Stelian Gomboş

Semnal editorial şi publicistic – „O Candelă în Carpaţi, Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei. Cincisprezece ani de la înfiinţare”, Volum publicat şi tipărit cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea ÎPS Părinte Ioan Selejan – Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, Volum îngrijit de Dr. Ioan Lăcătuşu şi Drd. Nicoleta Ploşnea, Volum apărut la Editura „Grai Romanesc”, Miercurea Ciuc, 2010, 1200 pagini…

Volumul de faţă are o semnificaţie aparte pentru conştiinţa spirituală autentic românească, din interiorul şi din exteriorul arcului intracarpatic fiindcă este o adevărată cronică a vieţii spirituale, culturale şi comunitare ortodoxe şi româneşti din cele două judeţe – Covasna şi Harghita, din ultimii cincisprezece ani…

Spre exemplu, în capitolul întâi, intitulat Rugă şi trudă la candela credinţei străbune, este redată o sinteză care cuprinde informaţii privind: repere cronologice asupra înfiinţării şi activităţii noii Eparhii; rolul şi funcţiile Eparhiei în arealul multietnic şi pluriconfesional din judeţele Covasna şi Harghita; activitatea misionară şi pastorală a Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei; activitatea sectorului administrativ- bisericesc, aspecte ale organizării bisericeşti – prezentarea protopopiatelor, parohiilor şi filiilor; adunările eparhiale, şedinţele Consiliului Eparhial şi ale Permanenţei Eparhiale, cercurile pastoral-misionare, conferinţele preoţeşti, activitatea de pregătire şi perfecţionare a clerului, asistenţa religioasă din armată, penitenciare şi spitale, aspecte ale relaţiei cu celelalte culte – ecumenismul local, activitatea cultural – spirituală; viaţa monahală; activitatea economică; activitatea culturală; învăţământul teologic şi cel religios; sectorul social-filantropic din activitatea de asistenţă socială, iniţiative, programe, asociaţii; Biserică şi societate: din activitatea asociaţiilor, fundaţiilor şi ligilor cultural-creştine. În cei cincisprezece ani de la înfiinţare, prin multiplele sale activităţi, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Arhipăstorul ei, au contribuit la îmbunătăţirea activităţii preoţimii, a credincioşilor români ortodocşi, precum şi la sporirea patrimoniului material şi cultural al Eparhiei şi, implicit, al Bisericii Ortodoxe Române. Meritul principal al celor cincisprezece ani de păstorire îl reprezintă schimbarea radicală de percepţie şi perspectivă a românilor din această parte de ţară: dintr-o comunitate aflată într-o permanentă defensivă, lipsită de posibilităţi de prezervare şi afirmare a identităţii sale specifice, într-o comunitate care, în ciuda dimensiunilor sale numerice reduse, dispune de potenţial şi resurse umane pregătite, care, cu sprijinul fraţilor întru credinţă şi neam, poate nu numai să primească, dar să şi dea patrimoniului cultural naţional şi spiritual valori perene, la nivelul performanţelor şi exigenţelor timpurilor pe care le trăim.

În continuare, este prezentat momentul de ridicare la rangul de Arhiepiscop „ad persona” a ÎPS Părinte Ioan Selejan. Sub titlul Un act solemn şi demn – ridicarea Preasfinţitului Părinte Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, la rangul de Arhiepiscop onorific, sunt redate principalele momente ale vizitei pastorale a Preafericitului Daniel, Patriarhul României, a celorlalţi membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române şi a unor înalte personalităţi ale vieţii publice din România, în Eparhia Covasnei şi Harghitei, vizită încheiată cu săvârşirea Liturghiei Arhiereşti prilejuită de evenimentul menţionat. Sub forma folosită în dicţionare, sunt prezentate succint informaţii despre fiecare parohie din protopopiatele Sfântu Gheorghe, MiercureaCiuc, Topliţa şi ÎntorsuraBuzăului, privind: un scurt istoric al bisericii (anul construirii şi pictării, hramul, elemente arhitecturale); preoţii slujitori, cântăreţii şi epitropii, lucrările de renovări şi reparaţii efectuate la biserici şi case parohiale, în perioada anilor 1994-2009, starea cimitirelor, monumente de for public, troiţe şi clopotniţe ridicate, activitatea pastoral – misionară şi culturală desfăşurată în parohii, în această perioadă; organizarea şi desfăşurarea hramurilor; vizite pastorale, liturghii arhiereşti, slujbe de sfinţire; hirotoniri de preoţi, acordarea unor distincţii preoţeşti; pelerinaje şi excursii documentare; activitatea culturală (renaşterea şi păstrarea tradiţiilor populare, colaborarea cu şcoala şi căminele culturale, tipărirea unor micromonografii); activitatea socială şi filantropică; evenimente deosebite din viaţa comunităţii parohiale; vizite ale unor personalităţi; stadiul recuperării suprafeţelor de teren agricol, păduri şi imobile confiscate de regimul comunist…

Sub genericul Mănăstiri de pe Golgota neamului românesc sunt prezentate principalele repere ale vieţii monahale din Eparhia Covasnei şi Harghitei, fiind redate informaţii şi imagini despre următoarele mănăstiri: Mănăstirea Doamnei şi Mănăstirea „Sfântul Ilie” din municipiul Topliţa, Mănăstirea Făgeţel, Mănăstirea Mărcuş, Mănăstirea IzvoruMureşului, Mănăstirea Sita Buzăului, Mănăstirea Valea Mare, Schitul Dumbrăvioara, Schitul Gura Izvorului şi Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din municipiul Miercurea Ciuc.

Capitolul Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhipăstor şi slujitor la sfintele altare din Carpaţi,este dedicat reliefării celor cincisprezece ani de păstorire întru Slava lui Dumnezeu şi în slujba Neamului Românesc a „Arhiepiscopului din Carpaţi”, şi cuprinde subcapitolele: Preasfinţitul Părinte Episcop Ioan – Omul potrivit şi binecuvântat de Dumnezeu; itinerarii pastoral-misionare ale Înaltpreasfinţiei Sale; din interviurile ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan apărute în mass-media; frânturi din cuvintele de învăţătură rostite de ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan; consemnări ale oamenilor de presă despre activitatea ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan, cuvinte de suflet despre Părintele Arhiepiscop Ioan. Enunţând, în cele ce urmează, câteva date succinte din parcursul său biografic von aminti şi reţine că Arhiereul demn şi destoinic ori pilduitor Ioan s-a născut la 16 noiembrieanul 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind primul episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei și Harghitei, înființată în anul 1994… Studiile sale sunt următoarele: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoția anului 1971; Facultatea de Instalații și Automatizări din București, promoția anului 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoția 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxã din Sibiu, promoția anului 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada anilor 1991-1994; Cursurile de doctorat le-a urmat la Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice, Egiptologie și Orientalistică. Iar din activitatea sa bogată şi deosebită spicuim următoarele: În anul 1980 și-a început viața monahală la Mănăstirea Lainici, județul Gorj; A fost hirotonit diacon la aceeaşi mănăstire în 6 august anul 1990; A fost hirotonit preot la Mănăstirea Tismanaîn 15 august anul 1990; Între anii 1990-1994 a fost starețul Mănăstirii Lainici; În anul 1994 a fost Arhimandrit și Superior al Așezămintelor Româneşti de la Ierusalim; În 09 iulie anul 1994 a fost ales Episcop al Covasnei și Harghitei; A fost hirotonit episcop la Mănăstirea “Sf. Proor. Ilie Tesviteanul” din oraşul Toplița, județul Harghita în 20 iulie anul 1994; În 25 septembrie 1994 a fost instalat Episcop al Covasnei și Harghitei, la Miercurea Ciuc. În ziua de 12 septembrie anul 2007 a fost unul din cei trei candidați la scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române. Pe 23 februarie anul 2008sinodul mitropolitan ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat pentru funcția de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. In urma şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din luna iunie anul 2009, Preasfinţitului Episcop Ioan al Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de arhiepiscop onorific, ca un gest de răsplată, preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în cei şaisprezece ani de Arhipăstor duhovnicesc al ţinutului românesc din centrul ţării, al Covasnei şi Harghitei. Aceasta s-a petrecut după mari şi multe lupte. După decembrie anul 1989, pe fondul frământărilor existente în viaţa credincioşilor din judeţele Covasna şi Harghita, a fost reluată propunerea de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii români ortodocşi din judeţele Harghita şi Covasna. Asociaţiile locale, Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna“ din Sfântu Gheorghe şi Fundaţia cultural-creştină „Miron Cristea“ din Miercurea Ciuc, întreprind numeroase demersuri pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici, printre care amintim: audienţa la vrednicii de pomenire şi de pie memorie sau amintire Patriarhul Teoctist Arăpaşu şi la Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului (1991, 1992).

