Suntem nevoiţi să recunoaştem că romanul epistolar este o apariţie mai puţin obişnuită în peisajul creaţiei literare. Oricum, în condiţiile actuale când pana, stiloul şi chiar popularul pix tind să devină exponate de muzeu vom întâlni din ce în ce mai rar această formă de exerciţiu literar. Aceasta este şi cauza care mă face să zăbovesc puţin în istoria genului.

Cu subiectivităţile de rigoare, se pare că, în cultura occidentală, este considerat ca fiind deschizător de drumuri în respectiva nişă povestea de iubire a cuplului Abelard şi Heloise inclusă în Roman de la Rose în 1230, deşi la titlu mai concurează şi Scrisorile unei călugăriţe portugheze a Mariannei Alcoforado din 1667, unde apar, cu un curaj de-a dreptul nebunesc pentru acele vremuri, secvenţe de un tulburător erotism sau poate romanul Scrisori de dragoste ale unui nobil către sora sa semnat de Aphra Behn (pseudonim) în 1684. Dar vremea triumfului pentru acest gen de scrieri este secolul al XVII-lea când apar nume precum Samuel Richardson (Pamela, Clarissa), Montesquieu (Scrisori persane), Goethe, Jean Jacques Rousseau şi, desigur, Choderlos de Laclos, autorul Legăturilor periculoase cele care ne-au fascinat şi pe noi prin anii şaizeci, deşi nu prea am înţeles de ce. Poate ne aşteptam la altceva sau poate traducerea mediocră a afectat calitatea poveştilor… Acum se pot aminti în cadrul genului şi nume mari, precum Dostoievski, Wilkie Collins ori Bram Stoker, mult mai cunoscut ca autor al romanului de groază Dracula.

Contemporaneitatea, definită aşa pentru perioada secolului al XX-lea aduce şi ea o multitudine de nume, unele chiar de primă mărime precum: Amos Oz, Vladimir Nabocov, Stephen King sau John Barth ori Daniel Keyes, cel care a scris Flori pentru Algernon, Luis Lopez Nieves (Inima lui Voltaire), Carl Steadman (Două singurătăţi), Rob Wittig (Tovarăşi la tristeţe) şi mulţi alţii.

Poate este bine să înţelegem şi faptul că dezvoltarea unor ramuri ale ştiinţelor moderne, precum mecanica cuantică ori nanotehnologiile ar fi fost mult mai lentă dacă nu am fi avut acces la corespondenţele savanţilor vremii. Sigur, mijloacele moderne de comunicare sunt mult mai rapide şi, culmea, mai ieftine, favorizând răspândirea cunoştinţelor şi transformând nu doar natura comunicaţiei, ci chiar ritmul cunoaşterii ştiinţifice cu implicaţii majore în dezvoltarea nivelului de civilizaţie şi confort. Cu toate acestea, farmecul şi chiar fascinaţia stilului epistolar păstrează încă acest gen de creaţie, în zona interesului public.

Nu voi trece însă de subiect fără să aduc în discuţie situaţia romanului epistolar din Extremul Orient acolo unde timpul acestor creaţii are alte coordonate. Spre regretul meu nu cunosc nimic pe această temă din spaţiul cultural chinezesc, însă numele curtezanei imperiale Sei Shonagon (966-1017 sau 1025) impune prin popularitatea eseurilor sale adunate în Cartea cu perne, o superbă colecţie de bârfe, poezie, observaţii sau chiar plângeri adresate instanţelor vremii. Scrierea este mai degrabă un fel de jurnal, însă fiind scrisă la persoana întâi toate cele peste două sute de capitole (numite intrări) pot fi considerate epistole. Uimitoare este şi circulaţia acesteia sub formă de manuscris mai bine de şapte veacuri, editată fiind doar secolul al XVII-lea. O evoluţie care arată cu forţa argumentului cât de preţuit este totuşi romanul epistolar.

