, cu obrajii roşii de mânie şi indignare nejustificată.

– Porcilor! a mai avut Adriana puterea să ţipe, mânioasă şi umilită, ridicând geanta strânsă cu un gest de disperare la piept.

A ieşit ca o vijelie trântind uşa cu putere, după care, la numai câţiva paşi, scotocea în geantă şi nu mai vedea batista din cauza lacrimilor pe care nu le mai putea stăvili. Nu era sigură dacă merge pe drumul cel bun de întoarcere, dar nici nu-i păsa dacă este o cu totul altă stradă. Simţea nevoia să meargă şi atât. Nu recunoştea şi nu vedea pe nimeni. Mergea poticnindu-se de fiecare denivelare a drumului şi se lovea de bordurile trotuarelor aşa cum îşi amintea acum că i s-a întâmplat la Bucureşti, în noaptea aceea de la cumpăna dintre ani, după ce a reuşit să fugă din casa lui Sergiu…

… Văzându-l atât de impulsiv şi lipsit de maniere, refuză să se dezbrace. Când încercă să-i vorbească, dorind să-i ceară explicaţii şi să-l tempereze, el o lovi cu dosul palmei peste faţă atât de tare încât, biata fată, paralizată de uimire şi durere, căzu pe canapeaua de pe care abia se ridicase. Rămase blocată, incapabilă să schiţeze un gest ori să articuleze vreun sunet. El o privea rânjind, cu pumnii strânşi, pregătit să mai lovească. Lipsa ei de reacţie din acele clipe îl determină să scuipe înciudat şi să se retragă la masă. Îşi turnă băutură în pahar, indiferent, de parcă nimic deosebit nu se întâmplase. După câteva minute Adriana se ridică. Îşi şterse sângele ce picura din nas şi încercă să-i vorbească, sprijinindu-se de braţul canapelei, destul de răvăşită încă de surpriza neplăcută pe care nu şi-ar fi putut-o imagina vreodată. El sorbea şampanie, pahar după pahar, indiferent, aparent plecat cu gândul departe.  Observând că nu o ascultă, cu paşi mici, înceţi şi nesiguri, Adriana plecă la baie să se spele. Ieşi de acolo mai calmă, mai sigură pe ea şi se opri în faţa lui, destul de aproape, privindu-l fix, cu dispreţ şi hotărâre în întreaga-i atitudine. Intenţiona să-l convingă s-o lase să plece. După doar câteva cuvinte, printr-o mişcare scurtă, surprinzătoare, el se ridică şi o prinse de încheietura mâinii. O trase cu forţă în mijlocul camerei. O privi sfredelitor şi, într-un amestec de ironie, duioşie şi autoritate, rosti apăsând pe cuvinte:

– Mai sunt 20 de minute şi vei fi a mea la cumpăna dintre ani. Dansăm!

– Sergiu, te rog frumos, încearcă să…

– Să taci când dansez! Auzi?

A întins braţele şi a cuprins-o, dar după doar trei paşi de dans, a început să-i tragă nasturii rochiţei de seară cu intenţia de a-i desface. Pentru că nu reuşea, a tras atât de tare că materialul a început să cedeze.

– Ce vrei? S-o rup toată? Dezbrăcarea! Si să taci! a ţipat Sergiu la ea, mai tare decât se auzea muzica dată la maxim.

Înfuriat de refuzul şi încercările ei disperate de a scăpa din strânsoarea lui, a început sa tragă de ea. I-a ridicat poalele şi a forţat rochia peste cap cu ambele mâini, mişcare la care s-a împiedicat şi a căzut, antrenând şi fata după el. Pe covor a prins-o de păr pentru a o împiedica să fugă şi cu mâna cealaltă a tras sutienul atât de tare, că au ieşit copcile din pânză, rupând-o. Văzându-i sânii goi, în libertate, s-a repezit ca un uliu asupra ei. Vânjos, mult mai puternic decât fata, a supus-o cu uşurinţă, cu toată îndârjirea ei plină de furie şi ruşine. I-a tras cu brutalitate chiloţeii minusculi, până a rămas goală, imobilizând-o sub trupul lui, încercând să se dezbrace, în acelaşi timp, folosindu-se doar de o mână.

Cu toate zvârcolirile şi încercările ei, Adriana nu reuşi să se elibereze. El încerca să o sărute pe unde nimerea, lăsând peste tot o dâră subţire de salivă şi, pe alocuri, urme de unghii grosolan înfipte în carnea fragedă ori muşcături pe pielea atât de fină şi curată…

– Sărut mâinile, domnişoară! Lacrimile provoacă riduri… Nu aţi ştiut?