În cadrul Zilelor „Nicolae Colan“ de la Sfântu Gheorghe, din 4-5 decembrie anul 1993, în prezenţa Mitropolitului Antonie Plămădeală, se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu sediul la Sfântu Gheorghe (Arcuş) sau Covasna. În şedinţa Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din ziua de 09 ianuarie anul 1994 a fost propusă pe ordinea de zi, de către mitropolitul Antonie, după discuţia preliminară cu Patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea unei episcopii pentru zona Harghita-Covasna. La data de 11 ianuarie anul 1994, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în şedinţa din zilele de 22-23 martie anul 1994, la propunerea Adunărilor Eparhiale ale Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcopiei Albei Iulia, organizarea şi delimitarea teritorială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa în Miercurea Ciuc.

În prezenţa vrednicului şi distinsului Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, în 31 mai anul 1994, la Catedrala Ortodoxă din Miercurea Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie anul 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea întâistătătorului nou-înfiinţatei Episcopii a Covasnei şi Harghitei, cu sediul la Miercurea Ciuc, sufragană a Mitropoliei Ardealului, în persoana arhimandritului Ioan Selejan – Superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie anul 1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie“ din oraşul Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea Ciuc. Şi unde în cei cincisprezece ani de păstorire, Preasfinţitul Părinte Episcop Ioan Selejan a înmulţit, dezvoltat şi crescut numărul parohiilor de la 99 la 132 de unităţi, a hirotonit 78 de preoţi, s-au construit 24 de biserici, şase mănăstiri şi schituri, patru capele militare, 20 de case parohiale, au fost reparate 86 de biserici şi 57 de case parohiale, au fost restaurate şi repictate 39 de biserici. Iar Duminică, 23 august anul 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a cincisprezece ani de existenţă a Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească, onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române…

Revenind la conţinutul volumului de faţă, vom sublinia faptul că, într-o formă sintetică, sunt redate alte aspecte precum: participarea ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan la principalele evenimente din viaţa Eparhiei, implicarea Înaltpreasfinţiei Sale în viaţa publică la nivel naţional, regional şi local, dar şi la manifestări internaţionale, întâlniri cu personalităţi din ţară şi străinătate; ipostaze specifice păstoririi Sale – factor de echilibru geostrategic, sfetnic al principalilor conducători ai ţării, promotor al păcii interetnice şi interconfesionale, manager, constructor, ctitorul unor instituţii de cultură şi spiritualitate românească, sprijinitorul şi finanţatorul instituţiilor şi proiectelor economice, culturale, şcolare şi sociale, mijlocitorul relaţiilor cu reprezentanţii administraţiei centrale la cel mai înalt nivel, iniţiatorul unor parteneriate cu instituţiile administraţiei publice locale, ocrotitorul sărmanilor ş.a..

Dacă este să facem o (altă) paranteză şi să ne referim puţin, în continuare, la un scurt excurs istoric precum şi dispunerea geografică şi demografică a celor două judeţe – Harghita şi Covasna – care alcătuiesc teritoriul canonic, pastoral şi misionar al Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, vom enunţa şi reţine următoarele: Situate în centrul României, judeţele Covasna şi Harghita sunt locuite în cea mai mare parte de maghiari, urmaşi ai secuilor care au fost colonizaţi aici în timpul dinastiei arpadiene (care s-a stins în anul 1301).Secuii din judeţele Harghita şi Covasna au fost consideraţi bun ostaşi şi pe parcursul luptelor antiotomane, al revoluţiei din anul 1848 sau al războaielor mondiale. Începând cu secolul al XV-lea, regiunea înfloreşte prin intensificarea comerţului, acordarea privilegiilor şi construcţia bisericilor. Reforma a însemnat multe conflicte religioase. Astăzi, populaţia judeţelor este diversificată pe plan religios, partea vestică fiind mai ales protestantă, partea estică, mai ales romano-catolică.

Judeţul Harghita este situat într-o regiune de munţi, Munţii Harghitei, Gurghiului, Căliman, şi de bazine depresionare, Giurgeu şi Ciuc. Ţinuturile muntoase ocupă 60% din suprafaţa judeţului, care are 6.639 kmp (2,8% din teritoriul României) şi o populaţie de 342.000 locuitori conform recensământului din 2002. Oraşele, cu un număr mic de locuitori, sunt Miercurea Ciuc ca reşedinţă de judeţ, Odorheiu Secuiesc, Băile Tuşnad, Bălan, Borsec, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Topliţa şi Vlăhiţa.Judeţul Harghita este apreciat şi pentru monumente istorice. Mănăstirea franciscană şi biserica romano-catolică din Şumuleu Ciuc, reconstruită în anul 1804 în stil baroc, are una din cele mai mari instalaţii de orgă din Ardeal. La Şumuleu Ciuc este organizat cel mai important pelerinaj al catolicilor din România. O clădire specială este Cetatea Mikó din Miercurea Ciuc, care datează din anul 1611, şi unde este amenajat Muzeul Etnografic al judeţului. Castelul şi complexul muzeistic din Lazarea, din sec. XVI, aşteaptă vizitatori pe tot parcursul anului.Judeţul are resurse imense de lemn, ceea ce explică răspândirea bisericilor din lemn, ca cea din Tulgheş, construită în anul 1813. Sunt cunoscute şi forja din Vlăhiţa din anul 1860, Muzeele din Odorheiu Secuiesc, Cristuru-Secuiesc şi Gheorgheni, biserica din Săcel pe a cărei clopotniţă se află inscripţia „pe aici a trecut luminatul dascăl Gheorghe Lazăr în anul 1806″.Potenţialul turistic al judeţului rezidă şi în cele circa 2.000 de izvoare de ape minerale, mofete, saline (Praid), nămoluri şi turbă, aer puternic ozonat, bogat în aerosoli răşinoşi şi ioni negativi, cadru natural deosebit de pitoresc, rezervaţii naturale, localităţi turistice şi zone de agrement, renumite pe plan naţional şi internaţional, printre care staţiunile balneoclimaterice Tuşnad şi Jigodin, Borsec, Izvorul Mureşului sau monumente ale naturii cum sunt lacul de crater vulcanic, unic în Europa, Sfânta Ana, lacul de baraj natural Lacu Roşu, Cheile Bicazului, Poiana Narciselor şi altele. Mofetele de interes local sunt la Sântimbru Ciuc şi la Băile Harghita.

