Vezi aici "Prefata"

*******

CAPITOLUL I 

Meschinării în labirintul vieţii

[…]

În municipiul de pe malul stâng al Oltului era linişte. Zi de vară uscată, prevestitoare de furtună ce părea a fi anunţată de norii ce se adunau într-o linişte ameninţătoare şi care, într-un fel anume, era aşteptată să împrăştie din sufletele oamenilor furtuna interioară, puternică şi mistuitoare, peste care trecuse o noapte şi nu se liniştise. Era a doua zi după ce moţiunea de cenzură picase în plenul Parlamentului…

Partidul „unic” sau „prezidenţial”, după cum este denumit pe aceste meleaguri partidul aflat la guvernare, a avut suficienţi susţinători, chiar dacă au fost câteva cazuri de dezertare, dacă aşa se pot numi situaţiile în care omul, ca individ lucid, votează potrivit conştiinţei sale nealterate. Numărul celor care au votat „pentru” a fost mai mare decât al celorlalţi, ceea ce nu ştergea usturimea ,,palmei” primite în faţa naţiunii… Aparent, spiritele se liniştiseră. Se vorbea aproape în şoaptă. Oamenii încercau să se liniştească, să înţeleagă şi să descopere noi repere pe drumurile viitorului. Despre ce şi cum a fost ieri în Parlament se discuta numai în parcuri şi la cârciumile de cartier. Erau doar grupuri mici, răzleţe. În schimb, în pieţe se vorbea tare, mult şi cu obidă. Se vorbea pe faţă. Fără ascunzişuri.

Privatizaţii şi oamenii lor erau pasivi, chiar dacă pe alocuri încingeau spiritele.

„Ce e, bă? Nu vă convine? Destul am dus ţara în spate. Acum s-o mai duceţi şi voi… E normal, nu?”.

Adevărat, unii se abţineau de la provocări şi încercau să-i calmeze pe cei mai porniţi, mai ales când se ajungea la jigniri directe şi înjurături. Erau dintre cei care aveau membri de familie angajaţi în serviciu la instituţiile statului şi pentru ei, ca bugetari, măsurile în cauză anunţau sărăcia la uşile caselor.

Cei mai îndârjiţi erau pensionarii. Nu existau deosebiri de vârstă ori de profesii în care lucraseră până mai ieri. Ei ştiau doar că li se ia din pensie. Că li se ia, printr-un abuz al Puterii, din dreptul lor de proprietate! Drept câştigat în zeci de ani de muncă prin contribuţii lunare băneşti, potrivit legilor în vigoare. Majoritatea celor angrenaţi în discuţii aveau pensii mai mici de 8-10 milioane lei vechi. Expresii de genul: „am divorţat de marinar şi de păpuşa lui de paie” ori „gata, dau divorţ şi de ăştia, f…e muma lor de hoţi”, erau auzite la aproape fiecare 10 minute cam în toate taberele agitate de rosturile politicii.

O parte dintre cei care înjurau erau chiar membri legitimaţi ai partidului, dar, vorba unui pensionar mai tare-n gură, „Bă, toate ca toate, dar până la dreptul meu, e clar?”. Tot el explica celor strânşi în jurul lui: „Au furat destul. Nu accept să-mi fure şi mie pensia. Eu am muncit la stat 45 de ani bătuţi pe muchie. Dar am avut salariu şi sporuri. Am avut unde lucra. Am avut unde mânca şi  unde locui. Să-mi dea loc de muncă şi merg la treabă, dar îmi dă? N-au ăştia tineri, cu diplomă, unde lucra, dar noi! Unde s-a mai pomenit, bă frate, aşa ceva, f…e muma-n c…r de hoţi?”

Întrebarea plutea în aerul uscat de razele soarelui din primele două ore ale zilei şi rămânea fără răspuns. Chiar dacă încerca vreun altul să-l formuleze, era acoperit de alte întrebări, nedumeriri şi înjurături exprimate fără menajamente…

Pe străzi era aproape pustiu. Puţină, foarte puţină animaţie în jurul poştei şi în faţa a câtorva magazine. Mai jos, către centrul vechi al oraşului, mai că nu se vedea ţipenie de om. Doar maşini. Multe maşini. Diverse tipuri, mărimi şi culori. Singurul lor aspect comun era, chiar de la prima vedere, preţul. Nu trebuia să fii introdus în domeniu ca să-ţi dai seama că, în majoritate, erau scumpe. Foarte scumpe, dar elegante. Fără a fi prea multe cumpărate la a doua mână. Aproape toate circulau dinspre ori către podul de peste Olt sau spre centrul vechi.

Mai jos, coborând până la parcul ce poartă numele scriitorului Eugen Ionescu, născut în această urbe la 26 noiembrie 1912, adăpostindu-i statuia apărută odată cu renovarea vechii grădini a centrului oraşului, se simte din plin aerul împrospătat cu răcoare de fântâna muzicală, care oferă cu generozitate fragmente din creaţia lui Beethoven. Simfonia a 9 a este îmbrăţişată de liniştea aparentă de aici. Ea părea că aruncă la înălţime considerabilă jeturile de apă ce se desfac graţioase în mii de picături ce saltă în ritmurile create de marele compozitor.

