Vezi AICI "lansare volum"

Cuvantul redactiei: Incepand de astazi, in cadrul revistei on-line „Totpal’s Daily News” vom incepe publicarea episodica a Romanului “Urme De Dragoste”, al carui autor – Marian MALCIU a avut deosebita amabilitate de a ne furniza textul integral al volumului publicat sub egida „Asociaţiei Universul Prieteniei” , Editura PIM – Iasi 2011.

Iata cateva imagini de la  lansarea romanului ce a avut loc la  Slatina pe 17  noiembrie  2011.

Lansare de carte la Slatina-Marian Malciu-Urme… de universul-prieteniei

Pentru a va introduce in atmosfera vibranta a romanului si pentru a percepe esenta slovelor asternute in pagini de autor, prin intermediul acestui prim articol din serie,  dorim sa va prezentam o cronica deosebita, realizata chiar nainte de lansarea pe piata a volumului, de un membru marcant al Uniunii Scriitorilor din România .

PREFATA

Cezarina ADAMESCU

UN ROMAN AL REDOBÂNDIRII DEMNITĂŢII UMANE

Prozator care şi-a exersat condeiul în câteva romane anterioare, Marian Malciu ne conduce cu mână sigură, în noua sa proză într-un cadru familiar sieşi, „pe malul stâng al Oltului”, într-o zi toridă de vară uscată, preverstitoare de furtună, atmosferă apăsătoare, propice furtunilor sufleteşti care vor urma şi la care vom fi martori închipuiţi pe parcursul a peste o sută de pagini. În mod paradoxal, furtuna anunţată este menită să împrăştie furtunile sufleteşti ale protagoniştilor şi ale întâmplătorilor participanţi la întreagă acţiunea.

Iminenţa unui eveniment neaşteptat încinge spiritele.

Avem de-a face cu întâmplări cotidiene din timpurile noastre, când nemulţumirile oamenilor se înmulţesc într-atât încât sunt gata să scape de sub control şi să se reverse într-o mânie colectivă. Deocamdată, fierberea e mocnită precum cazanul sub presiune. În acest cadru pregătit cu minuţie, apar protagoniştii: un tânăr răsfăţat, de condiţie bună şi o ţigăncuşă angajată drept fată în casă.

Marian Malciu nu-şi caută mijloacele de expresie ori un stil propriu, pe canavaua căruia să-şi lase liberă imaginaţia să se manifeste. El alege realismul frust, cotidian, fără ambiguităţi şi fără sofisticări de limbaj, golit de podoabe şi artificiozităţi. Relatările sunt însă veridice, alerte, dialogurile vii şi dinamice făcând din proză bucăţi de viaţă, aşa cum, îndeobşte, se întâmplă în proza actuală. Unde ar mai fi efortul prozatorului-constructor care să înalţe pe un eşafodaj de cuvinte o scriere la rangul de roman contemporan? Tocmai în aceasta constă paradigma epicului său. În zugrăvirea realităţii nude în stilul neo-realismului italian din acel  inconfundabil cine-verite care a făcut vogă prin anii ’60 prin filmele devenite antologice „Mondo cane”; „La strada”; „Nopţile Gabiriei” ş.a.

Probleme politice, economice, sociale, morale, spirituale sunt puse pe rând pe tapet  mai mult sau mai puţin virulent, cu justificată motivaţie personală.  

Dacă obida motivată a autorului ori a interlocutorilor este adusă în lumină fără rezerve, subliminal, simţim reziduurile  unor nemulţumiri cu adânci rădăcini care împletesc pe dedesubt noduri din ce în ce mai încâlcite.

O căruţă de vorbe, o căruţă de gânduri materializate în chip vizibil care iau amploare precum o uriaşă făptură proiectată pe peretele meningelui, luând forme giganteşti ca într-un coşmar prelungit şi după trezire.

Ici şi colo ca nişte fărâme de cuminecătură, presărate metaforic, descrieri poetice. Pretutindeni, chiar în mijlocul mlaştinii, printre smârcuri care degajă miasme răsar lujeri de viaţă, nuferi superbi care îndulcesc peisajul.