Judeţul Covasna este situat în curbura internă a Carpaţilor în depresiunea Braşovului, delimitat de Munţii Vrancei, Munţii Bodoc şi Baraolt. La recensământul din anul 2002 judeţul avea 222.000 locuitori, ceea ce-l situează printre judeţele mici ale României. Acest caracter este compensat prin bogăţia naturală, frumuseţea peisajului, amintirile istorice. Judeţul are în componenţă 5 localităţi urbane, municipiile Sfântu Gheorghe ca reşedinţă de judeţ şi Târgu Secuiesc, şi 3 oraşe: Covasna, Baraolt şi Întorsura Buzăului. Aproximativ jumătate din populaţie trăieşte în zona urbană. Zona rurală cuprinde 33 de comune şi 122 de sate. Municipiul Sfântu Gheorghe este situat pe malul drept al Oltului, la 30 km de Braşov şi la 200 km de capitala României, Bucureşti, de care este legat prin cale ferata şi drum naţional.Judeţul Covasna este ţara apelor minerale şi a staţiunilor balneo-climaterice. Cea mai vestită localitate din acest punct de vedere este oraşul Covasna, unde se găsesc peste 1.000 de izvoare cu ape minerale. În staţiunile din acest judeţ, cunoscute şi de cealaltă parte a Oceanului Atlantic, se tratează diferite boli reumatice, genitale, cardiologice, ortopedice, de nutriţie, endocrine. Cele mai cunoscute sunt: Malnaş Bai, Balvanyos, Vâlcele, Biborţeni, Bodoc, Micfalău, Valea Zălanului. Toate sunt în apropierea câte unui oraş legat de restul ţării cu drumuri refăcute. O parte din apele minerale sunt exploatate – Bodoc, Biborţeni, Malnaş, Vâlcele, Covasna – şi sunt vândute în toată ţara.Acest judeţ este cunoscut şi ca fiind al bisericilor fortificate, al porţilor şi stâlpilor din lemn sculptate. Cea mai cunoscută biserică fortificată este cea din Sfântu Gheorghe, din Evul Mediu. De mare interes turistic sunt şi satele Ilieni, Olteni, Zăbala, Lemnia, Arcuş, Ozun, Cernat, Turia, Reci, Araci, Băţani Mari, Valea Crişului, Filia, Aita Mare sau Sânzieni. Biserica cea mai vestită este cea din Ghelinţa în stil gotic, cu fresca din Evul Mediu.

Frumuseţile naturii adăpostesc o faună foarte bogată şi variată.Din secolul al XVII-lea a început integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, scaunele secuieşti au fost supuse germanizării şi recatolicizării, primul proces fiind fără succes. Perioada dualistă austro-ungară (1867-1918) şi interbelică a însemnat pentru aceste ţinuturi perioada modernizării şi a urbanizării, care a fost continuată forţat în epoca comunistă. La 1 Decembrie 1918, odată cu înfăptuirea Marii Uniri a Regatului României cu provinciile româneşti Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat, care din cauza adversităţilor istorice rămăseseră în afara graniţelor naturale ale ţării, şi judeţele Covasna şi Harghita s-au regăsit în fruntariile României.

Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei a fost înfiinţată, după cum am mai spus, în luna iulie anul 1994, grupând protopopiatele Sfântu Gheorghe şi Miercurea Ciuc, care aveau în total 107 parohii cu tot atâtea biserici, în care slujeau 74 de preoţi. 43 de biserici erau declarate monumente istorice, cele mai vechi ca an de construcţie fiind Biserica Doamnei (1658) din Moglăneşti (Harghita) şi biserica din Căpeni (Covasna), din anul 1712. În multe din parohiile acestor protopopiate numărul credincioşilor ortodocşi a scăzut după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, când mulţi români au plecat în zona liberă a ţării, iar alţii au trecut la confesiuni protestante – reformată sau unitariană. La data înfiinţării Episcopiei, pe teritoriul ei canonic existau 6 mănăstiri ortodoxe, cea mai veche, din Moglăneşti (Topliţa), datând din anul 1638. În mai multe parohii dominante sunt familiile mixte, româno-maghiare, în care soţul şi soţia aparţin – fiecare – Bisericii în care s-a născut, Ortodoxă, Catolică, Reformată sau Unitariană. Copiii sunt botezaţi potrivit înţelegerii dintre soţi…

Într-un interviu acordat de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan ziarului „Adevărul” din 08 ianuarie anul 2011, şi într-un altul, acordat domnului Dumitru Manolache în cotidianul „Lumina” al Patriarhiei Române, din 20 iunie anul 2010, Înaltpreasfinţia Saa prezentat, cu mult realism şi discernământ duhovnicesc,situaţia economică, demografică şi socială, precară a celor două judeţe, dar şi situaţia lor stabilă din punctul de vedere al relaţiilor interetnice, care ar putea fi îndemn pentru investitorii români şi străini să-şi dezvolte afacerile în această zonă a României, situată la distanţe aproximativ egale faţă de toate extremităţile ei:„După anul 1989 economia a căzut foarte mult şi la ora actuală cele două judeţe au o economie destul de slab dezvoltată. Nu mai putem vorbi de importante unităţi economice de producţie, singurele sectoare unde în general se lucrează sunt domeniul forestier şi exploatarea apelor minerale. Deci, acestea mai oferă locuri de muncă, şi sunt apoi mici ferme agricole, mici ferme zootehnice unde oamenii se ocupă cu creşterea animalelor, dar nici sectorul acesta nu merge foarte bine, pentru că localităţile sunt foarte risipite în munţi şi pentru cei care colectează laptele este foarte greu să ajungă în toate aceste localităţi, deci rămân familii care nu mai realizează nici acel mic venit din vânzarea laptelui, aşa se face că şi numărul de animale a scăzut foarte mult în ultimul timp.Situaţia este cam la fel pentru etnicii români şi pentru cei maghiari. În aceste două judeţe sunt localităţi cu populaţii mixte, români şi maghiari, sunt localităţi compact româneşti în nordul Harghitei şi în sudul Covasnei şi multe localităţi cu populaţie majoritar maghiară.Am vorbit mereu cu reprezentanţi ai statului, rugându-i să orienteze, în măsura în care este posibil, să-i îndrume pe cât posibil şi în această zonă pe investitori, atât români cât şi străini, să pună în valoare mână calificată care este în zona aceasta, elementul turistic, care a fost foarte dezvoltat aici, şi care funcţionează încă bine în zona Covasnei.Staţiunile balneo-climaterice nu sunt exploatate totuşi la nivelul potenţialului pe care îl oferă ele, înainte de ’89 nu era un loc liber nici iarna, nici vara în aceste staţiuni, dar acum sunt în paragină – sunt promovate staţiunile din alte ţări, cine a mai văzut în ultima vreme să fie promovate staţiunile de la noi, din România, oamenii s-au dus către alte zări, încât şi acest potenţial de dezvoltare economică a scăzut. Apoi a fost o zonă economică foarte importantă la Bălan, oraş cu 5.000 de locuitori, aici a fost o mină de cupru, s-au sistat şi acolo lucrările de extracţie a cuprului, şi avem de-a face cu un oraş în cădere, un oraş monoindustrial, cu o populaţie plecată foarte mult în străinătate, cu oameni de vârsta a doua rămaşi acasă, care au grijă de copii, există un număr mare de copii în localitate, deci iată că sunt probleme punctuale care într-un fel sau altul s-ar putea rezolva, însă în economia de piaţă capitalistă în care ne aflăm astăzi este foarte greu de impus cuiva, nu se mai poate impune nimic, decât dacă ar fi o strategie naţională să vezi pe fiecare areal geografic ce se poate face, ce se poate promova ş.a.m.d. Drumurile din cele două judeţe au fost lăsate cel mai în urmă din ţară în ceea ce priveşte modernizarea. Abia acum, după douăzeci de ani (de la căderea regimului comunist) au început lucrările de modernizare a drumurilor care leagă importante oraşe din Transilvania, Braşovul cu TârguMureşul, dar şi Bucureştiul cu Braşovul. Toate aceste chestiuni au stat mereu în umbra unor tensiuni politice şi a felului cum a fost privită mereu zona aceasta, mai ales de presă, ca fiind o zonă cu tensiuni interetnice, dar nu putem spune că am avut în ultima vreme aici tensiuni interetnice. Totuşi, foarte mult presa a prezentat zona aceasta ca fiind o zonă gri, se poate vedea că şi investitorii străini au avut reţineri. Se ştie ce capital important a fost investit în zona Banatului, în zona Timişoarei, care este declarată o zonă stabilă a ţării, multietnicămult mai echilibrată decât zona de aici, şi în general zona de vest a României începând de la Satu Mare până la Timişoara, pe toată frontiera, Clujul la fel, cu potenţial economic de care străinii au fost atraşi; or, aici nu a fost o reprezentare politică românească importantă, şi este ştiut că elementul politic poate să favorizeze dirijarea unor fonduri; a fost o perioadă când nu am avut parlamentari români, şi dacă îi avem şi se întâmplă să nu fie din partidele aflate la putere, posibilitatea orizontului de refacere nu este chiar previzibilă. Şi din punctul de vedere al intelectualilor această zonă este mult sub nivelul altor judeţe ale ţării, suntem departe de centre universitare importante, precum Braşovul, Clujul, tinerii de aici se îndreaptă spre străinătate şi din nefericire puţini dintre tinerii care studiază în străinătate se mai întorc aici, atât români cât şi maghiari; maghiarii tot se mai întorc, dar românii aproape deloc, pentru că văzând elementul economic că este cum este, că şansele de a fi angajaţi sunt mai puţine ca în alte părţi, mereu cei care vor să se angajeze sunt întrebaţi: cunoşti limba maghiară, acestea sunt câteva impedimente atât de natură economică cât şi lingvistică care îl fac pe tânăr să-şi pună întrebarea: ce fac eu aici dacă am terminat o facultate? Va fi greu pentru el să-şi pună pe roate o afacere, aşa că asistăm şi la un exod al intelectualilor.

