Premisele gândirii ortodoxe în evaluarea conceptului de globalizare socială

Ortodoxia – stâlpul de lumină al Bisericii răsăritene „ieri, azi şi în veci acelaşi”…

În esenţa şi conţinutul ei, această introducere vrea să fie un comentariu la cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostite în faţa ucenicilor Săi, cu care îşi întâmpină moartea şi îşi vesteşte preamărirea: „Eu vă spun adevărul: vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce Îl voi trimite la voi. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată… Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 7 – 8; 13 – 14). Acestea sunt şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, care ne îndeamnă să întâmpinăm intrarea noastră, a creştinilor de astăzi, într-o „societate a globalizării”. Păşind spre moarte, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se duce spre biruinţă şi către victorie, „cu moartea pre moarte călcând”. Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos vor fi urmate, aşadar, de Pogorârea Sfântului Duh peste ucenici, pentru ca întreaga lor fiinţă să fie cuprinsă de Adevăr: „Iar Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Mai presus de toate, în aceste texte se evidenţiază cuvântul „adevăr” fiindcă Adevărul a devenit moment crucial eveniment fundamental în istoria mântuirii, descoperindu-se, în mod definitiv în Iisus Hristos, cuvântul întrupat. Umblând pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a căutat locul în care să aşeze „piatra din capul unghiului” şi l-a găsit, nu în altă parte, ci în adâncul fiinţei Apostolilor Săi, peste care pogoară Sfântul Duh în ziua Cincizecimii sau a Rusaliilor. Mai tare decât orice piatră sau granit este Adevărul, fiind piatra pe care nu o poate roade dintele timpului sau măseaua vremii, căci pe ea Iisus Hristos şi-a zidit Biserica – Cetatea stătătoare pe care „nici porţile iadului nu vor birui” (Cf. Matei 16, 18).

Întemeiată fiind pe credinţa Sfinţilor Apostoli, martori oculari ai Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica rămâne pentru totdeauna apostolică, propovăduirea, mărturia şi mărturisirea lucrării şi activităţii lui Iisus Hristos pe pământ: „Iată Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Pe această stâncă a Adevărului Bisericii ne-a zidit şi pe noi, întru Ortodoxie, Sfântul Apostol Andrei. De aceea, „stâncă” este şi credinţa noastră, „Legea strămoşească”, în sensul în care Adevărul ei îl cuprinde pe Iisus Hristos: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa”, ne-a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 6). Prin urmare, pe de-o parte, adevărul credinţei noastre este piatră, este stânca existenţei şi rezistenţei noastre omeneşti, este loialitatea şi fidelitatea Dumnezeului Celui Viu, pe care omul se poate sprijini cu toată încrederea şi nădejdea, dar, pe de altă parte, este şi „ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34). Este tocmai ceea ce urmează în istorie a săvârşi Sfântul Duh, îndrumând şi călăuzind omenirea spre „tot adevărul”, dar şi „va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”.

Departe de a ne închipui că aceste cuvinte ale Domnului Iisus Hristos, cu care ne inaugurăm lucrarea prezentă, ar putea fi surpate prin tâlcuiri şi interpretări eronate; dimpotrivă, cuvintele Dumnezeului dobândesc o nouă strălucire în urma eventualei contestări a sensului lor autentic, cu obligaţia şi angajamentul revenirii la înţelegerea lor ortodoxă. Aceste cuvinte sunt izvoare din care ţâşneşte adevărul şi viaţa, nu provenind de la oameni ci de la Dumnezeu. Credincioşii noştri nu sunt chemaţi să le utilizeze, cunoscându-le din exterior, ci să le primească, cuminecându-se şi împărtăşindu-se” cu ele. De asemenea, ei nu sunt chemaţi să le folosească în sensul în care ar întreprinde cu ele un contraatac, ceea ce ar însemna o acţiune creatoare de conflict. Într-o perspectivă autentic ortodoxă, recurgerea noastră la adevăr nu poate fi decât o lucrare ce se opune conflictului de idei, relevând în schimb evidenţa; deci nu contraatac, ci ceva ce se opune atacului însuşi. Timpul şi vremea noastră este o epocă ce deschide noi căi de ieşire în evidenţă a multelor şi variatelor atitudini, iniţiative, activităţi şi acţiuni ce contravin adevărului învederat şi confirmat de Duhul Sfânt, tocmai pentru că izvorăsc de pe pământ şi numai de pe pământ. În ceea ce priveşte adevărul, principala lui contrafacere nu este numai relativismul sau erezia, ci de-a dreptul păcatul. De fapt, păcatul este agentul care se înfiripă în relativism, anarhie, haos, hazard şi nihilism ca o tumoare malignă ce apare şi se dezvoltă în istorie, generează o criză internă, care atinge resorturile intime ale vieţii oamenilor, persoane singulare, solitare, familii şi popoare. Fiind vorba despre popoarele creştine, această rană de moarte le pune la încercare toate structurile lor de obşte, tot ce aparţine etnogenezei lor. (Cf. Pr. Prof. Univ. dr. Ilie Moldovan). Este boala ce-şi înfige rădăcinile până în adâncurile şi profunzimile tainice ale fiinţei lor, acolo unde adevărul suprem, provocat şi generat de Duhul lui Dumnezeu, menţine încă aproape vie comuniunea dintre fiii aceluiaşi neam. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan).Oare acest fenomen să se numească globalizare? Este drept, termenii ce definesc globalizarea încă nu sunt foarte bine conturaţi şi lămuriţi. Se reduce oare acest fenomen doar la un aspect economic, bine ştiind că, la acest nivel, globalizarea prezintă în zilele noastre o evoluţie impetuoasă? Nu se dezvoltă şi extinde oare acelaşi agent virulent şi la alte compartimente ale vieţii sociale, precum sunt cel politic, cultural şi religios? Sigur este, pentru că originea lui este de ordin moral şi se descoperă mai mult ca o consecinţă a unei lucrări care atinge un strat din profunzimea existenţei umane, constituindu-se într-o rădăcină a acesteia. Oricum, avem de a face cu un fenomen încadrat şi integrat în ritmul istoriei şi, ca atare, chiar în confruntare nu se poate sustrage planului providenţei divine şi a proniei dumnezeieşti. Preocuparea noastră de acum pentru globalizare priveşte tocmai acest plan divin, iar recurgerea pe care o facem la cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos atârnă şi depind de promisiunea şi făgăduinţa trimiterii Sfântului Duh, care, venind în lume, „cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 14).

Despre semnificaţiile lumii din perspectiva prezenţei Sfântului Duh în Biserică şi în creaţie

Conceptul de „lume” are în Sfânta Scriptură mai multe înţelesuri, nuanţe şi semnificaţii. Cel dintâi la care ne referim este cel religios pozitiv. Oikumena este lumea întreagă, toată umanitatea, întrucât este creaţia lui Dumnezeu şi Lui îi aparţine în totalitate (Cf. Psalmii 49, 12; 23, 1; 32, 8; Isaia 10, 14). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Cu aceeaşi semnificaţie pozitivă este lumea şi umanitatea în care „în Duhul Sfânt” se realizează prima creaţie, răscumpărarea, a doua creaţie, parusia; Dumnezeu în Treime fiind Creatorul şi Domnul oikumenei (Cf. Tesaloniceni 14, 26; Luca 21, 26; Apocalipsa 3, 10; 12, 9; Faptele Apostolilor 17, 31). La Evrei 2, 5 oikumena este supusă direct iconomiei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind oikumena vieţii mesianice, care începe cu Iisus Hristos şi este deplin condiţionată de El[1]. Dacă luăm aminte la acest aspect pozitiv al lumii, constatăm că prin globalizare ea ar corespunde unei adânci şi profunde aspiraţii a firii umane, rânduită ca atare de Dumnezeu însuşi încă de la prima creaţie şi într-un fel chiar deplină şi desăvârşită „în Duhul sfânt” prin iconomia dumnezeiască. Dar cu această apreciere încă nu am spus tot. Se transmit şi alte sensuri prin acelaşi concept. De cele mai multe ori, împreună cu conotaţiile pozitive ale acestui termen, se găsesc în antiteză cele negative. În acest fel, aici, în această lume, şi pe acest pământ, a întemeiat Iisus Hristos Împărăţia lui Dumnezeu, actuală şi actualizată 8Cf. matei 6, 10), care vine fără să fie văzută şi este înăuntrul omului, în inimi (Cf. Luca, 17, 20 – 21), însă tot aici, din cauza „stăpânului acestei lumi” – a satanei, lumea aceasta nu L- a primit şi nu L-a cunoscut pe Iisus Hristos Mântuitorul (Cf. Ioan 1, 10; 11, 12 – 14; 17, 6 – 9), ci L-a răstignit. De asemenea, dacă se spune despre ucenicii Domnului Iisus Hristos că, deşi sunt „în lume” nu sunt „din lume”, înseamnă că mai există şi o altă lume, unde ei îşi au inimile, gândurile şi sentimentele – în cer, la Tatăl (Cf. Ioan 1, 29). Să revenim, întrebându-ne: este identică globalizarea cu această lume a păcatului? Nu ne inspiră această din urmă conotaţie consecinţele unei civilizaţii a morţii? Ce constatăm, de fapt, că se află în afara luminii şi a adevărului, a dreptăţii şi a iubirii, într-un univers depersonalizat şi stăpânit de tehnică, altceva decât păcatul şi disperarea, răul şi ura, îngâmfarea şi spaima? Nici de data aceasta nu ne putem pronunţa categoric, sprijinindu-ne doar pe datele raţiunii noastre. Recursul nostru la adevărul suprem devine indiscutabil, fiindcă pe acesta nu-l aflăm decât dacă ne este conferit de Dumnezeul Cel Sfânt în Biserică.