S-ar părea că eroul principal al romanul este măria sa – banul. El se regăseşte obsesiv, în mintea, inima şi pe buzele tuturor. Un umor nedisimulat, mai degrabă sarcastic, străbate toată scriitura. În timp ce totul putrezeşte, inclusiv clădirile vechi, copacii, străzile, edilii par a fi preocupaţi doar de fântâni muzicale, aspect exterior opulent, occidental, standarde europene care se străduiesc să astupe, precum prima nea din an, urâciunea ţărânei, igrasia, putregaiul, care tind să devoreze totul. Bine că se găsesc metode moderne de a acoperi pelagra! Mai ales jocurile feerice de lumini înşelătoare contribuie la noul look al urbei.

Viermuiala din jurul birourilor avocăţeşti şi notariale atestă problemele reale cu care se confruntă omul de azi care nu poate să obţină nimic fără să revendice în instanţă. Tranzacţii, negocieri, târguiri, lamentaţii, certuri, împăcări silite – la ordinea zilei. Nimic nou sub soare. Bucăţi de viaţă. Bucăţi de capitalism sălbatic şi criminal în care genocidul e pe locul întâi în topul programelor economice şi sociale. Dispreţul faţă de om, înrobirea şi înglodarea în sistemul sfidător şi batjocoritor care pune pe ultimul plan viaţa, au devenit bagatele. Parcă nimic nu mai are noimă şi zdrobitoarea majoritate are nostalgia regimului anterior, chiar dacă… Cel puţin nu-i dădea nimeni afară ori din serviciu, creditorii nu-i alergau prin tribunale sub ameninţarea pierderii brumei agonisite cu greu într-o viaţă de muncă. În atare împrejurări, o poveste de dragoste, chipurile, nu mai înseamnă nimic. Pare una din legendele de demult, cu personaje fantastice.  Autorul încropeşte o poveste care nu mai impresionează pe nimeni. Poveştile nu-i mai sperie nici pe copii, dar nici nu-i adorm. Ele au rămas în scrinul bunicilor, scrise pe foi îngălbenite, cine să se mai uite la ele? Şi de ce?

Viaţa se grăbeşte, bate filmul, bate literatura, bate moartea. Strădania autorului este aproape utopică. Precum a oricărui alt prozator care are proasta inspiraţie să-şi analizeze viaţa. Doar o armă biologică i-ar mai putea clinti pe oameni din starea de prostaţie la care i-a adus democraţia şi visurile retezate, spulberate, nimicite în cele două decenii de prăduire a  libertăţii. Acest lucru este subliniat de autor cu mijloacele epice specifice.

Scena antologică de posedare a slujnicei de către „domnişor”, de „conaş” – este demnă de romanele şi de filmele primei jumătăţi a secolului trecut. Cu langajul specific mileniului trei, adică mult mai îndrăzneţ şi impregnat de trivialităţi inerente pe ton vesel de maneluţe. Nici acestea nu mai impresionează pe nimeni, de vreme ce abundă în media la fiecare rând de pagină ori la fiecare secundă de imagine.

Marian Malciu a pornit aşadar, în căutarea extraordinarului pe cărări destul de bătătorite, cu descrieri lungi şi amănunţite ale unor scene de posesie sexuală, caz mai mult decât obişnuit, nici măcar nu e vorba de incest, nici de persoane de acelaşi sex, nici zoofilie, nici necrofilie. Când toată lumea se bate pentru scene-şoc cu oameni făcând dragoste cu animalele, cu morţii, cu obiectele, autorul se străduieşte prea mult să descrie o scenă în care conaşul, după o luptă surdă şi inegală, reuşeşte să-i scoată bluza şi lenjeria intimă a slujnicei… Da, şi…? Se va întreba cititorul.

Altceva, altceva, altceva…va spune orice juriu sastisit de banalul situaţiei. Vreun caz atipic, un om cu două sexe în acelaşi timp, o dragoste cu o hienă, ori cu un elefant…ar fi fost spectaculos.

Căutarea tonului adecvat e prea vizibilă.

Da, o fată cinstită, în zilele noastre, nu s-a mai văzut din ciclul primar, ba chiar de mai devreme. Şi vârsta coboară către preşcolari şi şcolari mici, până va ajunge, unde? La vârsta laptelui matern…

Un divorţ e, fără doar şi poate un fapt traumatizant în viaţa omului.

Şi scena violului, relatată cu lux de amănunte, cade în banal şi se prelungeşte peste măsură. În cele din urmă decorul se mută la periferia Romei unde Cartuş, un infractor, îşi găsise un loc să se aciueze de teama poliţiştilor români, apoi în Spania şi, mai târziu, în România. Aici o întâlneşte pe Violeta.

Amintirile se derulează pe acelaşi fundal, la tribunal unde femeia îi relatează avocatei  păţaniile ei.