Parlamentarii unguri fac şi ei ce pot, dar se vede că nu au reuşit să-şi atingă ţintele economice. Oamenii politici pot să dea direcţii, pot să dea legi, dar de la teorie până la practică mai sunt probleme importante de rezolvat. Una din cele mai importante bariere în faţa capitalului străin a fost prezentarea mereu a zonei ca fiind una tensionată, dar nu se poate spune asta, având în vedere că marile greve şi marile mişcări de stradă din ´89 nu s-au produs aici, populaţia a fost relativ liniştită, un număr important de persoane aveau locuri de muncă bine retribuite, aici se fabricau inclusiv tractoare, de la Braşov au fost transferate două secţii de tractoare şi se fabricau cutii de viteză pentru camioane, pe urmă zona de lângă Sf. Gheorghe, zonă agricolă foarte bună în ce priveşte producţia de cartofi; şi acum se cultivă cartofi în zonă, dar sunt ani în care nu se poate desface producţia de cartofi, pentru că vin cartofi din străinătate foarte mult, acolo nu ştim ce raporturi de subvenţionare există, şi au fost ani în care producătorii aveau importante cantităţi de cartofi, a venit primăvara şi a trebuit să-i arunce, deci iată şi bruma aceea de bani ce s-ar fi putut scoate din vânzarea lor a dispărut

În ce priveşte locaşurile de cult, ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan a spus că în prezent „sunt aproximativ 150 de altare în cele două judeţe, bisericile au fost refăcute, există opt mănăstiri şi două schituri, suficiente pentru numărul de credincioşi (ortodocşi români) care sunt aici, la ora actuală mai sunt doar două biserici în construcţie – la Sfântu Gheorghe şi la Sita de Jos – Întorsura Buzăului, care sunt totuşi într-un stadiu destul de avansat, într-un an-doi şi acestea vor fi terminate, şi cel puţin o sută de ani nu va mai trebui să fie construită aici nici o biserică. Din punctul acesta de vedere am putea spune că mila lui Dumnezeu s-a arătat din nou, doar să le putem întreţine, să putem să facem rost de fonduri pentru sprijinirea salarizării preoţilor din parohiile mici, pentru că sunt foarte multe parohii în localităţile unde populaţia românească este foarte redusă numeric şi nu poate să întregească salariul unui preot, şi de aceea facem apel mereu la fondul central misionar care se strânge la Patriarhia Română. Preoţii din zonă cultivă şi ei câte ceva, toţi au gospodării pe lângă casă, fără aceasta e foarte greu să trăieşti, aşa, cu mila lui Dumnezeu, cel puţin o parte din hrana zilnică o mai produc şi în propria gospodărie, însă preoţii au cheltuieli importante, pentru că în foarte multe localităţi nefiind şcoli româneşti, pe copii trebuie să-i trimită destul de mici în alte părţi la şcoală, să le plătească internatul, cazarea, masa şi nu-i totuna să ai liceu în localitatea în care eşti preot, cel puţin până în clasa a opta, a noua, să ai şcoala în localitate, sunt unii care îşi duc copiii la părinţi, în altă parte, în alte regiuni, copiii pleacă de mici, din clasa întâi, unde sunt şcoli cât de cât importante, aşa că viaţa preotului aici este destul de grea, însă prin mila lui Dumnezeu încă sunt tineri care caută chiar şi aceste localităţi mici. De altfel, de curând am hirotonit un tânăr care este doctor în teologie şi care a acceptat să vină într-o parohie cu 45 de familii. Iată că încă mai există vocaţie misionară, dragoste faţă de Biserică şi de slujire, însă aceştia trebuie cât de cât susţinuţi financiar, să poată şi ei să aibă un minim nivel de trai pentru ei şi pentru a-şi putea susţine familiile.

În ce priveşte relaţiile cu celelalte confesiuni creştine, ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan a spus: „Trăim în stadiul de respect, ne respectăm unii pe alţii şi apoi depinde de felul fiecărui om, unii sunt mai deschişi, fiecare localitate cu specificul ei, cum sunt şi oamenii care colaborează între ei. Prin mila lui Dumnezeu, putem să spunem că în momentul de faţă nu sunt probleme deosebite, preoţii noştri să denigreze credinţa lor, sau invers, eu zic că acesta este sensul vieţii noastre, de a-i păstori pe credincioşii români ortodocşi din această zonă. Preoţilor catolici Dumnezeu le-a încredinţat obştile lor, la fel celor protestanţi, ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ei să-şi poate conduce credincioşii pe care-i au, în pace, pe calea mântuirii, pentru că şi noi, şi ei, în final dorim să ajungem la poarta raiului”.Acolo unde este posibil, acolo unde relaţiile sunt mai apropiate se organizează şi rugăciuni în comun, dar nu în toate, a mai spus ÎPS Ioan, cu referire la apropiata săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor (18 – 25 Ianuarie).

Dezvoltarea economică va duce la schimbarea imaginii acestei zone, a mai spus Arhiepiscopul Ioan Selejan. Oamenii sunt mai deschişi acolo unde nu sunt apăsaţi de grija, de povara zilei de mâine. Când erau aici minele de cupru de la Bălan, de exemplu, acolo lucrau în aceeaşi mină împreună, în adâncul pământului, la sute de metri sub pământ, şi români şi maghiari, dar nu s-a auzit niciodată ca românii să producă vreo surpare să se prăbuşească o parte de mină peste unguri, sau ungurii să producă o surpare peste români. Acolo în adâncul pământului împărţeau aceeaşi bucată de pâine şi nu se punea problema de etnie, lucrau împreună şi de acolo îşi câştigau pâinea cea de toate zilele.Deci, iată, cu cât ar fi mai multe unităţi economice, cu atât oamenii ar avea nişte puncte comune de activitate, pentru că numai lumea politică îi învrăjbeşte pe oameni. Oamenii au probleme de familie, nu am auzit printre oamenii simpli, care îşi caută un loc de muncă, că ar căuta autonomie. Dacă ai sta să-l întrebi pe om, ce caută, autonomie sau loc de muncă, ţi-ar zice: lasă-mă în pace cu autonomia, dă-mi un loc de muncă, să duc pâine la copii. De aceea eu spun că vectorul economic este cel care ar putea să schimbe mult imaginea acestor localităţi, şi cu cât mai mulţi români şi unguri ar lucra împreună în unităţi economice, cu atât mai multe prietenii mixte s-ar lega tot mai mult, şi între familii, şi aceste familii – celule ale societăţii, generează pacea şi liniştea în zonă şi mai departe.

Aşadar, este destul de delicat astăzi să intervii economic dar nu imposibil, pentru că s-a văzut în atâtea locuri în lume unde au fost tensiuni interetnice, interreligioase, care s-au rezolvat, că nu s-a stins focul acelor tensiuni până nu a început viaţa să prospere. Omul când este necăjit şi sărac, poate fi manipulat. Pe omul care are loc de muncă nu-l poţi manipula pentru că el vede că are stabilitate, are loc unde să-şi câştige o bucată de pâine, şi pe el nu-l interesează altceva, decât ziua de mâine. Cât priveşte drepturile minorităţilor, în ţara noastră acestea sunt mult peste tot ceea ce înseamnă comunitate europeană, peste tot ce înseamnă standarde europene, şi aşa a fost nu de-acum, Consiliul Europei nu ne-a impus nouă standarde. În secolele XIV – XV, când armenii aveau deja episcopie şi biserici, cine, venind la noi, nu a fost lăsat să-şi ridice o turlă de biserică?

