Cum probabil mi-am pierdut minţile, am cumpărat de la vechituri o maşină pe care doream să-o recondiţionez şi să o transform într-o maşină de colecţie. Am dat pe ea o sumă absolut rezonabilă urmând să investesc mult mai mult pentru a-mi atinge acest scop, considerat, de mine, cultural.

Nu şi de guvern care, în disperare de cauză şi foame de venituri la buget, a emis o lege prin care maşinile, mai ales cele second-hand se taxau, la prima înmatriculare, funcţie de vechime şi de capacitatea cilindrică. Legea, se anunţase triumfător, era de inspiraţie europeană şi chiar cerută insistent de aquis-ul legislativ al Uniunii Europene. În mod absolut specific legea era atât de neclară încât a fost nevoie ca ministrul de resort să intre pe postul naţional, la o oră de maximă audienţă şi să o explice.  Cam după o oră de chinuri, bietul ministru, transpirat şi destul de furios, ne-a convins că nici el nu înţelesese nimic din lege. La urma-urmei era şi el un biet om!

Cert este că legea a intrat în vigoare şi am plătit o taxă cam de o mie de ori mai mare decât preţul maşinii. Nu eram însă singurul fraier. Devenisem solidar cu încă două-trei mii de cetăţeni ţepuiţi fără nici o jenă, pe bază de lege.

Cum scandalurile se ţineau lanţ fără nici o perspectivă însă, poporul, ca de obicei în istorie, a apelat la Înalta Poartă (a se citi Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Deoarece silnicia era evidentă, numita Curte a emis un act prin care specifica faptul că legea noastră nu corespundea în nici un fel legislaţiei europene şi recomanda ferm revenirea la situaţia anterioară. Guvernul face urechea toacă! Comisia, sesizată din nou, revine cu unele mârâieli cam ameninţătoare. Guvernul emite scurt o ordonanţă de urgenţă care spune că va da o parte din bani înapoi celor care au plătit. Foarte simplu, printr-o cerere la administraţia financiară, adică exact acolo unde se afla dosarul cu datele problemei.

Uraaa! Poporul învinsese! Chiar dacă trecuseră doi ani de la jaf, uite că acum, ne puteam lua, parţial, banii înapoi.

Fac cererea, conformă cu actul juridic, o înregistrez, plătesc o taxă modică şi mă prezint la fisc. O doamnă foarte politicoasă îmi spune că a luat notă, dar restituirea banilor este imposibilă deoarece fiscul nu are nici o obligaţie în acest sens. Evident nici bani! Derutat întreb ce pot face fiindcă era vorba totuşi de o sumă importantă şi legeaaa…

Doamna îmi zâmbeşte la fel de amabil, poate chiar puţin ironic (mirarea mea  îmi este peste puteri să v-o descriu) şi îmi recomandă să mă adresez tribunalului fiindcă numai o sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă îmi deschide unele perspective…

Cum nu am fost niciodată într-un tribunal, iau de bună recomandarea amabilei doamne. După ce rătăcesc precum personajele kafkiene prin tot felul de labirinturi şi plătesc la fiecare colţ câte o taxă, reuşesc să înregistrez plângerea. Aflu că voi fi anunţat când va intra pe rol, dar şi că, ar fi foarte bine să iau legătura cu un avocat fiindcă, ştiţi dumneavoastră, avocaţii… Cum sindromul pierderii minţilor nu este unul reversibil procedez conform indicaţiilor. Avocatul îmi ia onorariul şi mă asigură că în cel mai scurt timp va rezolva cazul. Peste aproape zece luni şi multe intervenţii (taxate corespunzător!) cazul intră în dezbatere şi se amână din lipsă de probe concludente. Avocatul îmi explică ce înseamnă asta. Probele concludente se află în dosarul de la fisc şi îmi trebuie doar o copie a acestuia. Dosarul fiind la arhivă, copia o obţin, după alte taxe, peste numai jumătate de an şi sunt felicitat pentru norocul care mă favoriza. Reiau circuitul cu tribunalul. Alte taxe, încă cinci termene de judecată şi după cinci ani, avocatul mă anunţă că am câştigat. Mai trebuie doar să fac o cerere prin care fiscul să fie somat să-mi de banii. Nu durează decât un an. Intru în posesia sumei cu trei zile înainte de aniversarea căsătoriei şi cum, după calculele mele, urma să primesc aproximativ o mie de euro îi promisesem soţiei un cină romantică, în oraş. Nu luasem în calcul însă cheltuielile de judecată. Aşadar, am primit o sumă cu care am reuşit să-mi plătesc taxa pentru locul de veci. Tot e ceva!  Mai ales că maşina de epocă, ne mai având bani să o recondiţionez, am transportat-o la ţară, în curtea socrului care o foloseşte drept cuibar pentru curci.

Oricum, această experienţă m-a convins că drepturile omului sunt respectate până la urmă!

Mihai Batog-Bujeniţă

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. Dan

    8 octombrie 2011 at 5:55 PM

    „O doamnă foarte politicoasă îmi spune că a luat notă, dar restituirea banilor este imposibilă deoarece fiscul nu are nici o obligaţie în acest sens”
    Ea nu asculta de Uniunea Europeana, ea asculta de sefi 🙂 Asa n-are oibligatie de legi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George PETROVAI – “În tot răul este-un bine, ce pe om în viață-l ține!”

Motto: Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămânem… (Revedere de M. Eminescu) …