Câteva grupuri de tineri în ţinută lejeră ocupau o parte din băncile cel mai bine plasate la umbra pomilor bătrâni şi a chioşcului de lemn, încercând să acopere cu zarva lor armonia fântânii muzicale. Fetele, cam toate mai mici de 17 ani, îşi etalau culoarea pielii de la picioare şi de pe burtica ornată, obligatoriu, cu inele strălucitoare, într-o agitaţie permanentă, fără de vreun motiv, trimiţând ocheade în stânga şi-n dreapta şi aruncând resturile de ţigări printre firele de iarbă şi florile udate la prima oră a dimineţii.

Băieţii, cam de aceeaşi vârstă cu ele, cu câte unul sau doi lideri mai răsăriţi în fiecare grup, le priveau indiferenţi şi le mângâiau ori sărutau vulgar, din când în când, după fiecare frază ori banc menite să provoace explozii de râs. Un râs… de râsul lumii! Cu voci răguşite, în hohote lipsite de muzicalitate şi împestriţat adesea cu râgâieli dizgraţioase.

Pe băncile mărginaşe şi cu mai puţină umbră, câţiva pensionari îşi odihneau oasele. Dacă erau cel puţin doi, discutau. Cu voce joasă. Discutau şi înjurau. Dacă erau mai mulţi, discutau şi ei. Cu voci mai puternice. Şi înjurau mai mult. Cu obidă. Cu furie şi scârbă. Aceeaşi temă era pusă în discuţie: scăderea pensiilor cu 15%. După rarele momente de tăcere, timp în care „rumegau” bine cele auzite de la unul sau altul, fiecare îşi făcea socotelile, cu voce tristă, pierdută. Îşi împărţea banii cum putea mai bine. Vorbeau de datorii, de împrumuturi, de mâncare, de medicamente, de nevoile copiilor şi ale nepoţilor. Peste tot, acolo unde erau doi ori mai mulţi oameni, se vorbea despre bani…

Mai jos, coborând pe fosta stradă principală ce duce spre Olt, „Lipscani-ul” vechiului oraş, până în apropierea Primăriei Municipiului, se vorbea tot de bani. Aproape după fiecare răspuns la salut venea şi întrebarea: „Ai auzit de pensii şi salarii, nu?”. Vorbe, vorbe…

Privirile cădeau pe clădirile ce deveneau tot mai posomorâte, cenuşii şi neputincioase în faţa capriciilor vremii. Erau foarte multe, toate cu etaj, în stil vechi, păstrând tradiţia locului şi a vremurilor, părăsite şi neîntreţinute de proprietarii lor. Câteva purtau plăcuţe cu inscripţia: „de vânzare”. Plăcuţe vechi. Nimeni nu a vândut şi nimeni nu a cumpărat. Cândva, poate în primul său mandat, primarul a promis că va atrage bani europeni şi investitori pentru a reda oraşului măreţia de altădată. Apoi, nu a mai vrut ori nu a mai reuşit. Nu se ştia. El nu da explicaţii. Era preocupat de fântânile muzicale, părculeţele şi crâmpeiele de verdeaţă şi flori aduse din Olanda în vase uriaşe, extrem de scumpe, sau de realizarea mai multor locuri de parcare şi reabilitarea blocurilor de pe arterele centrale, în principal. Ca să le vadă tot omul. În bună parte, reuşite. Toate, parţial, utile. Şi plăcute.

În apropierea Judecătoriei orice nou venit cu treabă la prieteni sau rude ori în vacanţă, rămânea uimit de mulţimea birourilor de avocatură. La parterul acelor case nelocuite ce purtau trufaşe emblema tradiţiei, a timpului şi a sărăciei, s-au adunat în timp, de o parte şi de alta a străzii, dar şi pe străduţele din apropiere, avocaţi de toate vârstele şi condiţiile materiale. Privind la forma, mărimea şi bogăţia firmei ori la amenajările exterioare şi interioare ale spaţiului închiriat, puteai descoperi, cu uşurinţă, care era mai bun în meserie ori mai orientat în atragerea clientelei şi în menţinerea unor relaţii de prietenie cu anumite categorii de persoane cu rol în sistemul judiciar.

Spre deosebire de restul teritoriului municipiului, în această zonă era aglomeraţie în fiecare zi în care instanţele de judecată aveau activitate. Un du-te-vino permanent. O circulaţie pietonală densă. Era interzis accesul vehiculelor în zonă. Iar soarele pătrundea greu printre clădirile înalte. Edificiul Tribunalului era foarte aproape de cel al Judecătoriei.

Ceva mai departe de birourile avocaţilor şi de mişcarea oamenilor de toate vârstele, sexele, culorile şi preocupările, la câteva zeci de metri distanţă, pe o ulicioară îngustă şi retrasă, în apropierea unei biserici cu un trecut aproape la fel de întins ca al urbei înseşi, doi bărbaţi discutau destul de aprins tot despre bani. Atâta doar că nu era vorba de pensii şi salarii…

Unul dintre ei, înalt şi suplu, destul de atent îmbrăcat pentru acest sezon, purta un gen micuţ de geantă-diplomat pe care l-a deschis de vreo două ori să verifice existenţa unor hârtii. Acte importante, se pare. Era degajat în dialogul şoptit şi avea o gestică măsurată, atent studiată.