Căsătorii mixte nu sunt exagerat de multe, se mai întâmplă, dar nu aceasta este regula. Pe cele care se încheie nu putem să le oprim, nu avem dreptul de a-i opri, şi respectăm alegerea şi voinţa tinerilor, rugându-i să-şi păstreze cât de cât credinţa şi să trăiască în pace. Însă, din nefericire, marea majoritate a căsătoriilor mixte nu se duc până la capăt, în foarte multe, când apar copiii, se pune problema la ce şcoală să fie daţi, la una românească, sau la una maghiară, şi atunci apare acea înstrăinare între soţi. Nici căsătoriile între soţi de aceeaşi etnie nu sunt întotdeauna reuşite, numărul divorţurilor a început să crească alarmant în ultima vreme. Credinţa are şi ea un rol important în menţinerea familiei, credinţa îi mai adună, se mai duc la preot, se mai duc la duhovnic, dar când sunt de etnii diferite este mai greu.

Pentru că avem familii mixte, avem şi probleme deosebite în ceea ce priveşte credinţa. În ce confesiune vor fi botezaţi copiii născuţi într-o asemenea familie? Încotro se duc? Spre Ortodoxie sau spre altă confesiune? Nu putem impune unui român, căsătorit cu cineva de o altă confesiune, să interzică partea de tradiţie a celuilalt, pentru că are şi acela o moştenire. Iată de ce în aceste cazuri avem o pastoraţie implicată până la nivel de familie. Eu le-am spus părinţilor că trebuie să fie nu numai preotul parohiei, ci trebuie să ajungă la starea de preot de familie, încât să se poată spune: “Acesta este preotul nostru. Preotul familiei noastre!”. Iată de ce pastoraţia capătă altă nuanţă în această eparhie, faţă de pastoraţia din alte eparhii. Nu-i totuna să păstoreşti o familie sau o comunitate pur ortodoxă, unde de dimineaţă s-a tras clopotul satului şi toată lumea îşi fixează ceasul liturgic după acesta. Aici, sunt sate unde se trag trei clopote în trei feluri. De aceea, repet, trebuie să trăieşti în bună înţelegere şi convieţuire cu toţi, pentru că, în primul rând, suntem toţi făpturi ale lui Dumnezeu şi fiecare, pe cărarea pe care şi-a ales-o, doreşte să meargă la El.

Suntem convinşi că şi păstorii etniei maghiare din zonă doresc să-şi ducă turma tot la Dumnezeu. Pe o altă cale. De aceea, Dumnezeu să ne ajute tuturora, şi aici, şi în Împărăţia Lui, să putem ajunge în pace la El, fiecare pe calea lui. Acum, prin iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel de a se înfiinţa un centru media al Patriarhiei Române, Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, în zonele în care se recepţionează, şi “Ziarul Lumina” aduc încă un mesaj acestor credincioşi, un dialog, un element de recuperare a limbii române. Prin aceste mijloace, chiar şi oameni maturi învaţă, recuperează ceea ce au pierdut din graiul lor strămoşesc. De aceea, este salutară, pentru noi, românii de aici, această realizare şi mă gândesc că la fel este şi pentru românii din Voivodina, din Bucovina de Nord şi din Basarabia. Este important nu numai că se hrănesc românii cu învăţătura creştină în graiul lor, ci şi pentru că se recuperează astfel un element de importantă definire a specificului identităţii noastre naţionale, urmând să se adauge şi celelalte la vremea lor.

În legătură cu schimbarea din Legea învăţământului, care prevede ca predarea disciplinelor geografia şi istoria României să se facă în limba maternă, Î.P.S. Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan a spus: „Evident că sunt şi familii responsabile de maghiari care doresc ca fiii lor să înveţe limba română, să se poată mişca mai bine în ţara lor. Cunosc familii de maghiari care îşi trimit copiii după ore la preoteasa româncă, profesoară de limba română Nu părinţii de aici au cerut predarea în limba maghiară, ci tot factorii politici, care susţin că, dacă vor învăţa limba română, copiii maghiari îşi vor pierde identitatea naţională.”

Cu alte cuvinte, autonomia culturală aici este o stare de fapt; separarea şcolilor maghiarede cele române a fost o decizie a orbilor, ce a condus la crearea, pe acelaşi teritoriu naţional, a unei lumi paralele cu lumea românească. Pe români nu-i întreabă nimeni nimic, n-au cui se plânge, sunt ca nişte deportaţi în Siberia. Credeţi că, dacă mâine se prezintă la concurs un român şi un maghiar pentru a ocupa, spre exemplu, postul de inspector general în învăţământ, va câştiga românul? Oricât de pregătit ar fi, va pierde. Politicul îi barează calea. Statul român ne-a abandonat, aşa cum a făcut-o mereu în istorie, lăsându-ne să ne pierdem limba şi numele de români. Nu există nici o strategie de integrare totală a acestor judeţe în România. Parcă n-am face parte din România! Mai bine zis, statul are o strategie zero în acest sens. Judeţele Harghita şi Covasna sunt ca o Insulă a Şerpilor în centrul României, o insulă care nu prezintă niciun interes pentru Bucureşti. Suntem numai 100.000 de români în cele două judeţe şi oferim voturi cam puţine. Când, la sfârşitul războiului, am pierdut Insula Şerpilor, în jurul căreia musteşte petrolul, statul român n-a făcut nimic. Nimic nu face nici acum, deşi poate. Câtă lume ştie de rezervele uriaşe de uraniu care se află în nordul Harghitei? Pierzând controlul asupra Insulei Şerpilor din Carpaţi, statul pierde controlul şi asupra acestor zăcăminte, ca şi asupra uriaşelor rezerve de apă de aici.

Când am venit aici, am găsit biserici în care au crescut copaci. N-am intrat cum intră un episcop, cu crucea în biserică, am intrat cu securea şi cu drujba în aceste biserici care, în anii ’40, au fost distruse. Sunt unele în care s-a pus dinamită şi au fost distruse total.  Au fost destule situaţii delicate. Mă aflam într-o zi în zona Baraolt, judeţul Covasna şi în biserică am găsit copaci. M-am dus cu câţiva studenţi să facem curat, să strângem bani şi să le reparăm. Cineva, care vorbea şchiopătând româneşte, a oprit căruţa lângă mine şi mi-a spus: „Părinte, ştiţi ce s-a întâmplat cu biserica asta, de-a ajuns aşa?”; „Eee”, zic eu, „să nu mai vorbim despre necazurile ce au fost, să nu mai deschidem rănile, să pornim mai departe.” Iar omul mi-a spus: „Totuşi, părinte, ascultaţi povestea asta: după Dictatul de la Viena din 30 august anul 1940, am fost convocaţi românii într-o zi la primărie şi ni s-a spus să venim cu un târnăcop, cu o rangă, cu o secure, cu unelte de lucru. Au venit românii, crezând că vor fi trimişi să presteze diferite munci pe la poduri. Dar nu. Li s-a spus: «Acum vă îndreptaţi spre biserica voastră şi o dărâmaţi.» Oamenii au rămas înlemniţi şi până nu s-au tras câteva focuri de armă nu s-a mişcat nimeni din faţa primăriei, şi aşa s-au apucat şi au demolatfoarte greu, o parte din biserică.” În timp a rămas biserica numai cu zidurile. Aici s-a trăit o tragedie a neamului românesc.

Prin Urmare, ţinutul şi zona în care vieţuim aici, în Carpaţii Orientali, delimitată administrativ astăzi în judeţele Covasna şi Harghita, se caracterizează prin faptul că, deşi trăim lângă inima României, noi, românii, suntem minoritari în acest teritoriu. Viaţa noastră aici, din perspectiva mea, este oarecum asemănătoare cu cea a credincioşilor români de la Ierusalim, unde, pentru o vreme, am fost hărăzit de Dumnezeu şi de Biserică să slujesc. Şi acolo, şi aici, românii sunt minoritari şi trăiesc printre oameni de alte confesiuni. În afară de această dureroasă realitate, eparhia noastră nu are multe aspecte diferite faţă de viaţa celorlalte eparhii din Patriarhia Română, pentru că şi noi suntem mădular al acestei Sfinte Biserici şi propovăduim aceeaşi Evanghelie a lui Iisus Hristos. Prin participarea mea la lucrările şi hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, credincioşii ortodocşi din această parte de ţară sunt conectaţi la tot ceea ce apare nou în viaţa Bisericii noastre şi răspund la fel ca şi credincioşii celorlalte eparhii provocărilor acestor vremuri.