Adevărul se află în Biserică, locuieşte şi sălăşluieşte in Ea, nu fără un temei de ordin duhovnicesc, ci tocmai pentru că Biserica este „Trupul” tainic al Domnului nostru Iisus Hristos. La această constatare ne conduc spusele Sfântului Apostol Pavel, care afirmă în mod hotărât: „Sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fără de prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu” (Evrei 9, 14). Ori, cunoaşterea Adevărului, preţ de sânge din sângele Domnului nostru Iisus Hristos vărsat pe Crucea răstignirii, este slujire adusă lui Dumnezeu şi prin ea, creştinul introdus în eonul învierii dobândeşte înţelegerea tainelor cele mari ale mântuirii. Între cuget şi adevăr, ca un zid despărţitor, se află păcatul lumii. Este vorba despre cunoaşterea ce presupune „moartea păcatului” şi care nu a putut fi înfăptuită decât de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos „ca să ne aducă pe noi la dumnezeu, omorât cu trupul, dar viu făcut cu duhul” (I Petru 3, 18). Este limpede, Iisus Hristos – Omul moare în virtutea unei legi naturale, dar învie prin „puterea lui Dumnezeu” (II Corinteni 13, 14). Puterea care L-a ridicat pe domnul nostru Iisus Hristos din mormânt este aceea care face să circule răscumpărător prin mădularele Trupului tainic al Domnului Iisus Hristos, adică în Biserică, fiind şi aceea care menţine pentru totdeauna unirea şi unitatea dintre Cap (Iisus Hristos) şi Trup (poporul lui Dumnezeu). Astfel, între Iisus Hristos cel răstignit şi înviat şi între credincioşii din Biserică se stabileşte o legătură vitală, un contrast direct, prin care viaţa Domnului nostru Iisus Hristos se revarsă în viaţa lor şi o înnoieşte, o umple de puterea Sfântului Duh şi o transfigurează. Este de la sine înţeles că prin această surpare a păcatului, mintea credinciosului se umple de „mintea lui Iisus Hristos”, potrivit îndemnului paulin: „să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 23 – 24). Într-un fel impresionant de frumos, un autor din secolul al III – lea se exprimă, subliniind acelaşi raport dintre sângele lui Iisus Hristos şi cunoaşterea adevărului, scriind în acest fel: „Prin sângele care s-a scurs din coasta Domnului nostru Iisus Hristos noi am primit pe sfântul Duh, căci sângele şi Duhul s-au asociat, ca prin sângele care ara al naturii noastre să primim pe duhul care ne era străin”. Pentru ca o cunoştinţă să fie mai presus de orice păcat, se cuvine aşadar ca ea să izvorască dintr-o sursă dumnezeiască. Ce importanţă deosebită capătă în vremea noastră tocmai acest principiu al vieţii morale! (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). Căci în afara unei distincţii dintre a fi pur şi simplu şi a fi bine, descoperindu-se în acest „bine” darul însuşi a lui Dumnezeu, pe care numai o cunoaştere „în Duh şi adevăr” o introduce pe deplin în penitenţa şi pocăinţa umană, valorile vieţii se destramă, iar dinamica discernământului îşi pierde steaua polară. Este posibil oare ca părăsirea ordinii divine din lume, de peste tot să nu evolueze în anarhie, iar omul să nu ajungă relativist şi mai apoi nihilist, de vreme ce nu primeşte nici o valoare absolută? De fapt, atunci când din cauza implicării păcatului în evaluarea universului ce ne înconjoară, din punct de vedere cosmic şi spiritual, social şi cultural, nu este decât cantitativă, da, atunci toate calităţile lucrurile sunt abordate dintr-o perspectivă utilitaristă, trecând dincolo de bine şi de rău şi instaurând supremaţia materiei în lume. În sensul acesta, revine întrebarea: este identică globalizarea cu această stare de fapt? Mai rămâne totuşi să introducem în discuţie şi alte aspecte ale vieţii contemporane, percepută, abordată şi privită din perspectiva gândirii, tradiţiei şi spiritualităţii ortodoxe.

Biserica şi creaţia în lumina „Pogorârii Sfântului Duh” în lume

În ziua Cincizecimii sau a Rusaliilor, Sfântul Duh pogoară în foişorul din Ierusalim, în chipul limbilor de foc, pentru a fi prezent în lume într-un mod deosebit de felul prezenţei şi lucrării Sale pretutindeni în creaţie. Sionul devine „Noul Ierusalim”, alianţa definitivă a lui Dumnezeu cu credincioşii Săi, sfânta Biserică, locul în care Dumnezeu este de faţă cu adevărat şi sălăşluieşte cu credincioşii Săi în istorie. Rusaliile sunt Paştile cele de foc care fac să se schimbe la faţă făptura. Este sărbătoarea şi praznicul ce descoperă în sine sensul profund al iconomiei dumnezeieşti, împărtăşirea omenirii credincioase de Duhul lui dumnezeu, întreaga fire creată dobândeşte un reflex de veşnicie, existenţa însăşi fiind atinsă de un invizibil har divin. Sublimă în măreţia ei, această zi este priveliştea existenţei restabilită în paradisul cel dintâi, temeiul şi nădejdea unirii credincioşilor într-o singură şi mare familie a lui Dumnezeu. Nu ar putea fi această imagine înveşmântată în frumuseţe cerească idealul unei societăţi ce tinde spre globalizare? Nimeni nu ar putea spune că în înţelesul acesta omenirii nu i s-ar oferi o şansă. Rămâne însă îndeplinirea unei condiţii absolute: lumea însăşi într-adevăr să tindă a deveni Biserică.

Vorbind în sensul genericului materialului de faţă şi anume al deschiderii Ortodoxiei spre lume, constatăm mai întâi că, din viaţa omenirii de astăzi, nu a dispărut orice năzuinţă şi aspiraţie de înfăptuire a dreptăţii pe pământ. Fapt este că o binecuvântare cerească însoţeşte aspiraţiile profund umane de întrajutorare, de înţelegere, îngăduinţă şi bunăvoinţă dintre persoanele şi popoarele ce trăiesc împreună. Este adevărat şi aceea că, de aici nu rezultă că Biserică s-a identifica sau confunda cu lumea, dar nici aceea că s-a îndepărta de lume, închizându-se în sine. Afirmarea unei responsabilităţi majore a Bisericii faţă de lume rezultă dintr-o unitate a ei cu creaţia, care nu exclude nici deosebirea dintre Ecclesia şi Oikumena. Sfântul Duh îşi descoperă puterea lui edificatoare şi sfinţitoare pe pământ în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în numele întrupării lui efective, precum şi a Învierii lui reale. De aceea, înaintarea în istorie a întregii lumi spre o ţintă finală, prin dezvoltare şi înnoire continuă, vine de la Sfântul Duh prin Biserică, adică printr-o comunitate distinctă şi deosebită sau diferită, rânduită de Dumnezeu să ne cuprindă în ea pe toţi. Umanitatea lui Iisus Hristoseste mai întâi de toate umanitatea răscumpărată, sfinţită şi desăvârşită de Duhul Sfânt, însă în această ipostază a ei, constituind Biserica, ea nu poate fi nici identificată sau confundată cu umanitatea, în general, şi nici deosebită de ea.

Ecclesia este pomul vieţii în mijlocul lumii (Cf. Apocalipsa 22, 1 – 2). Depinzând în întregime de lucrarea Duhului, Biserica aparţine tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor. Ea nu se închide nici chiar în circuitul lucrării sale sacramentale imediate, ci cuprinde creaţia, universul uman şi cosmic, în manifestarea însăşi a tainei lui Iisus Hristos, fără să aibă loc vreo contopire sau disociaţie între natural şi supranatural. „După cum voia lui Dumnezeu este o înfăptuire şi ea se numeşte lume, zice Sfântul Clement din Alexandria, tot la fel intenţia Sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică[2]Aşadar, potrivit abordării şi viziunii sau perspectivei ortodoxe, Biserica nu are un caracter cosmocentric, deoarece ea se defineşte în funcţie de categoriile transcendentale ale „altei lumi”. De aceea, nici menirea Bisericii nu este să organizeze lumea actuală, ci menirea ei este să descopere acestei lumi dimensiunea ei sofianică, ecumenică; cu alte cuvinte, să fie cu adevărat o Biserică slujitoare, cum adesea s-a spus, în sensul de a avea o deschidere autentică faţă de „ea”[3].