S-a oprit speriată şi l-a privit pe tânărul ce o salutase atât de respectos. Nu-l văzuse şi nici nu-i venea să creadă că mai sunt şi băieţi manieraţi. După  câteva clipe şi-a revenit şi se întreba nedumerită de ce-i vorbea el despre lacrimi şi riduri. A ridicat mâna liberă şi a trecut-o uşor peste faţă, încercând să şteargă imaginile neplăcute aduse de amintiri. Atunci a înţeles că încă plângea. S-a şters cu batista deja umedă şi, ruşinată, cu privirea pe lângă ochii lui, l-a întrebat:
– Cine eşti dumneata? Mă cunoşti?

– Da, domnişoară. Eu sunt Cristian. Lucrez la o societate de pază. Am fost de serviciu la atelierul de la firma la care lucraţi dumneavoastră. De mai multe ori şi… şi vă ştiu de acolo

– Nu-mi amintesc să te fi văzut, dar n-are importanţă… Asta este ţinuta de serviciu, presupun, adăugă Adriana după ce îndrăzni să-l privească mai atent.

– Da, aşa este. Ţinuta de serviciu în care vin şi la acel atelier… Dumneavoastră treceaţi pe acolo doar să faceţi prezenţa. V-am văzut de mai multe ori când eram de serviciu. Vă simpatizează tot personalul, să ştiţi… Toate fetele vorbesc frumos despre jurista lor! Chiar şi şefii de secţii, dar mai pe ocolite… Mergeţi la serviciu, acuma? a întrebat-o băiatul, oarecum intimidat de tăcerea ei prelungită.

– Da, merg către acolo, deşi…

Adriana a răspuns cu voce nesigură, gândul fiindu-i plecat deja la mare depărtare, înghesuit de multe semne de întrebare la care era hotărâtă să dea răspunsuri cât mai repede. Dorea să-şi clarifice definitiv poziţia la locul de muncă şi încă era nedecisă. Nu era sigură că planul ei va reuşi, că nu va avea probleme. Se temea, totuşi, de atitudinea patronului.

– Domnişoară, sunt cu maşina de serviciu şi merg chiar acolo. Dacă acceptaţi, vă rog să urcaţi! Vă duc mintenaş şi nu vă mai obosiţi cu drumul.

L-a privit surprinsă şi i-a examinat din nou, mai atent, ţinuta vestimentară, memorând sigla societăţii de pază înscrisă pe bluzon. Încă nehotărâtă, a murmurat cu voce ştearsă:

– Nu vreau să ai dumneata probleme cu şefii. Pot ajunge şi pe jos…

– În niciun caz, domnişoară, a întrerupt-o Cristian vesel şi convingător. Fac un ocol de nebăgat în seamă… Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, dar  nu arătaţi prea bine. Cred că n-ar trebui să mergeţi atât de mult. E cale lungă… Sunteţi cam dărâmată, cum se spune!

– Chiar se observă? a întrebat Adriana, surprinsă şi ruşinată, simţind cum i se roşesc obrajii. Aşa este, am nişte probleme…

– Dacă vreţi, vă rog mult, le spuneţi în maşină, domnişoară. Nu trebuie să vă citească oricine pe faţă. Unii oameni se bucură de răul altuia…

– Da, ai dreptate şi dumneata, ce să mai zic… Accept propunerea. E mai bine, cred.

Au traversat strada pe spaţiul destinat pietonilor. El s-a asigurat că nu sunt pericole din cele două sensuri de circulaţie, ţinând o mână întinsă protector până la cotul Adrianei, fără să o atingă. A arătat cu un gest larg maşina aflată în apropiere, staţionată lângă bordură, schiţând un zâmbet uşor de încurajare. Nu era sigur dacă fata a observat şi o privea îngrijorat când a deschis portiera spate a maşinii.  Fără să intenţioneze, într-un impuls pe care nu şi-l explică, Adriana examină fugar maşina şi compară însemnele vopsite pe fiecare portieră cu cele reţinute de pe  bluzonul lui, după care zâmbi imperceptibil. Intră şi se aşeză pe bancheta din spate, oarecum uşurată şi bucuroasă că s-a ivit această ocazie. Nu-i scăpă nici privirea lui atentă.
– Am vrut să vin pe la dumneavoastră de mai multe ori, la birou, i se adresă Cristian, după ce porni motorul şi se înscrise cu autoturismul în traficul lejer al străzii…

– Cu ce ocazie? Ai probleme pe linie de muncă?

– Nu, domnişoară. Doamne fereşte! Aveam nevoie de nişte cursuri pe care bănuiam că le păstraţi şi acceptaţi să mi le împrumutaţi…

– Cursuri?! Ce nevoie ai avea?