Cu alte cuvinte, venirea mea în această zonă n-aş putea să spun că a fost un şoc. Eram obişnuit să convieţuiesc cu oameni de altă etnie şi de altă confesiune. Religia noastră creştină, prin definiţie, are ca bază iubirea de Dumnezeu, de semeni, de întreaga natură creată de Dumnezeu. Ziditorul ne-a aşezat în Raiul cel pământesc. De aceea, când am păşit în acest loc, nu am venit cu ideea preconcepută de a-i elimina din zonă pe cei de altă etnie şi de altă confesiune, de a învrăjbi, de a răzbuna sau de a redeschide nu puţinele răni istorice. Oricine ar cerceta viaţa românilor din acest perimetru, din punct de vedere social, religios sau economic, ar constata că este un spaţiu în care s-a suferit mult. Poate că tocmai de aceea izvorăsc atâtea râuri din munţii de aici, ele sunt rodul lacrimilor vărsate în acest pământ românesc definit sugestiv de cuvintele lui Mihai Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa… şi din Hotin pânâ la mare”.

Românii de aici au trăit momente foarte grele în decursul istoriei. S-a încercat “tăierea” limbii pe care o vorbesc, smulgerea din sufletul lor a credinţei pe care o moştenesc de la Iisus Hristos Domnul, de la Apostolii săi şi de la atâţi şi atâţi misionari creştini, purtători de cuvânt şi de har dumnezeiesc, care au semănat aici, din mila lui Dumnezeu, sămânţă din ogorul lui Iisus Hristos, muncit de El cu apostolii Săi. În spaţiul nostru românesc nu a fost adusă sămânţă cu “mutaţii genetice”! Noi moştenim Logosul cel dintâi. Cuvântul cel dintâi al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care în spaţiul transilvan s-a încercat, şi uneori s-a reuşit, în anumite zone, ca parte din populaţie, forţată fiind, să treacă de la credinţa cea adevărată, primită cum arătam din fondul primar, la alte confesiuni. În zbuciumata istorie a Transilvaniei se poate urmări cum oameni de frunte, nobili, au fost forţaţi să treacă la altă confesiune. Din mila lui Dumnezeu însă, poporul cel drept credincios a rămas mai departe la umbra crucii lui Iisus Hristos.

În altă ordine de idei, referindu-ne puţin, strict la viaţa pastorală de aici, v-aş ruga să vă imaginaţi o parohie din această zonă, unde un român vorbeşte cu Dumnezeu numai în sfinţitul grai românesc. Contextul a făcut însă să-şi piardă limba de comunicare curentă. Credinţa pătrunde în fiinţa omului şi prin intermediul limbii, ca mod de comunicare. Aşa se face că sunt parohii unde credinciosul vorbeşte în grai românesc cu Dumnezeu numai la biserică, seara şi dimineaţa la rugăciune, în restul timpului, chiar şi în casă cu ai săi, cu vecinii, vorbeşte în alt grai. Pe aceşti oameni, ca păstor, trebuie să-i înţelegi. Când merg în asemenea comunităţi, trebuie şi-i înţeleg de ce graiul le este alterat. De aceea, îmi rânduiesc de aşa manieră cuvintele în propoziţii, de cele mai multe ori doar cu subiect şi predicat, pentru a-i face să priceapă şi ei mesajul Evangheliei din sărbătoarea sau din duminica respectivă.Într-o parohie de aici, sau din Transilvania în general, pot exista trei sau patru confesiuni. De aceea, preotul nostru trebuie să trăiască în bună pace şi înţelegere cu membrii celorlalte Biserici, să-şi îndemne credincioşii să respecte mărturisirile lor de credinţă. Apoi, sunt momentele comune ale satului, care trebuie petrecute împreună, pentru că nu peste tot se trăieşte o viaţă paralelă.

Revenind la problemele istorice, economice şi, mai ales, sociale ale oamenilor de aici, veţi observa cu mare uşurinţă că, dacă veţi cerceta presa locală, s-ar putea să fiţi surprinşi de un anunţ de angajare: angajăm doi instalatori, apoi în paranteză – să cunoască limba maghiară. Angajăm trei necalificaţi, în paranteză – cunoscători de limbă maghiară. Iată că, fără să fie impusă a doua limbă oficială, în această zonă limba maghiară este deja oficială.

Dacă veţi căuta legislaţia care a fost în Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, veţi vedea cât de aspre erau legile Imperiului Austro-Ungar referitoare la limba, la graiul românesc. Eu sunt născut în Transilvania, în părţile Bihorului, în depresiunea Beiuşului şi vă pot spune că acele legi au avut efecte chiar în familia din care mă trag. În satul în care m-am născut nu a trăit niciun maghiar, au fost numai români. Bunicul meu a mers la şcoală, ca orice copil, şi tatăl lui a văzut că băiatul lui învăţa limba maghiară, nu limba română. L-a lăsat un an, încă un an, şi după ce a terminat două clase l-a oprit acasă. Şi aşa a rămas, ştiind să se semneze pe toate documentele doar cu două litere. Iniţiala de la nume şi de la prenume. Tatăl meu a fost puţin mai norocos, el a reuşit să facă trei clase, mama a făcut patru clase şi, încetul cu încetul, din mila lui Dumnezeu, am început şi noi să facem studii în graiul nostru românesc…

Cu alte cuvinte – mărturiseşte Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan -românul de aici nu trăieşte chiar în largul lui, din cauza acestor bariere despre care vorbeam. Unul dintre factorii de apropiere şi de detensionare a unor relaţii interetnice apare acolo unde se munceşte. Acolo oamenii atenuează asperităţile. Pentru că niciodată nu veţi vedea un român certându-se cu un ungur sau invers, în timp ce-şi câştigă împreună pâinea, ci se ajută unul pe altul. De aceea, un factor de stabilitate ar fi dezvoltarea economică. Acolo unde este pâine, şi pe masa românului, şi pe masa ungurului, nu vor fi probleme. Greutăţile, sărăcia, necazurile vor conduce însă întotdeauna la tulburări sociale, nu numai pe linie interetnică.N-am văzut o strategie de stat a vreunui guvern de la noi care, în colaborare cu partea maghiară, aceasta din urmă făcând parte aproape din toate guvernele, să-şi fi trimis specialiştii să analizeze situaţia, să elaboreze strategii pentru a rezolva problemele din zonă. Acestea nu sunt probleme locale. Sunt probleme de stat, ale României. De aceea statul trebuie să găsească soluţii de dezvoltare şi de stabilitate. Aici lucrăm într-un teren mai arid. Biserica s-a gândit să înfiinţeze în zonă o eparhie, în condiţii cu totul deosebite faţă de altă parte a ţării. Eu pot să spun că aici, când am venit şi mergeam pe la biserici, nu eram peste tot aşteptat de preot cu Evanghelia în mână, cu clopote trase. Au fost parohii în care am sărit gardul în curtea bisericii fără acoperiş, fără uşă, fără geamuri, şi m-am hrănit cu mure din rugii care creşteau în Sfântul Altar, în loc de prescură. Ei, uite aşa, cu greutatea care a fost la început, am zis să încercăm şi noi să ne ţinem, să ne apropiem, din unele puncte de vedere, de nivelul teologic şi cultural al altor eparhii. Şi am reuşit. Când am venit aici, erau doar cinci preoţi locali din cei existenţi. Astăzi, 90 la sută din preoţi provin din această zonă. Nici unul dintre ei nu a venit să-mi ceară un transfer pentru o altă eparhie. Tot aşa cred că şi statul român ar putea să găsească soluţii de stabilitate şi de dezvoltare.