În aceeaşi ordine de idei, se cuvine să relevăm faptul că prezenţa şi lucrarea sfântului Duh în creaţie este o temă cu o însemnătate şi importanţă deosebită în înţelegerea felului în care Biserica Ortodoxă se implică cu răspundere, seriozitate şi responsabilitate în îndrumarea şi orientarea lumii de astăzi, (post)moderne şi contemporane, respectiv a unei societăţi ce tinde către globalizare. Este vorba despre o implicare ce are un resort teologic, privind prezenţa Sfântului Duh în existenţă, peste tot, prezenţă ce reprezintă însăşi viaţa făpturii, harul ei natural şi universal, care este tocmai acea putere despre care zice Psalmistul David: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Psalmi 103, 31). În originalitatea sa creată, lumea este extra-divină, însă natura ei se defineşte prin nevoia ce o are de Dumnezeu: „Căci întorcându-ţi Tu faţa Ta toate se vor tulbura…” (Psalmi 103, 30). Este vorba despre o lipsă neîncetat şi necontenit împlinită prin prezenţa în ea a lucrărilor, harismelor şi energiilor Duhului Sfânt. Numai în sensul întemeierii şi al susţinerii ei „în Duhul”, lumea este dumnezeiască, fără să se confunde cu Dumnezeu însuşi: „Prin Sfântul Duh este începătura vieţii şi cinstea, că pe toate cele zidite, ca un Dumnezeu ce este le întăreşte şi împreună le păzeşte cu Tatăl şi cu Fiul” (Antifon 2, glas 2, la Utrenie). Nu este oare demn de remarcat pentru tema noastră, referitoare tot la globalizare, adevărul că universul este capodopera unei puteri creatoare şi plinitoare divine? Armonia unitară a lui exprimă, în forme finite, (de)limitate, infinita gândire plină de dragoste a lui Dumnezeu. Frumuseţea lumii este lucrarea Sfântului Duh, Duhul Frumuseţii iar frumuseţea lumii în sine, după cum se exprimă un vestit teolog, este bucuria „existenţei” Sfântului Duh în alcătuirea minunată a cosmosului, „izvorul şi apa vie” după cum i se zice în Apocalipsă (22, 1). Fiind prezent în mod activ într-un mod inefabil, în prezenţa lui harică îşi află fiecare făptură răsunetul şi răsuflarea, împlinirea şi viaţa. Prin Sfântul Duh, frumuseţea ce împodobeşte lumea este, încă de la creaţie, un chip prealabil al Împărăţiei lui Dumnezeu. Ar urma ca în contextul acestor minunate idei ale gândirii ortodoxe să facem o referire la tema globalizării de care ne ocupăm acum, în nici un caz la ceea ce se înţelege astăzi prin globalitate, ci numai la universalitate, dacă şi aceasta ar putea dobândi un înţeles de ecumenicitate.

Recunoaşterea lucrării efective a Duhului sfânt în creaţie este tot una cu recunoaşterea harului natural universal. Tot la fel putem spune că a vedea razele luminii cereşti strălucind deasupra cosmosului întreg înseamnă a pune în paralelă directă Paradisul cel dintâi, ce are în mijlocul lui pomul vieţii, cu viitoarea cetate a lui Dumnezeu pe pământul transfigurat, cu acelaşi pom al vieţii în ea. Sfântul Maxim Mărturisitorul, într-un comentariu la evenimentul Schimbării la Faţă, scrie: „Iar prin veşmintele albe au cunoscut (ucenicii) deodată şi în chip vrednic de Dumnezeu măreţia operei lui Dumnezeu în făpturi, proporţional cu raţiunile după care au fost făcute” (Sfântul Maxim Mărturisitorul – Ambigua).[4]

Toate aceste adevăruri de credinţă, care alcătuiesc laolaltă o viziune ortodoxă a lumii, sunt îndreptăţite să aibă un cuvânt hotărâtor şi decisiv în marea problemă a unirii şi unităţii creştinilor, nu mai puţin însă în eventualitatea intrării Bisericii Ortodoxe într-o societate „globalizată”. O teologie care ţine seama de caracterul sofianic al creaţiei, de frumuseţea care nu umbreşte lumea văzută, ci o luminează, implicit ţine cont şi seama de o prezenţă care poate aduna şi convoca pe toţi creştinii în unul şi acelaşi adevăr, după cum poate oferi o soluţie viabilă şi eficientă în cazul crizei, iscate şi provocate de repercursiunile şi consecinţele negative ale globalizării în teologie…

Despre modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe

Sensul şi finalitatea existenţei umane sunt hristocentrice, adică viaţa trebuie trăită în perspectiva învierii şi îndumnezeirii. De la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos la Cincizecime, Împărăţia lui Dumnezeu este prilej, şansă şi potenţialitate, la îndemâna fiecărui om, actualizarea ei făcându-se pe coordonata teandrismului, după cum îl percepe şi îl abordează Ortodoxia. Modul divino-uman de existenţă, făcut posibil prin Întruparea lui Iisus Hristos, care suprimă şi suspendă toate distanţele dintre dumnezeiesc şi omenesc, este viaţa trăită ca dar al lui Dumnezeu, în care toate acţiunile, faptele, trăirile, sentimentele, se raportează la singurul criteriu real, adevărat: persoana divino-umană a Mântuitorului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Pe această afirmaţie, pe acest adevăr se fundamentează întreaga viaţă a Bisericii, trăită de fiecare credincios în parte, membru al acesteia, ca viaţă în Iisus Hristos, în care lumea se lucrează, se gândeşte, se frământă, se iubeşte aşa cum Dumnezeu o gândeşte, o lucrează şi o iubeşte.

În modul teandric de existenţă, viaţa cu toate detaliile şi amănuntele ei este integrată metabolismului divino-uman al Persoanei şi lucrării lui Iisus Hristos. Omul participă la rezidirea lumii şi a sa, în toate aspectele vieţii sale religios-morale fiind prezente două realităţi, două voinţe şi două naturi – cea dumnezeiască şi cea omenească – ce se asociază şi conlucrează, edificând omul. Dumnezeu rezideşte astfel omul şi lumea nu doar din afara, ci mai cu seamă din interiorul lor.[5] Viaţa în Hristos este Viaţa prin excelenţă. În cadrul ei planurile de existenţă nu se separă ci se întrepătrund, se intersectează. Cunoaşterea morală, la care omul poate ajunge printr-o experienţă eclezială proprie, personală, prin integrarea sa liturgică, este cea care va da măsura acestei vieţi autentice, în care toate aspectele se subordonează scopului hristocentric al realizării împărăţiei lăuntrice. În acest fel, nu mai vorbim de viaţă biologică, viaţă psiho-somatică, viaţă de familie, viaţă profesională, viaţă socială, viaţă culturală etc., ci vorbim de aspectele mai sus pomenite doar ca laturi normale şi valorizate corespunzător ale vieţii integrale, trăite pe coordonata teandrismului. În acest context, viaţa religios-morală nu va fi asimilată „mersului la Biserică” duminica şi în sărbători, ori milosteniei practicate la poarta acesteia, cum, din nefericire, se întâmplă tot mai des în denaturările şi degenerările comportamentale, formalist-pietiste ale înţelegerii actuale a credinţei, ci trăirea religios-morală se va manifesta şi sub forma de mai sus, însă ca rezultat firesc al transformării interioare hristocentrice. Modul existenţial teandric este singurul în măsură să ridice omul din căderea din starea de „har peste har” în care l-a aşezat Iisus Hristos. Căderea în păcat, după primirea Sfântului Botez este la fel de profund ontologică, ca şi căderea lui Adam, iar ridicarea din păcat nu se poate face decât tot cu harul lui Dumnezeu, primit în chip liturgico-sacramental, prin Sfintele Taine. Iar primirea Sfintelor Taine este condiţionată numai de prezenţa activă, cu toată fiinţa, la momentul şi locul săvârşirii acestora, adică de faptul de a supune voinţa noastră Voinţei lui Dumnezeu şi de a-L accepta ca Părinte Atotputernic şi Atotbun, căruia să-i încredinţăm în totalitate şi întregime viaţa noastră. Doar în spaţiul liturgic al Sfintelor Taine, fundamentată pe darurile acestora, viaţa morală este restauratoare, salvându-ne din tragismul păcatului, bolii şi a morţii.

În perspectiva ortodoxă, viaţa morală la nivelul comunităţii înseamnă morala Bisericii, prin comunitate înţelegându-se adunarea euharistică. Formându-se în jurul Sfântului Potir, Biserica devine comunitatea divino-umană a celor care primind Sfânta Împărtăşanie trăiesc experienţa sensibilă a mântuirii, vieţuind la modul prezent în Împărăţie. Dinamica pocăinţă-euharistie, în care pocăinţa face experienţa smereniei prin recunoaşterea stării căzute şi decăzute, iar euharistia transfigurează existenţa omului, reaşezându-l în starea de preot şi împărat al lumii, care o liturghiseşte pe aceasta aducând-o lui Dumnezeu împreună cu toată viaţa sa, face ca omul să trăiască o desăvârşire morală dinamică, cu atât mai mult cu cât dinamica euharistică este mai accelerată. Astfel, desăvârşirea morală devine rod al Euharistiei, morala comunitară eclesială fiind o morală euharistică. Trăind în această morală, omul îşi va percepe toate aspectele particulare şi individuale ale existenţei ca profesiune, familie, tehnologie, cultură, necesităţi materiale şi biologice, ca fiind situate în relaţia sa euharistică cu Dumnezeu. Astfel, în Euharistia eclesială, bisericească, omul, lumea şi istoria îşi găsesc adevărata lor identitate, descoperindu-se a fi în natura lor intimă, „logos2 al lui Dumnezeu, dar şi loc al Împărăţiei Binecuvântate a Sfintei Treimi. În acest mod oamenii pot sesiza şi întrebuinţa euharistic lumea, creând prin dimensiunea cosmologică a moralei (euharistice) Eclesiale, un mod de coexistenţă socială, un mod de „întrebuinţare-raportare” la valorile materiale ale lumii, o civilizaţie ca atitudine universală de viaţă, în care pot să-şi găsească expresie în mod egal un domeniu sau altul[6] , geopolitic, tehnoeconomic, social, etc.

