Stelian Gomboş

Sensul şi finalitatea existenţei umane sunt hristocentrice, adică viaţa trebuie trăită în perspectiva învierii şi îndumnezeirii.

De la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos la Cinzecime, Împărăţia lui Dumnezeu este prilej, şansă şi potenţialitate, la îndemâna fiecărui om, actualizarea ei făcându-se pe coordonata teandrismului, după cum îl percepe şi îl abordează Ortodoxia. Modul divino-uman de existenţă, făcut posibil prin Întruparea lui Iisus Hristos, care suprimă şi suspendă toate distanţele dintre dumnezeiesc şi omenesc, este viaţa trăită ca dar al lui Dumnezeu, în care toate acţiunile, faptele, trăirile, sentimentele, se raportează la singurul criteriu real, adevărat: persoana divino-umană a Mântuitorului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Pe această afirmaţie, pe aceast adevăr se fundamentează întreaga viaţă a Bisericii, trăită de fiecare credincios în parte, membru al acesteia, ca viaţă în Iisus Hristos, în care lumea se lucrează, se gândeşte, se frământă, se iubeşte aşa cum Dumnezeu o gândeşte, o lucrează şi o iubeşte.

În modul teandric de existenţă, viaţa cu toate detaliile şi amănuntele ei este integrată metabolismului divino-uman al Persoanei şi lucrării lui Iisus Hristos. Omul participă la rezidirea lumii şi a sa, în toate aspectele vieţii sale religios-morale fiind prezente două realităţi, două voinţe şi două naturi – cea dumnezească şi cea omenească – ce se asociază şi conlucrează, edificând omul. Dumnezeu rezideşte astfel omul şi lumea nu doar din afara, ci mai cu seamă din interiorul lor.[1] Viaţa în Hristos este Viaţa prin excelenţă. În cadrul ei planurile de existenţă nu se separă ci se întrepătrund, se intersectează. Cunoaşterea morală, la care omul poate ajunge printr-o experienţă eclezială proprie, personală, prin integrarea sa liturgică, este cea care va da măsura acestei vieţi autentice, în care toate aspectele se subordonează scopului hristocentric al realizării împărăţiei lăuntrice. În acest fel, nu mai vorbim de viaţă biologică, viaţă psiho-somatică, viaţă de familie, viaţă profesională, viaţă socială, viaţă culturală etc., ci vorbim de aspectele mai sus pomenite doar ca laturi normale şi valorizate corespunzător ale vieţii integrale, trăite pe coordonata teandrismului. În acest context, viaţa religios-morală nu va fi asimilată „mersului la Biserică” duminica şi în sărbători, ori milosteniei practicate la poarta acesteia, cum, din nefericire, se întâmplă tot mai des în denaturările şi degenerările comportamentale, formalist-pietiste ale înţelegerii actuale a credinţei, ci trăirea religios-morală se va manifesta şi sub forma de mai sus, însă ca rezultat firesc al transformării interioare hristocentrice. Modul existenţial teandric este singurul în măsură să ridicce omul din căderea din starea de „har peste har” în care l-a aşezat Iisus Hristos. Căderea în păcat, după primirea Sfântului Botez este la fel de profund ontologică, ca şi căderea lui Adam, iar ridicarea din păcat nu se poate face decât tot cu harul lui Dumnezeu, primit în chip liturgico-sacramental, prin Sfintele Taine. Iar primirea Sfintelor Taine este condiţionată numai de prezenţa activă, cu toată fiinţa, la momentul şi locul săvârşirii acestora, adică de faptul de a supune voinţa noastră Voinţei lui Dumnezeu şi de a-L accepta ca Părinte Atotputernic şi Atotbun, căruia să-i încredinţăm în totalitate şi întregime viaţa noastră. Doar în spaţiul liturgic al Sfintelor Taine, fundamentată pe darurile acestora, viaţa morală este restauratoare, salvându-ne din tragismul păcatului, bolii şi a morţii.