În ceea ce priveşte implicarea în social a eparhiei noastre, problema comportă, şi de data aceasta, nuanţe faţă de alte zone ale ţării. În judeţele Covasna şi Harghita, aproapele tău nu este numai românul, ci şi cel de altă etnie. Care sunt atunci necazurile şi suferinţele? Cu toate că au fost divergenţe, tensiuni interetnice, probleme interreligioase, acum suntem, din mila lui Dumnezeu, într-o relativă stare de pace şi de linişte. Încercăm să vindecăm acele răni şi să înţelegem că ideea de aproapele, despre care vorbeşte Iisus Hristos, într-adevăr transcende etnia, aşa cum ne spune Mântuitorul în pilda cu samarineanul milostiv. Aşa se face că în activităţile noastre sociale nu urmărim a-i ajuta numai pe români, ci şi pe cei de alte confesiuni. Dacă doriţi, spre exemplu, puteţi vedea câte persoane vin la poarta noastră cu vasele să primească hrană de la episcopie pentru familiile lor. Şi să vedeţi dacă maicile de aici îi legitimează cu buletinul să afle care este român sau care este maghiar! Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să ne arate că de la Greenwich, jur-împrejurul Pământului, trebuie să ne considerăm şi să ne raportăm unii la alţii ca la aproapele nostru.

Dacă în plan religios lumea se respectă, în plan social, şi acolo unde intervin elemente de natură politică, lucrurile sunt împărţite. Iar aproape că impunerea limbii maghiare în administraţie creează probleme. Aşa după cum v-am mai spus, dacă vrei să te angajezi, prima întrebare care ţi se pune este dacă ştii limba maghiară, şi abia după aceea, dacă mai eşti întrebat, ce ştii să faci, ce pregătire ai, ce meserie cunoşti. Prin acest mod de abordare a problemelor de către autorităţile locale, şi de către unii agenţi economici particulari (sunt însă şi persoane care nu fac nici o distincţie între maghiari şi români), mulţi români de aici sau din alte regiuni ale ţării veniţi aici, ştiind că permanent deasupra capului lor stă o sabie care se numeşte limba maghiară, pleacă din zonă şi nu se mai întorc. Aşa se face că numărul oamenilor şcoliţi de aici este cu mult sub nivelul altor regiuni. Or, nu poţi să concepi dezvoltarea unui spaţiu geografic fără lume şcolită. Cartea a adus lumină în cel mai îndepărtat sat. Curentul electric a venit mult mai târziu. Cele peste 850 de şcoli întemeiate de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna, acelea au adus lumină în lumea noastră românească.

Iată cum, fiind aceste neînţelegeri, ne tragem unul pe altul în jos: tinerii români şcoliţi pleacă, zona, uşor-uşor, se scufundă din punct de vedere economic. La fel fac şi tinerii maghiari, pentru că nici ei nu mai rămân în zonă, văzând că nu există o dezvoltare economică. Şi uite cum din cauza neînţelegerilor dintre cele două etnii, judeţele noastre, aflate pe cele mai înalte platouri ale Carpaţilor, sunt, din punct de vedere economic, sub nivelul altor judeţe. Apoi, tensiunile mari din anii 1989-1990 au lăsat asupra acestui spaţiu încă un nor, motiv pentru care cele două judeţe şi o parte din judeţul Mureş nu prea sunt văzute de investitorii străini. Deşi oamenii din această zonă sunt foarte harnici, atât maghiarii, cât şi românii. Dacă veţi trece prin localităţile de aici, veţi vedea casele lor, toate cu temelie de piatră, bine zidite.Astfel încât, în judeţele Covasna şi Harghita nu veţi găsi case din chirpici, cum sunt atâtea în alte regiuni ale ţării noastre. De aceea, trebuie să facem tot ceea ce este posibil pentru alungarea acestui nor.

În altă ordine de idei, vă mărturisesc că din mila lui Dumnezeu, în judeţul Harghita, la această dată, nu mai avem nici o biserică şi nici o mănăstire în construcţie. S-au refăcut biserici, s-au ridicat biserici şi mănăstiri noi. Avem, aş putea spune, pentru credincioşii noştri, îndestulătoare lăcaşuri de cult. Dumnezeu să ne rânduiască preoţi cu har care să păstorească comunităţile noastre ortodoxe româneşti din această zonă.

În judeţul Covasna, mai avem două biserici care sunt încă în lucru. Deci, ca plan imediat de viitor, urmărim să finalizăm aceste lucrări. Mai sunt în acest judeţ câteva biserici şi mănăstiri nou-ridicate la care mai lucrăm la pictură şi la alte amenajări. De aceea, pentru perioada care urmează, vom rămâne doar cu partea de întreţinere, de refacere şi reparaţii. În privinţa clerului, cu mila lui Dumnezeu, avem acoperite aproape toate parohiile. Avem preoţi jertfelnici care stau în parohii cu 40-50 de credincioşi. Suntem în faza de ridicare la un nivel tot mai înalt a pregătirii teologice a preoţilor. Apoi, avem planuri de implicare mai profundă în problemele sociale, mai ales în programul de evitare a abandonului şcolar. Orice copil care nu va avea acces la un minim de carte, în viitor va trage ţara în jos. Orice om cu carte va fi un vector de progres.

Aşa încât, mă gândesc mereu ce mai trebuie făcut pentru a putea şcoli la un nivel înalt cât mai mulţi tineri. Vreau să vă spun că mulţi din cei peste 300 de tineri care au dobândit studii teologice, unii au devenit slujitori ai altarelor, alţii lucrează în alte domenii publice. Iată, deci, că episcopia noastră a devenit un furnizor de oameni calificaţi. Unii sunt profesori, alţii lucrează în domeniul de asistenţă socială, în muzee, în centre culturale sau în alte diferite activităţi publice. Avem tineri care au terminat teologia şi lucrează chiar în sistemul bancar. Şefii lor mi-au spus că au încredere în ei, pentru că sunt credincioşi lui Dumnezeu, dar şi cinstiţi şi loiali instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Dacă Dumnezeu ne va ajuta să finalizăm lucrările la toate aşezămintele noastre, sper că vom putea să relansăm programul de construire de locuinţe pentru oameni săraci, să ridicăm cămine pentru bătrâni, să propovăduim în continuare Evanghelia lui Iisus Hristos şi să fim aproape şi de români, şi de unguri, pentru că iubirea lui Dumnezeu transcende patimile şi diferenţele dintre oameni – acestea sunt dorinţele şi năzuinţele sincere ale Părintelui Arhiepiscop Ioan!…

Întorcându-ne, iarăşi, la conţinutul cărţii, în capitolul Instituţii de cultură ale Episcopiei Covasnei şi Harghitei, sunt prezentate instituţiile de cultură laică şi bisericească înfiinţate din iniţiativa şi cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan, care funcţionează în subordinea Eparhiei Covasnei şi Harghitei, respectiv: Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din municipiul Sfântu Gheorghe; Centrul Cultural „Patriarh Miron Cristea” din municipiul Miercurea Ciuc; Muzeul Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie” din oraşul Topliţa şi Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă Română din municipiul Sfântu Gheorghe.

Cu alte cuvinte, aici şi acum, vom prezenta şi insista (chiar cu riscul de a ne repeta)pe capitolul Manifestări cultural – ştiinţifice şi de spiritualitate ortodoxă,care se referă la manifestările organizate şi proiectele implementate de către instituţiile de cultură din subordinea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, precum şi cele desfăşurate în parteneriat cu alte instituţii de cultură şi asociaţii culturale, ca: Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Arhivele Naţionale, Centrul de Cultură Arcuş, Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Fundaţia Naţională a Românilor de Pretutindeni, Liga Cultural- Creştină „Andrei Şaguna”, Fundaţia Culturală „Miron Cristea”, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. În acest cadru, sunt prezentate programele următoarelor manifestări: Zilele „Andrei Şaguna”, Zilele „Miron Cristea”, Universitatea de Vară Izvoru Mureşului, Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din SudEstul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, Zilele „Nicolae Colan”, dar şi a altor activităţi de cultură românească şi spiritualitate ortodoxă, organizate, în perioada 1994-2009, în Arcul Intracarpatic.