Numai în acest context globalizarea poate să refacă o unitate de expresie şi numai în această perspectivă poate avea valoare spre sensul final al existenţei umane. Chemarea ortodoxă de astăzi este chemarea lui Iisus Hristos, şi prin aceasta este universală. În vechime Biserica nu cunoştea termeni ca „intercomuniune” şi „ospitalitate euharistică”, propagaţi şi promovaţi de ecumenismul actual, ea cunoştea doar cuminecarea, euharistia sau respingerea ei. În gândirea creştină primară, dacă un membru al unei biserici locale împărtăşea euharistia unei alte biserici locale, de pildă, cu prilejul unei călătorii, el atesta în acest fel că recunoaşte această Biserică, ca fiind identică cu a sa, şi deci şi cu Biserica universală[7]. De aceea, chemarea şi convocarea ortodoxă de azi, aceeaşi ca întotdeauna, este universală, vizând unitatea euharistică primară. Rugăciunea Domnului Iisus Hristos „ca toţi să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine” (Ioan 17, 21) este interpretată de către Sfântul Chiril al Alexandriei tocmai ca această unitate euharistică. După cum Iisus Hristos nu poate fi împărţit la modul real („Cel ce se împarte şi nu se desparte”), împărtăşirea cu El ne aduce în unitatea Trupului Eclesial[8]. Soluţia adevăratei unităţi, a adevăratei „globalizări” a existenţei umane este unirea persoanelor în Trupul Bisericii, dar cu păstrarea specificului fiecărei existenţe, fie ele de neam, familie ori personal. Nici separaţie individualistă, nici dictatură tehno-economică sau de altă natură, chemarea ortodoxă afirmă şi susţine posibilitatea unităţii doar în iubirea lui Iisus Hristos, după modelul intratrinitar. Şi cum iubirea exclude orice condiţionare, atunci când iubeşti nu cauţi defecte, nu impui comportamente şi atitudini, ci îl iubeşti pe celălalt aşa cum este el, cu toate particularităţile lui, tot aşa, unirea în iubirea lui Iisus Hristos, printr-o morală euharistică în Dumnezeu, fapt ce nu se poate realiza decât primindu-ne unii pe alţii ca neamuri, cu particularităţile etnice, spirituale şi culturale ale fiecăruia. „Primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Iisus Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Romani 15, 7). Acceptarea celuilalt ca popor, neam, limbă şi cultură este astfel poruncă dumnezeiască. Anularea graniţelor şi diferenţelor de orice natură, nu a fost Voia lui Dumnezeu niciodată, şi nici nu va fi vreodată, existenţa omenirii ipostaziată în neamuri, fiind bineplăcută lui Dumnezeu şi voită până la sfârşit. Cartea Apocalipsei mărturiseşte despre existenţa în veci a neamurilor, în Noul Ierusalim – cetatea sfântă în care acestea vor umbla în lumina dumnezeiască şi vor aduce în ea slava şi cinstea lor (Apocalipsa 21, 24 – 26), împărtăşindu-se din roadele pomului vieţii, spre „tămăduirea lor” (Apocalipsa 22, 2).

Despre Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globală

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (celelalte lucruri) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Iisus Hristos a lăsat în această frază esenţa vieţuirii, paradigma existenţială care poate aduce atât viaţa veşnică, cât şi plinătatea vieţii în trup. Căutarea Împărăţiei, cererea stăruitoare a ei de la Tatăl („Vie Împărăţia Ta”), trebuie să constituie pentru om centralitatea vieţii, tradusă prin căutarea şi cererea venirii Sfântului Duh. Împărăţia, cerul nou şi pământul nou, sunt cerul şi pământul înnoite întru Hristos, pătrunse de harul Duhului Sfânt, care este viaţă pură, eliberată de moarte[9]. „Vie Împărăţia Ta” înseamnă a pregăti, a anticipa întoarcerea Lui Iisus Hristos. Însă această a doua Venire este prezentă în chip tainic în fiecare Euharistie, orice om putând să guste anticipat din plinătatea ei, în Sfânta Împărtăşanie.

În Împărăţia Sfântului Duh, poruncile lui Iisus Hristos, ce se reduc de fapt, la una singură, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi, apr drept căi ale responsabilităţii şi ale comuniunii. Revoluţia Împărăţiei constă în aceea că nimic nu este superior persoanei şi comuniunii persoanei. Dreptate, adevăr, frumuseţe, încetează de a mai fi legi, pentru a deveni energii vitale, participare a noastră, prin umanitatea lui Iisus Hristos, la energiile divine corespunzătoare[10]. Cărarea ce duce la Împărăţie este viaţa teandrică, practicarea virtuţii iubirii cu intensitate crescândă. În societatea omenească Domnul Iisus Hristos l-a bătut şi l-a învins pe vrăşmaş şi potrivnic cu iubirea de oameni, oricât îl lovea acesta cu ispita durerii şi a umilirii, de aceea rămânerea pe cărarea Împărăţiei înseamnă rămânerea în iubire. Biruinţa lui Iisus Hristos prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut reabilitarea firii omeneşti, punând-o pe cărarea către Împărăţia lui Dumnezeu, pe care a deschis-o, vestind învierea şi dăruind mântuirea[11]. Cărarea Împărăţiei este cărarea moralei eclesiale, euharistice, care îl păstrează pe om în postura şi ipostaza de „rege, preot şi profet”. Unificându-se pe sine şi lumea, omul primeşte în euharistie posibilitatea de a umple golul existenţial dintre creat şi necreat, posibilitatea de a-şi exercita vocaţia de sacerdot al creaţiei, spiritualizând-o. Preoţia universală este redată omului în Iisus Hristos, acesta având nu doar posibilitatea dar şi obligaţia şi datoria, abordată şi înţeleasă ca destin, chemare acceptată, vocaţie de a liturghisi în acelaşi timp existenţa sa şi existenţa lumii create. Omul are nevoie de lume pentru a trăi, a creşte şi a se dezvolta din punct de vedere spiritual, dar şi lumea are nevoie de om şi aşteaptă să fie oferită de acesta lui Dumnezeu.

Prin urmare, spaţiul eclesial, Biserica lui Iisus Hristos devine locaşul duhovnicesc în care omul deprinde obişnuinţa vieţii euharistice ca mod existenţial, devenind preot şi împărat prin Sfânta Liturghie, descoperind lumea transfigurată în Iisus Hristos şi conlucrând, de aici înainte, la prefacerea ei definitivă. Doar în acest sens, libertatea existenţei sub orice formă de organizare exterioară, devine reală. Fie că este vorba de enclava autonomă, de stat naţional, de federaţie multistatală, ori de lume în globalitatea ei iminentă, modul euharistic de percepere, asumare şi trăire a lumii şi vieţii, concretizat în modul teandric, fundamentat din punct de vedere liturgic-eclesial, este singurul care situează omul, ca persoană şi comuniune de persoane, în afara oricăror condiţionări istorice, politice, economice, sociale sau de orice altă natură. Tratată şi privită în această perspectivă, globalizarea nu este decât o altă etapă istorică, poate mai constrângătoare şi mai determinantă decât altele, însă dacă în cunoaşterea lumii şi universului, în asumarea cu seriozitate şi maximă responsabilitate a transformării acestora, omul îşi „lucrează” partea sa, el nu va avea de făcut altceva decât să trăiască plenar şi deplin marea Euharistie cosmică: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”.

În înţelegerea şi asumarea acestui mod de a privi lucrurile, Biserica Ortodoxă – ca instituţie divino-umană, are o misiune cu totul specială şi deosebită, atât faţă de celelalte biserici cât şi faţă de alte instituţii ori centre religioase, dar în mod aparte faţă de mijloacele sale proprii de acţiune concretă, pe care le-a folosit în trecut. Chiar dacă scopul ei rămâne acelaşi, conducerea credincioşilor spre mântuirea prin Domnul şi Dumnezeu nostru Iisus Hristos, este necesar ca mijloacele şi metodele de activitate misionară să sufere anumite schimbări şi modificări. Pe de o parte, acestea trebuie să redobândească forţa misionară autentică şi specifică ortodoxiei, forţă ce vine din duhul Tradiţiei sale, renunţându-se la o anume prezenţă, mărturie convenţională şi oficializată, la care a fost adusă forţat Biserica sub anii de „aur” ai secularizării, începute sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi terminată de regimurile comuniste, prin statutul de religie majoritară, „de stat”. Iar pe de altă parte, aceste mijloace, metode misionare şi de dialog trebuiesc adecvate realităţilor socio-umane ale mileniului al III – lea creştin.

Drept urmare, există voci autorizate şi competente în interiorul Ortodoxiei, care afirmă că perspectiva eshatologică vie şi universală, adusă lumii ca dar şi cadou de către Biserica Ortodoxă, nu va putea fi valorizată complet decât în măsura în care va fi promovată în mod autocritic şi cu pocăinţă[12].

Globalizarea reprezintă pentru Ortodoxie o nouă şi extrem de violentă provocare, iar ritmul alert al evoluţiei acestui fenomen pune pe agenda de lucru a Bisericii Ortodoxe câteva teme concrete, ce necesită realizări concrete la modul imperativ, cum ar fi:

-Trecerea de la o figură bisericească, eclesială închisă, ierarhică, autoritară şi refractară la una concentrică şi participativă, deschisă, atât pe verticala cât şi pe orizontala societăţii.

-Redimensionarea pastorală şi teritorială a episcopatului şi parohiilor, precum şi eliminarea structurilor birocratice intermediare între cler şi popor, episcopi, preoţi şi mireni[13].

-Revitalizarea liturgică, euharistică şi activarea comunitară a parohiilor.