Celălalt bărbat, în ţinută sărăcăcioasă de zilier, nebărbierit şi cu părul în dezordine, părea mult mai agitat. Era un bărbat mic de statură şi slăbuţ, că aproape i se vedeau coastele prin maieul subţire şi murdar pe care-l purta, în dezordine, peste pantalon. Amândoi erau bruneţi. Cel modest îmbrăcat era chiar tuciuriu la faţă. Uşor de înţeles că era de etnie rromă, pe când cel îmbrăcat elegant era măsliniu şi nu permitea să i se spună că aparţine  aceleiaşi minorităţi naţionale.

– Băi, gagiule, dacă nu eşti de acord, eu mă retrag, mă înţelegi? Să vedem cine dracu’ se angajează să te mai apere…

– Staţi, domnu’ şef, liniştit că… să vedem cum merge treaba mai întâi, l-a întrerupt tuciuriul destul de speriat şi neîncrezător. Să moară mama dacă nu dau cât am vorbit! s-a angajat el imediat, observând gestul hotărât al celuilalt.

– Ce încredere să am în tine dacă nu te-ai achitat de prima obligaţie? Dacă eu nu-ţi lămuream piranda să tacă, te tăiau gagii din familia ei, băi, prăpăditule! Te tăiau imediat, la divorţ, dacă vorbea acolo, ai înţeles?

– Am zis eu ceva, domnu’ advocat?

– Păi, ai zis, băi! Ai zis că-mi dai zece sute… Mi-ai dat doar şase hârtii. Ai restul acum sau ba? l-a întrebat cel cu geantă, aproape şuierând cuvintele printre dinţi, privindu-l pătrunzător şi, în aceeaşi măsură, ameninţător.

– Îi am la mine… Da’ de ce mai vreţi alţii chiar azi? a răspuns tuciuriul cu voce moale, nelămurit şi nemulţumit la fel ca la începutul dialogului.

– Băi neamule, greu eşti de cap! Uite ce este, îţi mai explic odată, a schimbat avocatul tonul, calmându-se. Te-am salvat la divorţ. Dacă muierea povestea cum ai bătut-o, te legau. Dar, până să te lege, te omorau neamurile ei. Una la mână. Tu vrei şi bunuri înapoi şi mai vrei şi bani în locul unora care nu se pot împărţi. Nu vrei să înţelegi că femeia aia, aia care ţi-a fost nevastă câţiva ani de zile, are drepturi egale cu tine la împărţirea bunurilor…?!

– Păi… cât a cheltuit ea şi cât am cheltuit eu, nu se pune? a cerut tuciuriul lămuriri, mişcându-şi braţele în toate direcţiile şi scuipând în lături. Eu am avut salar, că am fost angajat…

– Ai avut, nu zice nimeni că nu, dar asta e legea, neamule. Amândoi, foşti soţ şi soţie, aveţi drepturi egale. Ce nu pricepi aici? Nu e clar? i-a răspuns bărbatul cu geanta, vizibil iritat, privind în jur cu destulă grijă să nu fie auziţi. Tu i-ai plătit ei că ţi-a făcut mâncare sau că ţi-a spălat hainele? Hai, spune! I-ai plătit că a avut grijă de casă? Ai plătit chirie cât ai stat cu ea în casa lor, prăpăditule?

– Păi… cum adică? Să plătesc muierea, f…i gura mamei ei? Ce treabă are una cu alta? a venit răspunsul omului nedumerit şi iritat mai rău de aşa o întrebare.

Câteva clipe lungi s-au pândit în tăcere. Brunetul, cu tupeu, deschis şi stăpân pe sine şi pe situaţia creată, căuta atent ochii celuilalt. Tuciuriul ţintea doar bărbia ori umerii avocatului câte o clipeală, după care privea în pământ şi freca nervos asfaltul cu vârful pantofului prăfuit şi scofâlcit.

– Uite ce este, peste o jumătate de oră trebuie să fim acolo, a reluat avocatul discuţia. Dacă întârziem, se amână şedinţa. Asta înseamnă alt termen. Poate peste o lună sau două şi chiar trei. Şi nu ţi-aduce niciun folos. Din contră!… Vrei să mai merg cu tine, în condiţiile puse şi discutate de noi la birou, ca să te susţin şi să ai câştig de cauză ori îmi văd de drum?

Ultimele cuvinte au fost rostite cât se poate de ameninţător. „Cu asta l-am dat gata! Va ceda, că n-are încotro”, gândea avocatul în timp ce-l fixa sfredelitor pe omuleţul din faţa sa…

***

Marian MALCIU

Vezi AICI partea a II-a

Găseşti mai multe fotografii ca aceasta pe Casa Gândului – Cleopatra