În perspectiva ortodoxă, viaţa morală la nivelul comunităţii înseamnă morala Bisericii, prin comunitate înţelegându-se adunarea euharistică. Formându-se în jurul Sfântului Potir, Biserica devine comunitatea divino-umană a celor care primind Sfânta Împărtăşanie trăiesc experinţa sensibilă a mântuirii, vieţuind la modul prezent în Împărăţie. Dinamica pocăinţă-euharistie, în care pocăinţa face experineţa smereniei prin recunoaşterea stării căzute şi decăzute, ira euharistia transfigurează existenţa omului, reaşezându-l în starea de preot şi împărat al lumii, care o liturghiseşte pe aceasta aducând-o lui Dumnezeu împreună cu toată viaţa sa, face ca omul să trăiască o desăvârşire morală dinamică, cu atât mai mult cu cât dinamica euharistică este mai accelerată. Astfel, desăvârşirea morală devine rod al Euharistiei, morala comunitară eclesială fiind o morală euharistică. Trăind în această morală, omul îşi va percepe toate aspectele particulare şi individuale ale existenţei ca profesiune, familie, tehnologie, cultură, necesităţi materiale şi biologice, ca fiind situate în relaţia sa euharistică cu Dumnezeu. Astfel, în Euharistia eclesială, bisericească, omul, lumea şi istoria îşi găsesc adevărata lor identitate, descoperindu-se a fi în natura lor intimă, „logos2 al lui Dumnezeu, dar şi loc al Împărăţiei Binecuvântate a Sfintei Treimi. În acest mod oamenii pot sesiza şi întrebuinţa euharistic lumea, creând prin dimensiunea cosmologică a moralei (euharistice) Eclesiale, un mod de coexistenţă socială, un mod de „întrebuinţare-raportare” la valorile materiale ale lumii, o civilizaţie ca atitudine universală de viaţă, în care pot să-şi găsească expresie în mod egal un domeniu sau altul[2] , geopolitic, tehnoeconomic, social, etc.

Numai în acest context globalizarea poate să refacă o unitate de expresie şi numai în această perspectivă poate avea valoare spre sensul final al existenţei umane. Chemarea ortodoxă de astăzi este chemarea lui Iisus Hristos, şi prin aceasta este universală. În vechime Biserica nu cunoştea termeni ca „intercomuniune” şi „ospitalitate euharistică”, propagaţi şi promovaţi de ecumenismul actual, ea cunoştea doar cuminecarea, euharistia sau respingerea ei. În gândirea creştină primară, dacă un membru al unei biserici locale împărtăşea euharistia unei alte biserici locale, de pildă, cu prilejul unei călătorii, el atesta în acest fel că recunoaşte această Biserică, ca fiind identică cu a sa, şi deci şi cu Biserica universală[3]. De aceea, chemarea şi convocarea ortodoxă de azi, aceeaşi ca întotdeauna, este universală, vizând unitatea euharistică primară. Rugăciunea Domnului Iisus Hristos „ca toţi să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine” (Ioan 17, 21) este interpretată de către Sfântul Chiril al Alexandriei tocmai ca această unitate euharistică. După cum iisus Hristos nu poate fi împărţit la modul real („Cel ce se împarte şi nu se desparte”), împărtăşirea cu El ne aduce în unitatea Trupului Eclesial[4]. Soluţia adevăratei unităţi, a adevăratei „globalizări” a existenţei umane este unirea persoanelor în Trupul Bisericii, dar cu păstrarea specificului fiecărei existenţe, fie ele de neam, familie ori personal. Nici separaţie individualistă, nici dictatură tehno-economică sau de altă natură, chemarea ortodoxă afirmă şi susţine posibilitatea unităţii doar în iubirea lui Iisus Hristos, după modelul intratrinitar. Şi cum iubirea exclude orice condiţionare, atunci când iubeşti nu cauţi defecte, nu impui comportamente şi atitudini, ci îl iubeşti pe celălalt aşa cum este el, cu toate particularităţile lui, tot aşa, unirea în iubirea lui Iisus Hristos, printr-o morală euharistică în Dumnezeu, fapt ce nu se poate realiza decât primindu-ne unii pe alţii ca neamuri, cu particularităţile etnice, spirituale şi culturale ale fiecăruia. „Primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Hristos v-a primt pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Romani 15, 7). Acceptarea celuilalt ca popor, neam, limbă şi cultură este astfel poruncă dumnezească. Anularea graniţelor şi diferenţelor de orice natură, nu a fost Voia lui Dumnezeu niciodată, şi nici nu va fi vreodată, existenţa omenirii ipostaziată în neamuri, fiind bineplăcută lui Dumnezeu şi voită până la sfârşit. Cartea Apocalipsei mărturiseşte despre existenţa în veci a neamurilor, în Noul Ierusalim – cetatea sfântă în care acestea vor umbla în lumina dumnezească şi vor aduce în ea slava şi cinstea lor (Apocalipsa 21, 24 – 26), împărtăşindu-se din roadele pomului vieţii, spre „tămăduirea lor” (Apocalipsa 22, 2).

Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globală

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (celelalte lucruri) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Iisus Hristos a lăsat în această frază esenţa vieţuirii, paradigma existenţială care poate aduce atât viaţa veşnică, cât şi plinătatea vieţii în trup. Căutarea Împărăţiei, cererea stăruitoare a ei de la Tatăl („Vie Împărăţia Ta”), trebuie să constituie pentru om centralitatea vieţii, tradusă prin căutarea şi cererea venirii Sfântului Duh. Împărăţia, cerul nou şi pământul nou, sunt cerul şi pământul înnoite întru Hristos, pătrunse de harul Duhului Sfânt, care este viaţă pură, eliberată de moarte[5]. „Vie Împărăţia Ta” înseamnă a pregăti, a anticipa întoarcerea Lui Iisus Hristos. Însă această a doua Venire este prezentă în chip tainic în fiecare Euharistie, orice om putând să guste anticipat din plinătatea ei, în Sfânta Împărtăşanie.

În Împărăţia Sfântului Duh, poruncile lui Iisus Hristos, ce se reduc de fapt, la una singură, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi, apr drept căi ale responsabilităţii şi ale comuniunii. Revoluţia Împărăţiei constă în aceea că nimic nu este superior persoanei şi comuniunii persoanei. Dreptate, adevăr, frmuseţe, încetează de a mai fi legi, pentru a deveni energii vitale, participare a noastră, prin umanitatea lui Iisus Hristos, la energiile divine corespunzătoare[6]. Cărarea ce duce la Împărăţie este viaţa teandrică, practicarea virtuţii iubirii cu intensitate crescândă. În societatea omenească Domnul Iisus Hristos l-a bătut şi l-a învins pe vrăşmaş şi potrivnic cu iubirea de oameni, oricât îl lovea acesta cu ispita durerii şi a umilirii, de aceea rămânerea pe cărarea Împărăţiei înseamnă rămânerea în iubire. Biruinţa lui Iisus Hristos prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut reabilitarea firii omeneşti, punând-o pe cărarea către Împărăţia lui Dumnezeu, pe care a deschis-o, vestind învierea şi dăruind mântuirea[7]. Cărarea Împărăţiei este cărarea moralei eclesiale, euharistice, care îl păstrează pe om în postura şi ipostaza de „rege, preot şi profet”. Unificându-se pe sine şi lumea, omul primeşte în euharistie posibilitatea de a umple golul existenţial dintre creat şi necreat, posibilitatea de a-şi exercita vocaţia de sacerdot al creaţiei, spiritualizând-o. Preoţia universală este redată omului în Iisus Hristos, acesta având nu doar posibilitatea dar şi obligaţia şi datoria, abordată şi înţeleasă ca destin, chemare acceptată, vocaţie de a liturghisi în acelaşi timp existenţa sa şi existenţa lumii create. Omul are nevoie de lume pentru a trăi, a creşte şi a se dezvolta din punct de vedere spiritual, dar şi lumea are nevoie de om şi aşteaptă să fie oferită de acesta lui Dumnzeu.