-Integrarea monahismului în ordine spirituală, duhovnicească şi culturală, prin introducerea unui program formativ complex pentru ucenici şi novici (din punct de vedere ascetic, teologic, tipiconal, ritual dar şi umanist).

– Încadrarea şi activarea laicilor în viaţa Bisericii, prin structuri parteneriale, cu o atenţie şi concentrare specială şi semnificativă asupra intelectualilor şi problemelor lor specifice[14].

-Formularea unei concepţii sociale, demararea şi derularea unor proiecte şi programe formative şi viabile.

-Modernizarea şi restructurarea fundamentală a învăţământului superior teologic, pe baza unor concepţii clare şi dinamice, privind relaţia şi raportul dintre tradiţie şi modernitate, mistică şi politică, despre Ortodoxie şi Creştinismul integral, cu aplicare imediată şi promptă la Biserică şi locul ei în societatea informaţională şi globală[15], care nu mai este de mult timp un concept, ci o realitate în devenire.

În încheierea acestui capitol, vom susţine că demersul misionar al Bisericii, în contextul acesta secularizant al globalizării, trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”[16] Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Formarea persoanei, familiei şi neamului, opere ale „deschiderii Ortodoxiei spre lume” în şi prin Biserică

Voinţa lui Dumnezeu, care a urmărit prin actul creaţiei să realizeze o comuniune cu făptura pe care El o aduce în existenţă, nu a putut fi descoperită decât prin zidirea unor fiinţe care şi ele să se împărtăşească de fericirea Creatorului lor. Fără să se multiplice la infinit, printr-o risipire a fiinţei proprii, Dumnezeu – Tatăl creează şi alţi fii, ceea ce înseamnă că aceştia îi poartă chipul ca şi Cel Unul născut din veci, Dumnezeu – Cuvântul. Lucrurile lumii sunt create după anumite „idei” ale înţelepciunii dumnezeieşti, însă prototipul este însuşi Dumnezeu – Cuvântul. Dumnezeu cugetând veşnic pe Fiul Său creează, potrivit acestui gând şi acestei cugetări, prin care se cunoaşte pe Sine, o fiinţă unică, îl creează pe om. Fiul, ca icoană necreată a Tatălui, este un temei al caracterului privilegiat al „omului de a fi în ipostază terestră a lui Dumnezeu”. Alte lucruri mai mari despre crearea omului în paradis şi grădina edenului nici nu se pot spune (este de aşteptat doar că asemenea cuvinte să le repetăm vorbind despre crearea omului, adică a copilului, în momentul conceperii lui în pântecele matern, ca într-un alt paradis) (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). În funcţie de legătura sa cu Logosul divin, adică cu Dumnezeu – Fiul, omul ajunge şi devine el însuşi logos al lumii. Cât despre legătura sa cu Sfântul Duh, ne spune Cartea Facerii (Geneza) următoarele:„Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). Sfântul Irineu susţine, potrivit „suflării divine”, că omul este compus din trei elemente: trup, suflet şi Duh Sfânt.[17]. Prezenţa Sfântului Duh în om îl face persoană. Plinitor al făpturii umane, Duhul împărtăşeşte omului, ca dintr-un izvor nesecat, un dar suprem care este dragostea, omul fiind chemat să crească în viaţa cea dumnezeiască. Dacă lipseşte dragostea, care este viaţa „în Sfântul Duh”, toate elementele chipului după care este zidit omul se schimonosesc, ne învaţă sfântul Grigorie de Nyssa[18].

Prin urmare, omul nu este o fiinţă autonomă, tocmai pentru că omenitatea lui adevărată se deosebeşte numai atunci când el (omul) trăieşte „în Dumnezeu” şi deţine sau posedă însuşiri şi calităţi dumnezeieşti. Faptul de a trăi „în Dumnezeu” îl descoperă pe om participând la o realitate divină personală, care nu-l reduce la o simplă umbră nevolnică şi aservită fiinţial – ontologic subiectului absolut. Divinitatea şi dumnezeirea personală – Sfânta Treime, de care este legat omul prin Duhul Sfânt, formează baza şi temelia lui spirituală. Pe de altă parte, conform Sfântului Vasile cel Mare, Duhul, care se manifestă în creaţie, este „Duhul comuniune”[19]. Prin libera sa condescendenţă, Sfântul Duh se face „persoană” între două euri aflate în relaţie, aşa cum a fost cazul celor doi soţi în Paradis sau cum sunt mirele sau mireasa, în Ortodoxie, încununaţi prin Sfânta Taină a Nunţii. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). Persoana nu poate fi definită printr-o mişcare, înstrăinare sau emancipare, ci numai prin una de apropiere, unire şi unitate în dragoste. Comuniunea nu este o simplă abstracţie între o relaţie dintre indivizii umani, câtă vreme persoana însăşi semnifică „expunere”, deschidere către celălalt şi comunicare. Eu nu pot deveni un eu autentic, decât raportându-mă la un tu, la un alt eu, adică la o realitate interioară, similară cu a mea şi totuşi distinctă şi diferită sau deosebită. Din punct de vedere religios, adevărata comuniune dintre două euri se dobândeşte numai în întâlnirea lor comună, într-un Tu transcendent. De fapt, istoria omenirii nu este inaugurată de un om, ci de către o pereche umană. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan).

Opera şi lucrarea pe care o realizează Sfântul Duh în iconomia Sa nu se limitează şi nu se opreşte la configurarea şi edificarea persoanei umane, ci trece la întocmirea căsătoriei şi formarea familiei. Căsătoria este întemeiată pe sfinţenia care o conferă Duhul Sfânt perechii umane şi poartă numele de castitate, fiind un atribut dintre cele mai importante ale iubirii conjugale, darul însuşi al lui Dumnezeu. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). Castitatea este un mod existenţă şi viaţă consfinţit pentru veşnicie, care aparţine primilor soţi, după cum aparţine şi îngerilor. „Tot ceea ce este puternic, statornic şi sigur în sfinţenie şi toată virtutea care este caracteristică puterilor celor sfinte îşi are ajutorul lui deosebit în Duhul”[20]. Prin cădere, Adam şi-a pierdut, într-un fel, sfinţenia, ajungând în robia pasională a unui alt mod de existenţă, ruşinându-se de sine şi spunând înaintea lui Dumnezeu: „sunt gol” (Facerea 3, 11). Căsătoria creştină este un proces de desfacere şi delegare din robia păcatului şi de câştigare a vieţii neprihănite, care este asemănătoare cu modul existenţei îngereşti. Fii ai lui Dumnezeu şi fii ai învierii, soţii sunt la fel cu îngerii (Luca 20, 36). Câtă vreme trăiesc pe pământ, ei au îndatorirea naşterii de prunci. Prin această menire, ei imită şi copiază „faptele” lui Dumnezeu, cum ei înşişi sunt o copie sau o imagine a firii dumnezeieşti. Apărată fiind de castitate, iubirea reprezintă în căsătorie o valoare în sine, chiar atunci când devine creatoare, şi în special atunci. Ea nu este bună doar pentru că dăruieşte viaţa. Pentru înţelegerea ei trebuie să vedem lucrurile într-o autentică perspectivă ortodoxă: ea dăruieşte viaţa pentru că este bună, pentru că este chip al bunătăţii trainice eterne, veşnice şi nelimitate[21].

Familia îşi are originea în iubirea dintre soţi. Luând ca punct de plecare persoana, înzestrată cu un eu personal, locul de întâlnire cu absolutul în interiorul aceste conştiinţe umane, ca într-un templu, ne dăm seama că în ei sălăşluieşte conştiinţa divină, răsună glasul lui Dumnezeu. Prezenţa unui eu conjugal în tot ceea ce soţii gândesc, trăiesc şi săvârşesc, în existenţa lor comună, se descoperă, în primul rând, în asceza propriei iubiri dintre ei. O anume jertfă, căsătoria sacerdotală, cotidiană şi neîncetată, adusă pe altarul supremei intimităţi dintre ei de către eul personal al fiecăruia, face să triumfe un singur „eu”. Acest „eu”, fără să determine fuziunea între cele două persoane din care este constituit, se exprimă pe sine într-o singură fiinţă conjugală. Din acest mod divin, care leagă cele două persoane laolaltă şi le stabileşte un nou statut fiinţial şi ontologic, şi dintr-o singură privire, menită să contemple tot ceea este dumnezeiesc în cer şi pe pământ, se întrezăreşte chipul celui rânduit să fie copilul iubit, unul şi acelaşi al celor doi soţi. În această taină a iubirii conjugale se află originea familiei, pe care o sfinţeşte Nunta, sub nimbul de lumină al Sfântului Duh „în Iisus Hristos şi în Biserică”. Ea îi asigură frumuseţea şi demnitatea. Ea face să fie Noul Ierusalim, cea dintâi alianţă a lui Dumnezeu cu oamenii, în ordinea creştină a existenţei. Un anume „noi” al părinţilor, al soţului şi al soţiei, din ziua Nunţii, se prelungeşte, prin puterea harului, într-un „noi” al căminului familial, care, la rândul său, se altoieşte pe trunchiul generaţiilor precedente şi apoi se deschide treptat spre generaţiile viitoare, de unul şi acelaşi lanţ de aur al harului dumnezeiesc, persoana, familia şi neamul[22]. Asemenea unui univers creat şi mărginit, familia creştină poartă în ea un scop nou, având şi o plinătate necreată şi nemărginită, în situaţia ei de „Ecclesia domestica”, de familie creştină. Desigur, numai în Biserică, numai în unitatea Trupului tainic al Domnului nostru Iisus Hristos, îi sunt împărtăşite darurile Sfântului Duh, iar membrii ei sunt chemaţi să se unească cu Dumnezeu. Familia însă este chemată să intre în „Biserica lui Iisus Hristos”, pentru a fi preschimbată, după sfârşitul veacurilor, în împărăţia veşnică a slavei dumnezeieşti şi măririi divine. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan).