Vocea auctorială ne introduce în lumea interlopă printre borfaşi, curve, drogaţi, hoţi pentru ca să revină periodic în sala de judecată unde se derulează procesul de divorţ, apoi judecata referitoare la partaj.

Capitolul II intitulat „Pasiuni ucigătoare” – promite din titlu acţiuni pe măsură. De fapt, avem de-a face cu o întâlnire între conaşul Mişu şi Gogu – informaticianul lansat în construcţii. Un bairam şi câteva scene picante de sex-party, la vechiul conac, descrise cu aplomb de autor pe mai multe pagini, ţin loc de subiect şi de intrigă.

E adevărat, e foarte greu să răzbaţi în literatura contemporană cu lucruri inedite. Lumea e sastisită. Filonul de aur e bine ascuns şi doar căutătorii neobosiţi de zi şi de noapte mai pot găsi  firicele freatice din care pot înnoda o brumă de acţiune. Romanul românesc e sleit de puteri şi nu mai poate răzbate prin puzderia de scrieri pornografice, de îndoielnică autenticitate. Până şi filonul folcloric a secat ori a degenerat sau a devenit desuet, ceva, aşa cum s-a exprimat o fătucă aşa-zis scriitoare din „Grupul de la Ploieşti”:  caraghios, ilar, limbaj de lemn,  ”a la patuzopt”.  Bunăvoinţă, generozitate, căldură, deschidere pentru creaţiile altora, nu mai există. Nu mai există răbdare nici pentru citirea propriilor creaţii. Alte şi alte tentaţii aşteaptă să dea buzna în minţile şi sufletele care nu s-au pervertit încă. Să fie oare acesta sfârşitul? N-aş vrea să ţin loc de Pithya.

Cu toate acestea, un roman, construit pe eşafodajul scrierilor clasice, iată, se strecoară, tinde să-şi facă locuşor pe un suport acceptabil încă.  Pentru cine? Pentru sine, în primul rând. Pentru respectul de sine, apoi, pentru ceilalţi. Flacăra olimpică trebuie întreţinută, chiar dacă maratonistul a îngenuncheat sub arşiţa vremurilor. E cu atât mai meritoriu.

Să ne închipuim că n-au trecut încă două decenii de la – prea des pomenita şi prost înţeleasa – libertate a cuvântului. Filonul genuin mai există. Lumea crede încă în poveşti de dragoste, chiar şi cu tentative de viol. Chiar şi cu interlopi. Dar mai ales cu self-made-men, cu oameni care-şi făuresc singuri destinul.

Vreau să-mi păstrez această iluzie. Vreau să mai cred în literatură, aşa cum am făcut atâtea decenii. De ce să-mi distrugă cineva iluziile, visul? Cărţile vechi din raftul cu miracole, încă mă aşteaptă, iar unele mă admonestează că nu le-am mai răsfoit.

Arta prozatorului Marian Malciu nu se dezminte. Este vârtoasă, viguroasă, vie. El este un povestaş eminent, desfăşurându-şi harul într-o lume destul de blazată. El se încăpăţânează să-şi continue visul. Chiar în mijlocul orgiei, al marasmului general. Şi să ni-l stârnească şi pe-al nostru, al fiecăruia. „Cui prodest?” Ţie şi ţie şi ţie şi ţie şi lui. Măcar atât şi-i de ajuns. Pentru a ne regăsi Paradisul.

Întinsă pe o plajă  spaţio-temporală destul de îngustă, acţiunea, cu doar câteva personaje în prim plan, fără o intrigă solidă, dă impresia de vorbărie deşartă şi e destul de dificil să urmăreşti atent, printre  frazele în argou, ceea ce urmăreşte autorul. Planul doi – cel al aducerilor aminte se infiltrează şi se intersectează frecvent în desfăşurarea naraţiunii. Eroii nu sunt destul de bine creionaţi, fiind doar văzuţi prin oglinda ori gusturile – destul de îndoielnice – ale celorlalţi. Aici autorul nu prea are multe de spus.

Cititorul aşteaptă nerăbdător să se întâmple ceva spectaculos care să-i justifice osteneala de a se fi aplecat asupra lecturii.