– Sunt student la Drept, în ultimul an. Aici, în municipiu. Am început deja să lucrez la lucrarea de licenţă. Aveam nevoie…

– O, bravo! Felicitări! Cu serviciul dumitale… ai timp să te pregăteşti?

– Este destul de greu, să ştiţi. De regulă lucrez în tură de noapte, dar… trebuie să fac ceva. N-o să stau toată viaţa agent de pază, domnişoară! Asta nu este meserie de viitor. Salariul nu este din acela care să asigure un trai decent dacă-ţi faci o familie, explică pe larg Cristian, pe un ton tot mai trist pe măsură ce vorbea, privind atent drumul şi oglinzile retrovizoare.

– Te înţeleg… Ştii, zilele astea sunt cam… ocupată. Peste o săptămână, dacă mă cauţi, cu mare plăcere. Am şi câteva caiete de notiţe, poate îţi vor folosi. Este prea târziu atunci?

– Nu, nu este. Mulţumesc mult, domnişoară! Am ştiut eu că sunteţi amabilă şi nu mă refuzaţi.

– Ei, nu sunt chiar aşa. Aparenţele…

– Nu mai vorbiţi aşa, domnişoară, o întrerupse băiatul privind-o fugar prin oglindă. Spuneţi asta acum că aveţi vreun necaz, se pare, dar… Dacă nu sunt indiscret sau obraznic, cine vă supără mai mult? Patronul ori avocatul?

Adriana nu răspunse imediat. Simţi un anume ceva în intonaţia ce o imprimase Cristian acestei întrebări şi încercă, mai întâi, să înţeleagă din ce motiv. Era sigură că nu i se pare. „Ştie el, oare, că am probleme cu aceşti oameni? În acest caz de unde ştie? Întrebarea este foarte directă… Cine este el, cu adevărat?

– Ce te face să crezi că aceşti oameni ar fi cauza? Am probleme personale, de familie.

– De familie? Iertaţi-mă, dar nu vă cred, domnişoară! Nenea Pavel este un om de tot respectul şi doamna Aurora, la fel, este o…

– Ei, asta-i bună! De unde-mi cunoşti dumneata părinţii? întrebă Adriana, întrerupându-l total surprinsă, încercând să-i examineze faţa atât cât putea din poziţia în care se afla pe banchetă.

– Tatăl meu este prieten bun cu nenea Pavel, domnişoară. Au lucrat împreună la uzină. Au fost colegi de şcoală în tinereţe…

– Hm! E mică lumea asta în care trăim… Iată că am ajuns. Mulţumesc mult, domnule Cristian! Sunt datoare acum, aşa că vei obţine materialele de care ai nevoie. Ca să scap şi eu de datorie. Totuşi… de ce crezi că cei doi…

– Domnişoară, îi cunoaşte toată lumea cât sunt de jigodii. Amândoi! Multe salariate s-au plâns de ei…

– Bine, bine! Este suficient… la revedere! Încă o dată, mulţumesc! Se grăbi fata să încheie subiectul, redevenind rigidă şi temătoare.

Ultimele cuvinte pe care Cristian le rostise au avut darul de a-i întări hotărârea ce se înfiripase în mintea ei. Strângând cu putere dosarul ce-l purta cu ea, Adriana se îndreptă îndârjită către birou. La fel de îndârjită cum se întâmplase atunci, când cu ultimele fărâme de forţă şi voinţă, scârbită şi umilită, a reuşit să scape de Sergiu…

… El o domina prin forţă şi era conştientă de acest fapt. Ultima fărâmă de simpatie şi din dragostea ce i-o purta se pierduse în acea urâtă încercare de a o poseda fără voinţa ei. Când a simţit că el a reuşit să-i desfacă picioarele, cât să-şi introducă un genunchi între ele, a rămas paralizată de teama a ceea ce urma să se întâmple mai departe. A încetat să se apere şi a întins braţele lateral pe covorul moale, gemând şi respirând sacadat. Profitând de situaţie, el a ajuns cu mâna acolo şi a strâns-o cu putere. Durerea a făcut-o să-şi ridice ambii genunchi şi el, victorios, încerca să o penetreze. Simţindu-i goliciunea învârtoşată, Adriana a ţipat şi, plină de scârbă şi teamă, şi-a repezit ambele braţe puternic în pieptul lui, reuşind să-l răstoarne pe o parte. În încercarea de a se ridica să fugă l-a lovit cu un genunchi exact între picioare, destul de puternic ca el să se-ndoaie de durere, să urle şi să-şi ia mâinile de pe trupul ei.