Dimensiunea ştiinţifică şi culturală a publicaţiei este evidenţiată de studiile şi artico­lele publicate, majoritatea având ca temă problematica identităţii românilor din Arcul intracarpatic, în istorie şi în contemporaneitate şi convieţuirea lor cu concetăţenii ma­ghiari. Având în vedere profilul publicaţiei şi importanţa sa documentară, s-a acordat spaţiu generos, corespunzător, prezentării “iniţiativelor, demersurilor şi acţiunilor” întreprinse de asociaţiile culturale româneşti, majoritatea sub egida Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii culturale, confesionale şi lingvistice într-un mediu multietnic şi pluriconfesional, eliminarea unor discriminări care vizau românii numeric minoritari în cele două judeţe şi pentru stoparea unor proiecte autonomiste şi separatiste promovate de unii lideri ai maghiarilor din zonă. Capitolul dedicat programelor principalelor ma­nifestări ştiinţifice şi culturale, organizate de asociaţiilor membre ale Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, a fost extins prin publicarea unor rapoarte şi informări despre activitatea unor instituţii şi asociaţii partenere care au fost active, în ultimii ani, în spaţiul public local, regional şi naţional.

De asemenea, volumul de faţă cuprinde şi alte numeroase articole şi studii, scrise şi  semnate, cu multă competenţă ştiinţifică şi seriozitate apologetică şi misionară, de diferiţi preoţi şi slujitori ai altarelor din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Romane a Covasnei şi Harghitei.

În capitolul dedicat personalităţilor comunităţii româneşti din Arcul intracarpa­tic este publicat un eseu despre personalitatea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan – păstorul sufletesc şi liderul incontestabil al românilor din judeţele Covasna şi Harghita. Aşa după cum am evidenţiat în nenumărate ocazii, un rol providenţial pentru dăinuirea credinţei ortodoxe şi a românităţii în această parte de ţară, l-a avut înfiinţarea, acum cincisprezece ani, a Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei şi întronizarea în scaunul arhieresc a Preasfinţitului Părinte Episcop Ioan Selejan. Pe lângă bine­cuvântatul rol de păstor sufletesc al încercaţilor săi credincioşi, şi neodihna punerii temeliei unui cadru instituţional şi juridic de largă perspectivă, pe lângă revigorarea vieţii bisericeşti în toate parohiile, construcţia şi reconstrucţia bisericilor – multe aflate într-o avansată stare de degradare, a aşezămintelor monahale, încadrarea parohiilor cu preoţi şi salarizarea personalului clerical şi neclerical, Părintele Arhiepiscop Ioan este cu­noscut şi recunoscut pentru rodnica Sa păstorire întru Slava lui Dumnezeu, a Bisericii noastre strămoşeşti şi drept-măritoare, cât şi în slujba Neamului nostru românesc. Este menţionată implicarea Înaltpreasfinţiei Sale în viaţa publică la nivel naţional, regional şi local; bogata agendă a participării la manifestări internaţionale, numeroasele întâlniri cu personalităţi din ţară şi străinătate, dar şi ipostazele inedite de factor de echilibru geostrategic, sfetnic al principalilor conducători ai ţării, promotor al păcii interetnice şi interconfesionale, manager, constructor, ctitorul unor instituţii de cultură şi spiritualitate românească, sprijinitorul şi finanţatorul unor instituţii şi proiecte economice, culturale, şcolare şi sociale, mijlocitorul relaţiilor cu reprezentanţii administraţiei centrale la cel mai înalt nivel, iniţiatorul unor parteneriate cu instituţiile administraţiei publice locale, ocrotitorul sărmanilor şi multe altele.

Din cuprinsul publicaţiei, nu lipsesc nici ecourile din mass-media ale principalelor evenimente, proiecte şi manifestări ştiinţifice, culturale şi civice organizate de aso­ciaţiile şi instituţiile culturale româneşti din localităţile aflate la izvoarele Oltului şi Mureşului, articole preluate din publicaţiile locale şi regionale, colectivul editorial aducându-le mulţumiri pentru interesul manifestat faţă de activitatea asociaţiilor ştiin­ţifice, cultural- creştine şi civice româneşti din Arcul intracarpatic şi pentru contribuţia adusă la cunoaşterea activităţii acestora, de către importante categorii de public din cele două judeţe, din întreaga ţară şi nu numai.

Totodată, în cuprinsul volumului, sunt prezentate şi publicaţii editate de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, respectiv „Grai Românesc” – foaie de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, şi „Angvstia” – anuarul Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, cu menţionarea titlurilor şi numele autorilor principalelor studii şi articole apărute în publicaţiile respective.

Un loc distinct îl ocupă capitolul Din mărgăritarele ortodoxiei şi culturii româneşti, care cuprinde studii şi articole cu tematică teologică, de istorie bisericească, etnografie, sociologie, semnate de cadre didactice universitare, cercetători, muzeografi , arhivişti, doctoranzi, preoţi, profesori, din judeţele Covasna şi Harghita şi din principalele centre universitare din întreaga ţară, colaboratori ai publicaţiilor editate de Eparhia Covasnei şi Harghitei şi tineri care au fost sprijiniţi în pregătirea şi cercetarea lor de către ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan.

Capitolul In Memoriam. Preoţi, cântăreţi, epitropi, ctitori şi binefăcători înscrişi în cartea veşniciei, este dedicat evocării memoriei preoţilor şi laicilor din Eparhia Covasnei şi Harghitei trecuţi la cele veşnice, în perioada anilor 1994 -2009, personalităţi locale care au participat activ la tot ceea ce s-a înfăptuit pe tărâmul Bisericii Ortodoxe şi culturii româneşti, în această binecuvântată perioadă.

În capitolul Anexe, sunt consemnate informaţii sintetice despre un spectru larg de aspecte care oferă, în cifre şi date precise, imaginea complexă a ceea ce s-a realizat în 15 ani de la înfi inţarea noii Eparhii, sub păstorirea rodnică a ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan. Astfel, cititorul poate afla informaţii concrete şi date exacte despre: numărul credincioşilor ortodocşi din Eparhia Covasnei şi Harghitei, la recensământul populaţiei din anul 2002; membri Adunărilor Eparhiale din perioada anilor 1994-2009; membri Consiliilor Eparhiale din perioada anilor 1994-2009; membrii în Adunarea Naţională Bisericească în perioada anilor 1994-2009; preoţi hirotoniţi de PS Ioan în perioada 1994-2009; preoţi şi mireni cărora li s-au acordat distincţii bisericeşti. În Addenda, sunt prezentate copii după unele documente şi fotografi i privind momente principale ale vieţii bisericeşti, culturale, civice şi sociale din Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, din perioada 1994 – 2009.

Prin bogatul său conţinut, prin cantitatea şi calitatea informaţiilor, şi prin forma sintetică de prezentare a acestora, volumulO candelă în Carpaţi– coordonat, cu multă competenţă ştiinţifică şi abnegaţie sufletească, de către cercetătorii Dr. Ioan Lăcătuşu şi Drd. Nicoleta Ploşnea, reprezintă o cronică grăitoare despre „starea Ortodoxiei şi Românităţii” din Arcul Intracarpatic, la cumpăna dintre aceste secole şi milenii creştine.

Lucrarea în cauză reprezintă o contribuţie la cunoaşterea istoriei celor două judeţe româneşti, căci autorii şi protagoniştii ei sunt cât se poate de obiectivi şi de echilibraţi în acţiunile, activităţile, judecăţile, atitudinile şi realizările lor, aşa cum îi stă bine oricărui creştin şi român, care emite opinii şi concluzii, întemeiate pe reconstituirea faptelor şi oferă explicaţii în măsură să aducă unele lămuriri necesare lumii, istoriei şi societăţii româneşti, contemporane.

Aşadar, cartea de faţă este de o imperioasă actualitate care invită la multă luciditate, discernământ şi dreaptă socoteală. Este o lucrare foarte bogată, densă şi în acelaşi timp concisă, cu care ar trebui să se întâlnească atât intelectualii cât şi credincioşii ţării şi Bisericii noastre, în calitate de membrii ai Ei, pentru a înţelege cât mai bine urmările şi consecinţele înstrăinării şi izolării pentru acest popor, care astăzi, mai mult ca oricând, este chemat să-şi asume destinul istoric al strămoşilor săi!…

Drd. Stelian Gomboş

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…