Întâlnirea – după ani de zile – a  lui Mişu – ajuns avocat stagiar –  cu ţiganca Violeta ar putea fi un astfel de pretext, dar e destul de subţirel. Viaţa îţi joacă nenumărate feste. S-ar părea că preocuparea principală a tuturor este să-şi caute partener de amor, indiferent de locaţie. E mai degrabă predilecţia autorului de a citi ori descifra gânduri, ori a pune aceste dorinţe obsedante pe seama altora. Proiecţii suprarealiste. Nici vorbă de analize psihologice însă. Avocata Ramona Vlădescu e un personaj tampon care slujeşte drept pretext pentru  desluşirea unor situaţii neplăcute de care Violeta pare că nu vrea să-şi aducă aminte, dar în cele din urmă ia chipul unui  înger protector pentru femeia care a suferit atât de mult încât a încetat demult să mai aibă încredere în oameni. Deznodământul e pe cât de neaşteptat, pe atât de elocvent. Bărbaţii din viaţa Violetei se înfruntă dramatic

De fapt, acţiunea trenează din pricina abundenţei de înjurături şi trivialităţi care în viziunea autorului ar trebui să confere savoare şi picanterie scriiturii. Şi acest gen de exprimare poate că mai prinde pentru o anumită categorie de cititori, din loc în loc, dar nu până la saturaţie.

În cele din urmă, justiţia iminentă, în persoana soţului Violetei, face dreptate, printr-un act de cruzime neaşteptată iar Mişu este salvat chiar de victima lui din trecut, căreia îi distrusese viitorul. Acest act justiţiar naşte altul penitenţial şi Mişu realizează cât rău i-a făcut fetei şi că trebuie să suporte supliciul pedepsei ca o răsplată divină. E o trezire a conştiinţei cu urmări morale, aşa cum nu ne-am fi aşteptat. Viaţa îţi oferă uneori lecţii dure. E undeva, în ochii lui un soi de resemnare mută şi un fel de recunoştinţă amestecată cu  cererea de iertare pentru păcatul săvârşit, pe când fata era încă minoră şi el o abuzase.

Finalul confirmă reabilitarea unei vieţi şi redobândirea demnităţii umane pentru această femeie care a avut de suportat suplicii şi violenţe atât din partea primului bărbat intrat abuziv în viaţa ei, cât şi din partea unui soţ violent şi nechibzuit.

Important în acest final este faptul că Violeta se eliberează de trecut şi îşi câştigă dreptul la visurile din copilărie şi adolescenţă, îşi recapătă dreptul la zâmbet, la surâs, la o viaţă trăită normal, sub auspiciile binecuvântate ale speranţei. Ea îşi redobândeşte şi demnitatea de om, hotărâtă să-şi apere originea şi etnia de care oamenii fac atâta caz.

„Urme de dragoste” este romanul redobândirii demnităţii de om pentru o persoană care a avut de suferit din pricina originii sale etnice.

Meritul autorului este acela al înlăturării discriminărilor pe bază de etnie sau limbă, dintre oameni născuţi sub acelaşi cer şi având aceleaşi calităţi de copii ai lui Dumnezeu, indiferent de arealul în care au văzut lumina zilei.

CEZARINA ADAMESCU

Membră a Uniunii Scriitorilor din România  

Redactor Revista AGERO – Stuttgard

revista_agero@yahoo.com

Pentru a patrunde in lumea plina de intelesuri a lui Marian MALCIU si pentru a descoperi o parte din secretele vietii autorului acestui roman deosebit va recomandam vizionarea eminisuni intitulate „Chemarea Destinului”, filmata la televiziunea OLTv, in urma cu aproape 2 ani.

Redactia publicatiei „Totpal’s Daily News

va invita sa lecturati urmatoarele episoade care vor contine textul integral al  Romanului “Urme De Dragoste” de Marian MALCIU

Vezi AICI partea I-a : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-i-a/

si urmatoarele parti:

Partea II-a – 04 februarie :https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-ii-a/

• Partea III-a – 05 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-iii-a/

• Partea IV-a – 06 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-iv-a/

• Partea V-a – 07 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-v-a/

• Partea VI-a – 08 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-vi-a/

• Partea VII-a – 09 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-vii-a/

• Partea VIII-a – 10 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-viii-a/

• Partea IX-a – 11 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-ix-a/

• Partea X-a – 12 februarie : https://www.totpal.ro/marian-malciu-romanul-urme-de-dragoste-partea-x-a/

Motto: Femeia iubită este ca primăvara, misterul ei e de nedestăinuit, farmecele ei sunt dulci şi neliniştea ei îţi trezeşte valuri de sânge.  (Rabindranath Tagore)