Desigur ar fi impardonabil să uit de tezaurul epistolar autohton scos la lumină prin editarea volumului Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, prin grija admirabilei Christina Zarifopol-Illias, cel care cuprinde schimbul de scrisori dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Cartea, la apariţie, a produs un adevărat seism în lumea culturală, chiar dacă nu au lipsit unele rezerve cu privire la afectarea imaginii legendare a celor doi, date fiind frazele uneori banale ale corespondenţei. Deşi, personal, am convingerea că se poate considera acest lucru ca fiind cât se poate de benefic pentru cunoaşterea adevărului dincolo de etichetările impuse prin autoritatea critică a lui Călinescu.

Nu cred că trebuie omis din discuţie nici romanul epistolar Astra (1882), scris de Carmen Silva (Elisabeth de Wied, soţia regelui Carol I) împreună cu Mite Kremnitz, doamnă de onoare, cumnata lui Maiorescu, dar şi una din iubitele lui Eminescu, cea care îi facilitează acestuia primirea la curtea reginei şi, implicit, rezolvarea unor probleme de editare a unui volum de poezii.

Acestea fiind preliminariile considerate necesare unei recenzii pentru o scriere încadrată ferm acestui gen literar, voi putea trece la exprimarea unei frumoase surprize, dar şi a unui plăcut sentiment de bucurie intelectuală, ambele produse de lectura romanului Remember epistolar scris de doamna doctor Cornelia Ursu. Am menţionat profesiunea doamnei în primul rând pentru că are legătură directă cu personajul principal al scrierii, dar şi pentru a sublinia verosimilitatea unei fascinante ficţiuni literare.

Cartea, împărţită în patru capitole cu douăsprezece subcapitole, este o splendidă metaforă cu trimitere la anotimpurile şi lunile unui an, nu doar pentru o strictă încadrare temporală, ci pentru a sublinia un subtil mesaj holistic, mai greu de descifrat pentru un cititor grăbit, aşa cum am devenit cam toţi. Consider că ritmul scrierii, unul bine gestionat, calm, liniştitor şi armonizat unei ambianţe non conflictuale este de natură să dea acea impresie de serenitate şi împăcare cu tine însuţi, dar şi cu lumea din jur, deşi motive de supărare ori mânie ar cam fi la tot pasul.

Personajul principal este o fată, una din acelea care nu-şi propune să fie vreo rebelă, ci se străduieşte să se încadreze cât mai bine cerinţelor sociale, fiind astfel preocupată în primul rând de activităţile şcolare, beneficiază de o educaţie în care bunul simţ este pilonul central, iar firea ei timidă, sensibilă şi oarecum introvertită este exact ceea ce face din această fată un fel de model, acela pe care mamele mai puţin norocoase îl tot oferă ca reproş unor copii aflaţi mai tot timpul în contradicţie cu sfaturile bune (oare câţi dintre noi am făcut asta?) ale celor în vârstă.

Primul este capitolul Emoţii de primăvară. Aşadar în jurul miracolului reînvierii apare, firesc, şi prima dragoste. Asemănătoare cu o vâlvătaie dureros de intensă, de tip cosmic, menită să dureze o veşnicie. Este reciprocă, deci şansele, calculate matematic, având în vedere că ambii tineri sunt pasionaţi de acest obiect de studiu, sunt! Doar că soarta are alte calcule şi eternitatea iubirii se destramă cam după un an din cauza orgoliilor, a conjuncturilor sociale, dar şi a unei neîncrederi exprimată de mama băiatului precum că medicina, facultatea spre care optează fata, nu ar fi chiar pentru oricine. Vorbele duhnind a dispreţ sunt corect receptate de fată care-şi dă seama că viitorul iubirii lor este unul sortit eşecului. Ce scurte sunt eternităţile primăverii!

Reuşita, pe primul loc, la admitere în facultatea de medicină este în fond o victorie a perseverenţei, a unei remarcabile tării de caracter şi, de ce nu, o infirmare drastică a predicţiilor acre şi marcate de insuficienţa orgolioasă a fostei viitoare soacre.