De la persoană şi familie să trecem acum la neam. Dacă trecerea de la noţiunea de persoană la cea de soţ şi soţie nu întâmpină, în general, nici un obstacol sau vreo dificultate, în schimb, trecerea de la ideea de familie la cea de neam pare a fi mai anevoioasă, mai dificilă. Se pare că persoana şi neamul aparţin unor lumi diferite. Nu cumva persoana luptă, prin sufletul ei, care o animă, pentru dobândirea mântuirii, pe când neamul se agaţă cu disperare de existenţa lui istorică, fiindu-i zăvorâte porţile Împărăţiei cereşti? Ideea că există un suflet al neamului, după există un suflet al persoanei este greu de acceptat. Căci nu există o conştiinţă a neamului, de sine stătătoare (ipostatică), cum există una a persoanei. Însă există altceva. Datorită Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi a Pogorârii Sfântului Duh, prin care s-a întemeiat Biserica la Cincizecime, drept Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, neamul poate fi văzut în sfera vieţii fără de moarte „în Iisus Hristos” şi în „Duhul Sfânt”. Sfântul Apostol Pavel ne spune că îşi „pleacă genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Efeseni 3, 14 – 15). Aşadar, cu ideea nemuririi neamului dispare contradicţia care apune persoana neamului şi invers. Ceea ce ne atrage, ne ţine împreună, ne adună durerile, necazurile şi bucuriile în potirul aceluiaşi destin, este mai mult decât rezultatul unei împreună vieţuiri pe acest pământ. Este participare la una şi aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu în lume şi dincolo de ea[23].

Neamul nu este altceva decât o familie care uneşte în sânul ei nu doar pe cei vii, ci împreună cu ei şi pe cei morţi. Mântuitorul Iisus Hristos, făcându-se om „întru toate după ascultarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15), a devenit cu noi un adevărat frate (Cf. Evrei 2, 11), adică a intrat în marea familie umană, ca şi în familia propriu zisă, şi s-a solidarizat cu destinul şi mizeriile ei, inclusiv cu moartea. Nici chiar prin înălţarea la cer nu a ieşit din această solidaritate, ci, dimpotrivă, i-a dat o nouă putere, asociind pe morţi alături de el. în acest fel, el este începutul unei noi umanităţi, căpetenia existenţei creştine, sufletul oricărui neam purtător al numelui Său fiind chiar El, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi născut în toate” (Coloseni 1, 18).  Marea familie pe care o întemeiază un neam are la origine pe martiri, sfinţi, strămoşii, moşii, părinţii şi fraţii. Ei sunt singurii adevăraţi nemuritori, înainte şi după adormire, pentru că în viaţă încă trăiesc cu toată fiinţa lor în Cel înviat şi astfel moartea nu mai are stăpânire asupra lor. (Cf. Pr Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). În păcat locuieşte şi se găseşte moartea iar în sfinţenie sălăşluieşte nemurirea şi viaţa cea veşnică. Felul în care tot Sfântul Apostol Pavel, raportându-se la darul pe care îl dobândesc credincioşii din parte Sfântului Duh, atât pe pământ, cât şi dincolo de mormânt.„Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8, 11). Fără putereade care s-au învrednicit Sfinţii după trecerea lor la cele veşnice şi naşterea lor în viaţa cea cerească şi veşnică, fără intervenţia lor în viaţa urmaşilor de pe pământ, nu am putea vorbi despre un mod dumnezeiesc care îi leagă pe cei vii de cei morţi (şi invers), îi face catene ale istoriei, precum îi şi consacră în unităţi de sus, mijlocindu-le o viaţă veşnică. Sfinţii sunt stâlpii existenţei neamului. Tot la fel şi strămoşii, moşii, părinţii şi fraţii. Apoteoza de care se bucură în viaţa veşnică Sfinţii şi Părinţii este însăşi apoteoza neamului. Descoperirea imaginii cetăţii Noului Ierusalim, cuprinzând în ea „slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 26), este un simbol al unei universalităţi creştine care nu desfiinţează neamurile ci, dimpotrivă, le consacră, confirmă şi consolidează[24]. Cetatea sfântă care le uneşte „nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21, 23), fiind cetatea marii familii a unei omeniri îndumnezeite şi înveşnicite. „Lumina” în care „vor umbla neamurile” nu poate fi decât una şi aceeaşi cu cea care a strălucit la Cincizecime peste ucenici, iar aprinderea Duhului Sfânt a adus cu sine formarea noilor popoare creştine (Faptele Apostolilor 2, 6). Ce ar mai putea să însemneze o societate a globalizării fără lumina cerească a Sfântului Duh? Fără slavă şi fără cinste?! Societatea ce urmăreşte cu totul altceva decât strălucirea Noului Ierusalim. Dar să nu anticipăm. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan).

Numai aflându-se ca mădular şi membru al Trupului tainic şi mistic al Domnului nostru Iisus Hristos, neamul rânduit de Dumnezeu să-I reprezinte în istorie gândul şi dorinţa sau vrerea este adevărat neam, fiindcă se eliberează de păcat şi de moarte şi astfel „nici porţile iadului nu-l pot birui”. De fapt, Sfânta Biserică este atât pentru persoană cât şi pentru neam un laborator dumnezeiesc în care se înnoieşte, se împrospătează şi se întăreşte neîncetat conştiinţa cuprinderii vieţii într-un plan providenţial şi se câştigă certitudinea Învierii. În planul dumnezeiesc, neamul se află în drum spre Ierusalimul ceresc cu Iisus Hristos Domnul, iar cucerit de învierii îşi descoperă simţirea propriei sale nemuriri. Oare globalizarea nu are drept ţintă, în mod explicit, tocmai dispariţia lui din istorie? Dar iarăşi nu este pregătită această dispariţie prin surparea vieţii personale a omului şi prin suprimarea integrităţii familiei creştine?…”[25]

În loc de concluzii şi încheiere: Biserica şi lumea – coordonate ale unui ecumenism autentic în viziunea ortodoxiei apologetice şi misionare

În toate denominaţiunile creştine, teologia raporturilor dintre Biserică şi lume se pare a fi în plină reevaluare. Marea diversitate a opiniilor, susţinute de pe cele mai diferite poziţii, nu împiedică o concentrare a tuturor atitudinilor în expresia comună a solidarităţii Bisericii cu lumea zilelor noastre, cu viaţa şi frământările ei, aşa cum s-a dovedit acest adevăr la diverse ocazii şi reuniuni sau întâlniri ecumenice, bunăoară la conciliul Vatican II, la Geneva (1966), Nyrobi (1967 şi 1971), precum şi la Uppsala (1968). Deşi convingerea profundă că frăţietatea şi fraternitatea creată de Duhul Sfânt, în şi prin Biserică, se extinde dincolo de frontierele ei, ar putea constitui un punct important, câştigat de mişcarea unionistă contemporană, ea rămâne încă departe de perceperea ei. O nouă era şi epocă harismatică, pe care este în măsură să o inaugureze ecumenismul prin prezenţa în această eră a Bisericii dreptmăritoare, ar avea ca normă solidaritatea Bisericii cu oikumena, în care este percepută şi văzută în Ortodoxie.[26] Prezenţa Duhului în lume creează o comunitate ce cuprinde, într-un anumit fel, întreaga obşte care caută pacea şi adevărul, trăind prin harul dumnezeiesc şi formând din punct de vedere potenţial, un popor al lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii Creştine şi Ortodoxe nu este de a se izola şi de a regăsi în această atitudine, ci de a descoperi chiar în lume lucrările Duhului Sfânt[27]. „Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu la împlinirea unei misiuni în lume şi ascultarea faţă de această chemare înseamnă participarea deplină la viaţa lumii, s-a spus la Geneva[28]. Nu ajunge pentru creştini să se străduiască să-şi mântuiască sufletele şi să-şi îmbunătăţească caracterul moral individual şi personal, ci încadrarea lor în viaţa concretă a societăţii trebuie să însemneze „o participare conştientă, plină de răspunde şi responsabilitate”[29]. Această conştiinţă este şi ea rezultatul presimţirii prezenţei harului mântuitor. De aceea, Biserica este înţeleasă azi tot mai mult ca o comunitate de slujire, potrivit (pre)vederilor statornicite chiar de ecumenismul actual. Biserica Ortodoxă trebuie să dovedească o atitudine slujitoare, să acţioneze în lume de dragul lumii[30].

Unitatea dintre slujirea pe care Biserica o are faţă de Dumnezeu şi slujirea ce o are faţă de oameni este stabilită nu pe o simplă coordonare a acestor două slujiri în viaţa creştină, ci pe slujirea Duhului. Invocând venirea Sfântului Duh pentru toţi oamenii şi dăruindu-i-se voinţei lui, Biserica slujeşte implicit lui Dumnezeu şi primeşte cu laudă şi recunoştinţă, slujirea Lui pentru întreaga suflare. „Prin doxologia noastră celebrăm diaconia lui Dumnezeu. Diaconia noastră îşi are sursa vitală în doxologie. Noi slujim oamenii dovedindu-le că slujirea lui Dumnezeu le este folositoare în mod real, participând la această slujire a lui Dumnezeu pentru oameni”[31]. Vorbind, din punct de vedere ortodox, prin diaconia Duhului, Biserica devine şi o comunitate de slujire, pe lângă faptul că este o comunitate de credinţă şi cult. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” – ne învaţă Sfântul Apostol Pavel(Galateni 5, 22 – 23). Exigenţa angajamentului bisericii la preocupările vremii, cum sunt acelea ale realizării dreptăţii sociale, dezarmării, instaurării unei păci trainice şi durabile în lume, înlăturării rasismului şi discriminării de orice fel etc., a fost ridicată de acum, la gradul de principiu al ecumenismului[32]. Această linie de recomandare, îndrumare şi orientare, însă, trebuie să izvorască din sursa inepuizabilă şi nesfârşită a prezenţei duhului Sfânt, care nu părăseşte niciodată zidirea, creaţia sau făptura.