S-a îmbrăcat în fugă, înnebunită de spaimă, în timp ce el încă se văicărea şi se zvârcolea pe covor, fără să o vadă ce face. A găsit telecomanda în buzunarul hainei lui şi, după mai multe încercări, a auzit zăvoarele culisând în lăcaşurile lor. S-a repezit la uşa şi a fugit afară fără să se mai uite înapoi.

A început să-şi mai aranjeze părul în timp ce încerca să se orienteze încotro să meargă. Era foarte dezorientată. Venise cu maşina şi, de moment, nu ştia în ce parte să meargă, să fugă cât mai departe de casa aceea, de omul pe care-l iubise şi de care-i era teamă să nu o urmărească.

Deodată cerul s-a luminat şi aerul a început să vibreze sub presiunea exploziilor al căror zgomot se propaga din toate direcţiile. Jocurile de artificii, cu intensitatea lor deosebită, a făcut-o să înţeleagă care este direcţia către Universitate. Mii de claxoane şi sirene se întreceau în toate tonalităţile pe străzile capitalei plină de animaţie, cântece, urale şi alte strigăte de bucurie.

Era Anul Nou!

Adriana străbătea dezolată Bucureştiul la cumpăna dintre ani, strecurându-se temătoare, fără speranţă, prin labirintul vieţii…

Plină de zel, îngândurată, dar meticuloasă, făcea ordine în hârţoagele ce le avea în primire. Ce nu mai era bun, rupea şi umpluse coşul de hârtii. Tria şi clasifica cu pricepere toate documentele. Pe domenii, pe cauze şi alte direcţii bine cunoscute de ea.

Secretara se făcea că lucrează absorbită de importanţa hârtiilor, pe care le frunzărea aiurea, urmărind curioasă activitatea Adrianei. Nu a întrebat-o nimic şi nu a întrerupt-o în nici-un moment dar, neobservată, a acţionat un fel de buton de alarmă de sub tăblia biroului. După numai trei minute Adriana auzi vocea  patronului, care intrase fără zgomot în încăpere:

– Nu ai venit să-mi comunici ce hotărâre ai stabilit cu domnul avocat!

– Nu, domnule, vă va comunica domnia sa. Eu vă voi prezenta astăzi demisia…

– Cum, renunţi la slujba asta onorabilă pe care abia ai găsit-o?

– Da, domnule! Ar fi fost onorabilă dacă aţi fi creat un mediu favorabil, dar în condiţiile…

– Aha, nu vrei să mai lucrezi cu porcii! ridică el tonul, iritat şi insinuant.
Descumpănită, Adriana rămase cu o mână plină de hârtii în aer, privindu-l pe director din ce în ce mai surprinsă. Îşi revenit rapid şi-i răspunse cu toată ironia de care era în stare:

– Circulă rapid veştile rele, domnule!

Patronul se întoarse cu spatele şi, când măna i se opri pe clanţă, îi spus printre dinţi:

– În zece minute să te prezinţi cu hârtia!

Şi s-a prezentat…

<<< Click AICI pentru continuare >>>>

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

2 Comments

  1. Georgeta Resteman

    26 mai 2012 at 1:50 PM

    Trebuie sa recunosc ca-mi era tare dor de lecturarea scrierilor tale. Ramai acelasi iscusit manuitor al condeiului transmitand cu dibacie cititorului emotia momentelor descrise, determinandu-l sa purceada , in timp si spatiu, in valtoarea actiunii si sa participe sufleteste la ea, ca un erou din umbra. Felicitari , prietene si sa-ti alunece condeiul mereu spre desfatarea sufletului cititorului. Un sfarsit de saptamana asa cum iti doresti si-un buchetel de ganduri purtand cu el miresme de iasomie mediteraneana si flori de portocal.
    Cu drag si prietenie mereu, tot eu

  2. Marian Malciu

    27 mai 2012 at 3:00 PM

    Mă bucură prezenţa ta, dragă Georgeta!
    Mulţumesc pentru aprecieri şi felicitări!
    În acest fel ţi se cuvin şi ţie… A apărut Regatul Cuvântului -- mai 2012 şi poeziile de la pagina 199 (inclusiv “lacrima florii de portocal”) cer aprecieri şi felicitări!! Voi face anunţul publicitar azi, pe seară probabil, dar încă nu a fost activată adresa la LSR…
    Toate cele bune, cu bucurie-n suflet şi cu noroc ieşit din prohibiţie!!
    Cu dragă prietenie,
    MM

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Alege adezivul potrivit pentru lemn – obtine imbinari sigure si de calitate inca de la prima aplicare

Spre deosebire de alte materiale din sfera constructiilor, lemnul necesita un grad mai spo…