Marin Voican-GHIOROIU: „În cumpănă…” (anecdota versificata)

Distins şi iubit prieten Mihai Mircea Totpal,

Când gerul e ascuţit şi vântul suflă câinos, iar la scocul morii s-au strâns sloiuri de ghiaţă oprind „roata blestemată” – bietul morar gândeşte la morăriţă… pe unde-o rătăci? Aducându-mi aminte de el, parcă-l văd cum stă îngîndurat şi deplânge tristul destin care l-a avut, iar Păcală, de undeva de lângă coşul morii, în care zornăie boabele, râde-n gura mare şi-i spune ca să-imai  îndulcească zilele tristeţii: Baci morare, nu fi trist, / Primăvara-i pe aproape; / Ia mai dă un acatist, / Ţuică fiartă de se poate / Şi-ai să uiţi de morăriţă, / De pungaşul ce-o iubea; / Nu se ştie, poate vine, / Dacă nu mi-o rătăci; / Cu tine va-mbătrâni. / Şi va-mbătrâni cu tine / „Fire-ai roată blestemată! / Nu te mai opreşti odată?” / Blestema  bietul morar…  / Pe Olteţ, la Stăvilar. /La morăriţă gândea: – Pe unde mi-o umbla ea? […]

ASCULTA AICI: Rodica Anghelescu – „Morarita si Costica”

Asculta mai multe audio populara

În cumpănă

*****

Unii spun că roata morii se-nvârteşte într-un sens,

Precum apa mi-o împinge în direcţia de mers…

Când la scoc apă-i puţină, se roteşte-ncetişor,

Că în coş mălaiul curge de zici că-i un firişor

De lumină-ngălbenită şi cu praf amestecată;

Mult necaz are morarul că se supără pe roată.

*

Iar când apa clocoteşte şi-mi iese din stăvilar,

Roata-aleargă fără preget, că sare bietul morar

Şi ridică, plin de ciudă, o portiţă de lemn veche;

Roata mersu-ncetineşte, şi plăcut sună în ureche,

Că s-aud boabele-n moară ronţăind la măcinat…

– Neică, schimbă sacul! Treci la rând, am terminat.

*

Mi-a strigat vecinul meu, care cu ochiu-mi făcea:

– Ce frumoasă-i morăriţa! Cât uium îţi dau pe ea?

Atât roata-a vrut s-audă, s-a oprit şi mi-a scrâşnit…

Iar morarul plin de ciudă –,  tare mult s-a necăjit.

– Apă ai, unsoare-ţi dau… de ce stai, roată nebună!?

Oameni buni, aşa minune, poate cineva să spună

*

Dacă-a mai văzut?… Veniţi oameni şi-mi priviţi:

Sensul roata şi-a schimbat. Asta mă scoate din minţi!

Mi-a plecat moraru-n lume, şi la cel ce-i povestea,

Mi-l privea cu multă milă, şi în gând omu-şi zicea:

„Biet morar, cum te-ai scrântit! Doamne, -l izbăveşte!

Cine-a mai văzut o roată să se-nvârtă cum pofteşte!?…”

*

Şi-a tot mers moraru-n lume să găsească un răspuns,

Când de-odată mi-a-ntâlnit un chefliu ce-l luă în râs:

– Morăriţa de-i frumoasă, uiumul nu prea-i ajunge?…

Omule, nu te-ntrista. Ce-ai pierdut, şi de ce-ai plânge?

Vezi mata, meştere dragă, la curea dacă-a umblat…

Ţi-a sucit-o împeliţata, sensul roţii ţi-a schimbat.

*

Iar la fus dacă umblai să-l mai ungi din când în când,

Nu-ţi cădea blestemu-n cap, să mi-ajungi aşa nătâng.

Vino cu mine deseară, şi-ai să macini ca şi mine;

Numai gura să ţi-o ţii! Înţeles-ai măi creştine?

Măcină Păcală sacul, a zâmbit şi uium dublu a dat;

Morăriţa-nveselită, l-a oprit şi cu dânsa a-nnoptat

*

Chiar în camera în care morarul dormea-nainte;

Cu dragoste-l alinta, i-a dat vin, pui şi plăcintă.

L-a rugat să mai rămână, să mai macine de vrea;

Singură-i, şi biata moară lipsă de morar ducea…

Moraru-mi stătea ascuns, tot ofta şi se-ntreba:

„Of! săraca, lipsa-a dus… şi-a suferit vai de ea.”

*

Păcală îi spune-n şoaptă: – Treci în pat, că am plecat!

– Om bun, de nu te găseam, pe unde aş fi umblat?!…

Dimineaţa, când se scoală, morăriţa-ncremeneşte:

– Vai! Ce văd? Drace, piei! Sfinte bun, mă izbăveşte!

Unde mi-ai umblat hai-hui, poţi să spui, om de nimic?

– Mă femeie, tu eşti trează, sau cumva te-ai aiurit?!…

*

Lângă tine-am fost întruna… Draga mea, ce e cu tine?

Nu îmi luai uiumul dublu, şi-mi ziceai că-ţi merge bine,

Când mă odihneam şi eu după cât trudeam muncind;

Iar acum ai luat-o razna!… ai vrea cureaua să schimb?

Am crezut că ai glumit, când de fapt m-am înşelat;

Morăriţa mea iubită!… te-ai scrântit cu-adevărat.

*

Şi din noaptea cu pricina, morăriţa-i vai de ea…

Mintea şi-a pierdut sărmana, e lovită-i de dambla.

Sta la scocul morii vechi, şi la roată lung privea:

– Roată, roată blestemată! Ce-ai făcut din viaţa mea?

Iar în apă când se uită, vede cum mi-este privită

De-o făptură ce-o cunoaşte, şi-i zâmbeşte liniştită.

*

– Geaba, soro, mă mai chemi, numai roata-i vinovată;

Moară  blestemată, plec, n-am să te mai văd vreodată!

Dusă-a fost şi nu se ştie, căci pe nimeni n-a întâlnit,

Doar morarul o căinează: „Doamne, cum a-nebunit!”

Şi de-aceea, când auzi pe-un morar că-ţi povesteşte;

Nu-l lua-n glumă, se întâmplă, roata morii-l zăpăceşte.

***

Marin Voican-GHIOROIU