Deschiderea Bisericii Ortodoxe faţă de lumea contemporană este legată de ideea că o supremă binecuvântare cerească însoţeşte aspiraţiile profund umane de dreptate şi economie socială, de pace între oameni şi popoare. Însă această deschidere nu înseamnă că Biserica se identifică cu lumea, aşa după cum am mai văzut, pe parcursul acestui studiu. Afirmarea unei răspunderi şi a unei responsabilităţi supreme faţă de lume decurge şi derivă, într-adevăr, dintr-o unitate care nu exclude o deosebire a Bisericii faţă de oikumena[33]. Sfântul Duh îşi descoperă puterea în numele lui Iisus Hristos, în numele întrupării Lui reale şi efective, de aceea înnoirea lumii vine de la Duhul prin Biserică, adică printr-o comunitate distinctă, creată de Dumnezeu cu scopul de a ne cuprinde în ea pe toţi[34]. Umanitatea lui Iisus Hristos este mai întâi de toate umanitate răscumpărată şi sfinţită de Duhul Sfânt, dar această ipostază şi postură face ca biserica să nu poate fi nici identificată cu umanitatea în general şi nici deosebită de ea. Aşa după cum mai spus, Ecclesia este pomul vieţii în mijlocul lumii (Cf. Apocalipsa 22, 1 – 2). Depinzând în întregime de lucrarea Duhului Sfânt, Biserica aparţine tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor. Ea nu se închide în circuitul lucrării sale sacramentale, ci cuprinde creaţia în manifestarea însăşi a tainei lui Iisus Hristos, fără să lase vreo confuzie, contopire sau disociere între natural şi supranatural.„După cum voia lui Dumnezeu este o înfăptuire şi ea se numeşte lume, zice Sfântul Clement din Alexandria, tot la fel intenţia Sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică”[35].

Drept urmare, ca o concluzie, vom susţine că, potrivit tradiţiei, spiritualităţii şi viziunii ortodoxe, Biserica nu are un caracter cosmocentric, deoarece ea se defineşte în funcţie de categoriile transcendentale ale „altei lumi”. De aceea, menirea Bisericii nu este să organizeze lumea ci menirea şi misiunea ei este să redea lumii dimensiunea ei sofianică, ecumenică, cu alte cuvinte, să fie cu adevărat o Biserică slujitoare[36]. Este sigur, însă, că ceea ce se înţelege prin „lumea modernă” este altceva decât ceea ce este în Ortodoxieînseamnă lumea drept creaţie a lui Dumnezeu.

Din punct de vedere al modului în care este concepută lucrarea Duhului Sfânt, în general, şi al participării făpturii la viaţa dumnezeiască, în special, se ivesc anumite diferenţieri, deosebiri şi divergenţe confesionale ce au ca urmare păreri diferite cu privire la raportul Bisericii cu lumea. Pnevmatologia apuseană nu poate face o distincţie între fiinţa şi lucrarea Duhului Sfânt, de aceea nu poate admite nici îndumnezeirea firii create şi nici relaţia de solidaritate organică şi ontologică dintre biserică şi lume. Concepute în mod dualistic, Biserica şi oikumena forjează două planuri paralele şi separate, unite printr-o simplă coordonare a celor două dimensiuni: transcendenţa şi imanenţa[37]. Nu întâmplător şcolile teologice protestante au căzut în una din cele două extreme, fie în extrema care afirmă transcendenţa totală a lui Dumnezeu, cum este teologia dialectică, fie în extrema liberală, care confundă pe Dumnezeu cu lumea. Necunoaşterea sau ignorarea rădăcinilor veşnice şi eterne ale lumii în energiile divine ale Sfintei Treimi, precum şi nesocotirea harului sfinţitor, ca putere lucrătoare în lume, care produce o schimbare şi o transformare reală în prezent, au făcut ca teologia protestantă tradiţională să acorde prea puţină atenţie semnificaţiei sociale a mântuirii, relaţiei Bisericii cu lumea, oikumena[38].

Şi totuşi, în pofida multor divergenţe şi deosebiri interconfesionale, ni se confirmă o concluzie şi o constatare de bun augur: intrarea Bisericii dreptmăritoare în mişcarea ecumenică, în această ipostază a Ortodoxiei apologetice şi misionare este legată de credinţa şi convingerea că prin influenţa şi înrâurirea ei orice comunitate creştină istorică, care şi-a pierdut integritatea adevărului, pentru că s-a sustras lucrării Duhului Sfânt, se poate deschide din nou iluminării Lui, intrând într-un proces de regenerare spirituală şi recapitulare ori recuperare duhovnicească şi depărtându-se de schisma şi erezia care i-a dat naştere. Elementele autentic creştine din această comunitate, nu prin ele însele, ci datorită înrâuririi şi influenţei ortodoxe, pot depăşi intenţia eretică iniţială şi prin accesul pe care credincioşii comunităţii respective îl la Iisus Hristos, prin intermediul şi mijlocirea sfântului Duh, pot ajunge să producă, într-un plan de convertire la Ortodoxie, un creştinism care să dea dovadă de viaţă nouă[39].

Prin urmare, din toate consideraţiile pe care le-am prezentat în cuprinsul de expunerii de faţă reiese cu evidenţă şi deplină certitudine un puternic şi mare adevăr care defineşte însăşi esenţa Ortodoxiei apologetice şi misionare.Aşadar,Biserica noastră dreptmăritoare are capacitatea şi posibilitatea să prezinte o înţelegere adâncă şi profundă a solidarităţii sale cu lumea, fiindcă ea priveşte relaţia şi raportul dintre sfânt şi profan din perspectiva şi în lumina credinţei sale despre îndumnezeirea omului şi transfigurarea creaţiei. Creaţia sau făptura fiind introdusă într-o sferă net superioară şi dumnezeiască, care nu este numai pregătirea, ci însăşi luarea în stăpânire de pe acum a realităţii Învierii lui Iisus Hristos, este introdusă, de fapt, într-o formă a Împărăţiei lui Dumnezeu. În înaintarea progresivă spre starea de desăvârşire, creaţia este scăldată şi răsfăţată de incandescenţa divină, care iradiază dintr-un centru mai presus de ea. Datorită acestei gândiri, Biserica Ortodoxă şi-a înţeles menirea şi misiunea de a se descoperi pe sine drept organ al Sfântului duh întru împlinirea operei mântuitoare a lui Iisus Hristos, o vrednicie marcată de o responsabilitate supremă[40]

În acest sens a avut întotdeauna şi o abordare şi înţelegere reală a unităţii creştine generale, pe care îşi întemeiază ecumenismul ei concret şi practic. Certitudinea ei, de asemenea supremă, este „arvuna Duhului”, chezăşia faptului că Dumnezeu a întemeiat-o şi-i conferă în toate vremurile şi timpurile o unitate dumnezeiască reală şi văzută, cu scopul de a comunica, prin ea, El însuşi cu toţi oamenii din această lume. De aceea împlinirea visului de aur, spre care aspiră şi năzuieşte creştinătatea de astăzi, nu poate veni din lumea cauzelor naturale, ci numai de la Dumnezeu, El însuşi prezent în lucrarea Sa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică, cea adevărată.

Aşadar, Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului, dacă ar fi să dau o definiţie scurtă. Este credinţa care dă mărturie despre faptul că Dumnezeu se întrupează, dar se întrupează ca să ne ridice pe noi la bogăţia harului şi la bogăţia dumnezeirii Lui. Aceasta face şi specificul său dogmatic, liturgic şi duhovnicesc.

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică”[41] Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Rezumat

Studiul de faţă doreşte să aducă în atenţia tuturor celor interesaţi importanţa Bisericii Ortodoxe şi a Ortodoxiei apologetice şi misionare în viaţa noastră spirituală şi duhovnicească, a dreptămăritorilor creştini, care avem convingerea, credinţa şi încredinţarea că, aflându-ne în Biserică, locuim şi sălăşluim în „Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”…

Întemeiată fiind pe credinţa Sfinţilor Apostoli, martori oculari ai Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica rămâne pentru totdeauna apostolică, propovăduirea, mărturia şi mărturisirea lucrării şi activităţii lui Iisus Hristos pe pământ: „Iată Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Pe această stâncă a Adevărului Bisericii ne-a zidit şi pe noi, întru Ortodoxie, Sfântul Apostol Andrei. De aceea, „stâncă” este şi credinţa noastră, „Legea strămoşească”, în sensul în care Adevărul ei îl cuprinde pe Iisus Hristos: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa”, ne-a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 6). Prin urmare, pe de-o parte, adevărul credinţei noastre este piatră, este stânca existenţei şi rezistenţei noastre omeneşti, este loialitatea şi fidelitatea Dumnezeului Celui Viu, pe care omul se poate sprijini cu toată încrederea şi nădejdea, dar, pe de altă parte, este şi „ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34). Este tocmai ceea ce urmează în istorie a săvârşi Sfântul Duh, îndrumând şi călăuzind omenirea spre „tot adevărul”, dar şi „va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”.