Facultatea cu marile ei solicitări, studiul şi noutatea mediului, sunt priorităţile de acum însă este vară şi intrăm în al doilea capitol: Idilă doar de o vară. Splendidă idilă, cu acelaşi grad de trăire emoţională cu aceleaşi vise împărtăşite în lungi seri de armonie sufletească şi, banal, acelaşi sfârşit. Interesele meschine, dorinţele de parvenitism, dar şi o făţărnicie exemplară, aruncă în gheena timpului şi această iubire începută aparent tot sub pecetea eternităţii.

Din nou, dar într-un context social şi profesional extrem de convulsionat, pe primul plan al preocupărilor trec alte priorităţi. Un nou loc de muncă, o nouă ambianţă, noi relaţii, totul pare a îndepărta ideea vreunei idile, fie ea chiar şi trecătoare. Numai că, din nou înscrisul din cartea vieţii se aşeză în dreptul său primordial şi un nou subiect devine protagonistul unei iubiri. Suntem însă la al treilea capitol intitulat: Romantism autumnal, aşa că întreaga scriere nu mai palpită, nu mai clocoteşte precum un vulcan şi nici nu mai arde. Titlul sugerează un soare blând care învăluie cu auriul luminii sale o natură melancolică ce mai păstrează încă amintirile verii toride prin care a trecut, pregătindu-se însă pentru o perioadă mai grea, cea în care viscolele şi gerurile îi vor fi însoţitori.

Ce-i drept nici noul iubit nu mai este tânăr, frumos, ori pline de idealuri şi cutezanţă. Un om pe care viaţa l-a încercat cu multele ei asperităţi, poate din cauza asta mai înţelept (în măsura posibilului), omul alături de care eroina îşi trăieşte experienţa iubirii-prietenie, cea care îi va împlini şi năzuinţele sociale ori cele profesionale. Acea iubire care nu te va face niciodată să disperi, ci devine umărul primitor pe care ai nevoie din când în când să-ţi odihneşti capul.

Despre capitolul al IV-lea: Melancolie hibernală nu voi vorbi, deşi este din punct de vedere emoţional şi literar foarte bine construit, fiindcă voi oferi cititorului şansa de a descoperi singur nu numai cheia întregii scrieri ci şi misterul acestei forţe a universului: iubirea.

Romanul este augmentat de prezenţa unor poezii, de regulă catrene, un exerciţiu destul de riscant de altfel fiindcă măria sa, cititorul, are de regulă preferinţă pentru un gen sau altul şi nu prea doreşte să le vadă împreună. Ei bine, de data aceasta prezenţa poeziei în textul romanului are darul de a întări proza cu farmecul strofelor bine plasate în contextul psihologic al scrierii. Urmărite cu atenţie vom vedea că diferă de la perioadă la perioadă şi redau mult mai bine starea de spirit a personajelor. Şi, mai ales, ne putem gândi la faptul că fiecare dintre noi a simţit nevoia poeziei atunci când prea plinul iubirii se cerea exprimat cu doza aferentă de romantism.

Aş afirma că, dacă nu s-ar cunoaşte anul editării romanului, putem crede că este scris de o doamnă de cea mai bună condiţie în perioada pe care o numim victoriană, aceea despre ştim cu totul altceva decât a fost în realitate. Eleganţa exprimărilor, subtilitatea frazei, decenţa şi stropul de ironie strecurat în subtext fac din această scriere una perfect posibilă de a fi citită chiar şi în domenii austere, acela unde orice referire la iubire ar trebui îndreptată numai spre bucuria spirituală, sau, aşa cum unii dintre noi au apucat, doar pentru a ne bucura de împlinirea planului de recoltare a cartofilor alături de cel drag. Nu! Întregul roman este o scriere realistă, de o calitate ireproşabilă, lucru absolut firesc atunci când ştim că autoarea este de fapt la al treilea titlu publicat.

Stimate cititorule! Citeşte această carte în care te regăseşti şi te vei simţi purificat de toate păcatele tinereţii, mai ales cele săvârşite din iubire!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 25 martie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…