Prin urmare, spaţiul eclesial, Biserica lui Iisus Hristos devine locaşul duhovnicesc în care omul deprinde obişnuinţa vieţii euharistice ca mod existenţial, devenind preot şi împărat prin Sfânta Liturghie, descoperind lumea transfigurată în Iisus Hristos şi conlucrând, de aici înainte, la prefacerea ei definitivă. Doar în acest sens, libertatea existenţei sub orice formă de organizare exterioară, devine reală. Fie că este vorba de enclava autonomă, de stat naţional, de federaţie multistatală, ori de lume în globalitatea ei iminentă, modul euharistic de percepere, asumare şi trăire a lumii şi vieţii, concretizat în modul teandric, fundamentat din punct de vedere liturgic-eclesial, este singurul care situează omul, ca persoană şi comuniune de persoane, în afara oricăror condiţionări istorice, politice, economice, sociale sau de orice altă natură. Tratată şi privită în această perspectivă, globalizarea nu este decât o altă etapă istorică, poate mai constrângătoare şi mai determinantă decât altele, însă dacă în cunoaşterea lumii şi universului, în asumarea cu seriozitate şi maximă responsabilitate a transformării acestora, omul îşi „lucrează” partea sa, el nu va avea de făcut altceva decât să trăiască plenar şi deplin marea Euharistie cosmică: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”.

În înţelegerea şi asumarea acestui mod de a privi lucrurile, Biserica Ortodoxă – ca instituţie divino-umană, are o misiune cu totul specială şi deosebită, atât faţă de celelalte biserici cât şi faţă de alte instituţii ori centre religioase, dar în mod aparte faţă de mijloacele sale proprii de acţiune concretă, pe care le-a folosit în trecut. Chiar dacă scopul ei rămâne acelaşi, conducerea credincioşilor spre mântuirea prin Domnul şi Dumnezeu nostru Iisus Hristos, este necesar ca mijloacele şi metodele de activitate misionară să sufere anumite schimbări şi modificări. Pe de o parte, acestea trebuie să redobândească forţa misionară autentică şi specifică ortodoxiei, forţă ce vine din duhul Tradiţiei sale, renunţându-se la o anume prezenţă, mărturie convenţională şi oficializată, la care a fost adusă forţat Biserica sub anii de „aur” ai secularizării, începute sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi terminată de regimurile comuniste, prin statutul de religie majoritară, „de stat”. Iar pe de altă parte, aceste mijloace, metode misionare şi de dialog trebuiesc adecvate realităţilor socio-umane ale mileniului al III – lea creştin.

Drept urmare, există voci autorizate şi competente în interiorul Ortodoxiei, care afirmă că perspectiva eshatologică vie şi universală, adusă lumii ca dar şi cadou de către Biserica Ortodoxă, nu va putea fi valorizată complet decât în măsura în care va fi promovată în mod autocritic şi cu pocăinţă[8].

Globalizarea reprezintă pentru Ortodoxie o nouă şi extrem de violentă provocare, iar ritmul alert al evoluţiei acestui fenomen pune pe agenda de lucru a Bisericii Ortodoxe câteva teme concrete, ce necesită realizări concrete la modul imperativ, cum ar fi:

– Trecerea de la o figură bisericească, eclesială închisă, ierarhică, autoritară şi refractară la una concentrică şi participativă, deschisă, atât pe verticala cât şi pe orizontala societăţii.

– Reimensionarea pastorală şi teritorială a episcopatului şi parohiilor, precum şi eliminarea structurilor birocratice intermediare între cler şi popor, episcopi, preoţi şi mireni[9].

– Revitalizarea liturgică, euharistică şi activarea comunitară a parohiilor.

– Integrarea monahismului în ordine spirituală, duhovnicească şi culturală, prin introducerea unui program formativ complex pentru ucenici şi novici (din punct de vedere ascetic, teologic, tipiconal, ritual dar şi umanist).

– Încadrarea şi activarea laicilor în viaţa Bisericii, prin structuri parteneriale, cu o atenţie şi concentrare specială şi semnificativă asupra intelectualilor şi problemelor lor specifice[10].

–  Formularea unei concepţii sociale, demararea şi derularea unor proiecte şi programe formative şi viabile.

– Modernizarea şi restructurarea fundamentală a învăţământului superior teologic, pe baza unor concepţii clare şi dinamice, privind relaţia şi raportul dintre tradiţie şi modernitate, mistică şi politică, despre Ortodoxie şi Creştinismul integral, cu aplicare imediată şi promptă la Biserică şi locul ei în societatatea informaţională şi globală[11], care nu mai este de mult timp un concept, ci o realitate în devenire.

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii, în contextul acesta secularizant al globalizării, trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”[12] Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Drd. Stelian Gomboş