Prin urmare, din toate consideraţiile pe care le-am prezentat în cuprinsul de expunerii de faţă reiese cu evidenţă şi deplină certitudine un puternic şi mare adevăr care defineşte însăşi esenţa Ortodoxiei apologetice şi misionare. Aşadar, Biserica noastră dreptmăritoare are capacitatea şi posibilitatea să prezinte o înţelegere adâncă şi profundă a solidarităţii sale cu lumea, fiindcă ea priveşte relaţia şi raportul dintre sfânt şi profan din perspectiva şi în lumina credinţei sale despre îndumnezeirea omului şi transfigurarea creaţiei. Creaţia sau făptura fiind introdusă într-o sferă net superioară şi dumnezeiască, care nu este numai pregătirea, ci însăşi luarea în stăpânire de pe acum a realităţii Învierii lui Iisus Hristos, este introdusă, de fapt, într-o formă a Împărăţiei lui Dumnezeu. În înaintarea progresivă spre starea de desăvârşire, creaţia este scăldată şi răsfăţată de incandescenţa divină, care iradiază dintr-un centru mai presus de ea. Datorită acestei gândiri, Biserica Ortodoxă şi-a înţeles menirea şi misiunea de a se descoperi pe sine drept organ al Sfântului duh întru împlinirea operei mântuitoare a lui Iisus Hristos, o vrednicie marcată de o responsabilitate supremă[42].

În acest sens a avut întotdeauna şi o abordare şi înţelegere reală a unităţii creştine generale, pe care îşi întemeiază ecumenismul ei concret şi practic. Certitudinea ei, de asemenea supremă, este „arvuna Duhului”, chezăşia faptului că Dumnezeu a întemeiat-o şi-i conferă în toate vremurile şi timpurile o unitate dumnezeiască reală şi văzută, cu scopul de a comunica, prin ea, El însuşi cu toţi oamenii din această lume. De aceea împlinirea visului de aur, spre care aspiră şi năzuieşte creştinătatea de astăzi, nu poate veni din lumea cauzelor naturale, ci numai de la Dumnezeu, El însuşi prezent în lucrarea Sa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică, cea adevărată.

Aşadar, Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului, dacă ar fi să dau o definiţie scurtă. Este credinţa care dă mărturie despre faptul că Dumnezeu se întrupează, dar se întrupează ca să ne ridice pe noi la bogăţia harului şi la bogăţia dumnezeirii Lui. Aceasta face şi specificul său dogmatic, liturgic şi duhovnicesc.

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Drd. Stelian Gomboş     


[1] O. Michel, Oikumena, în „Theologiches Worterbuchzum Neuen Testament”, Strettgart, 1939, p. 159 – 161.
[2]Pedagogul, I, 6, 27, trad. Rom., Bucureşti, 1939, p. 51.

[3] Pr. Prof. Univ. Dr. Petru Rezuş, Slujirea ca funcţie esenţială a Bisericii, în revista „Ortodoxia”, XVII (1966), nr. 4, p. 580 – 593; Lector univ. Drd. Ioan Ică, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti, în revista „Ortodoxia”, XIII (1971), nr. 4, p. 620 – 640.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 116D.

[5] Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, anul III, partea I, Arad 2001, p. 16

[6] Idem, Morală specială, curs manuscris, Arad, 2000, p. 7 – 9

[7] Pr. Placide Desseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1995, p. 256 – 258

[8] Sfântul Chiril al Aleaxandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 1057 – 1060

[9] Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, Editura „Pandora”, Târgovişte, 2001, p. 193 – 194

[10]Ibidem, p. 195

[11] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Episcopiei Aradului, 1995, p. 33

[12] Georgiios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, traducere în limba română de pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Editura „Bizantină”, Bucureşti, 2002, p. 188

[13] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr., G. Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura „Deisis”, Sibiu, 2002, p. 564

[14]Ibidem, p. 565

[15]Ibidem, p. 566

[16] Pr. Dr. Ştefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în revista“Renaşterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.

[17]Adversus Haeressus 5, 6, 1.

[18] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre creaţia omului (Colecţia Migne), P.G. 44, 137 C.

[19] Expresiile „Duhul comuniune” şi „comuniunea Duhului” sunt numeroase la Sfântul Vasile cel Mare; vezi Boris Bobrinskoy, Liturgie et ecclesiologie, în „Verbum caro”, XXII (88), p. 88 – 95.

[20] Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi, p. 171.

[21] Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan, Ortodoxia misionară – stâlp de lumină în lumea contemporană, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2009,  p. 18.

[22] Ibidem

[23] Ibidem, p. 19.

[24] Ibidem, p. 20.

[25] Ibidem, p. 21.

[26] Dr. Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Morala creştină şi progresul social, Sibiu, 1971; Tema este dezvoltată la Pr. Prof.  Ilie Moldovan, Învăţătura despre Sfântul Duh în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane, Sibiu, 1973.

[27] Prof. Univ. Dr. Nicolae Chiţescu, Biserica, trupul tainic al Domnului, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, LX (1942), nr. 7 – 8.

[28] Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Conferinţa misionară mondială „mântuirea astăzi” şi a treia Adunare Generală a Comisiei „Misiune şi Evanghelizare” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, XCI (1973), nr. 1 – 2, p. 92 – 99. 

[29] Ibidem.

[30] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Sobornicitatea deschisă, în revista „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 2, p. 138; Ortodoxia ca Biserică a slujirii; vezi la P.S. Episcop Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 284 – 285; vezi şi la Pr. Prof. Univ. Dr. Petru Rezuş, Slujirea ca funcţie esenţială a Bisericii, în revista „Ortodoxia”, XVII (1966), nr. 4, p. 580 – 593; Ibidem, Teologia contemporană a „slujirii” şi principiile sale ortodoxe, în revista „Ortodoxia”, XXI (1969), nr. 1, p. 25 – 40; Diac. Conf. Univ. Dr. Ion Bria, „Slujirea” în teologia contemporană, în revista „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 2, p. 153; Lector Univ. Drd. Ioan Ică, Sensul şi specificul Ortodoxiei Româneşti: Teologia slujirii, în revista „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 4, p. 620 – 640.

[31]Servantes of god, Srvantes of Men. Preparatory Document of Nyborg, VI, Assembly Conference of European Churches, Geneva, 1970, partea 11 – 12, p. 11.

[32]Punctul de vedere eclesiologic prezentat de către P.S. Antonie Plămădeală (Ploieşteanul), Episcop Vicar Patriarhal, în Biserica slujitoare…, în revista „Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 5 – 8, p. 603 – 620.

[33] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Iubire şi adevăr, pentru o depăşire a dilemei ecumenismului contemporan, în revista „Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 2, p. 289.

[34] Nikos A. Nissiotis, Relexion sur le sens de la solidarite de l”Eglise avec le monde, în revista „Contacts”, XIX, 57, 1967, nr. 1, p. 41.

[35] Sfântul Vasile cel Mare, Pedagogul, I, 6, 27, trad. Rom., Bucureşti, 1939, p. 51.

[36]Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Sobornicitatea deschisă, în revista „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 2, p. 142; Ortodoxia ca Biserică a slujirii; vezi la P.S. Episcop Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, p. 286 – 287; vezi şi la Pr. Prof. Univ. Dr. Petru Rezuş, Slujirea ca funcţie esenţială a Bisericii, în revista „Ortodoxia”, XVII (1966), nr. 4, p. 580 – 593; Ibidem, Teologia contemporană a „slujirii” şi principiile sale ortodoxe, în revista „Ortodoxia”, XXI (1969), nr. 1, p. 25 – 40; Diac. Conf. Univ. Dr. Ion Bria, „Slujirea” în teologia contemporană, în revista „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 2, p. 155;  Lector Univ. Drd. Ioan Ică, Sensul şi specificul Ortodoxiei Româneşti: Teologia slujirii, în revista „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 4, p. 620 – 640.

[37] De aceea şi Iisus hristos este abordat şi privit „a-cosmic”, iar lumea este văzută „a-hristică”. Pentru a menţine această distincţie, unii teologi protestanţi separă noţiunea de Ecclesia, care nu prezintă, după ei, nici un caracter instituţional, de noţiunea de Biserică (Kirche), care este considerată drept un instrument uman al mântuirii. A se vedea câteva precizări ortodoxe temeinice, în acest sens: Pr. Prof. Univ. Dr. Liviu Stan, Ortodoxia în zările ecumenismului, în revista „Mitropolia Olteniei”, VII (1965), nr. 5 – 6, p. 771;  Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Iubire şi adevăr, pentru o depăşire a dilemei ecumenismului contemporan, în revista „Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 2, p. 292.Prof. Univ. Dr. Nicolae Chiţescu, Biserica, trupul tainic al Domnului, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, LX (1942), nr. 9 – 10.

[38] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii, în revista „Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 1, p. 27.

[39] Ibidem, p. 28 – 30; Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Criteriile prezenţei Sfântului Duh, în revista „Studii Teologice”, XIX (1967), nr. 3 – 4, p. 117 – 125; Tema este dezvoltată (şi) la Pr. Prof.  Ilie Moldovan, Învăţătura despre Sfântul Duh în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane, Sibiu, 1973.

[40] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura „Omniscop” Craiova, 1997; Idem, Legătura interioară dintre moartea şi învierea Domnului, în revista „Studii Teologice”, VIII (1956), nr. 5 – 6, p. 275 – 287.

[41]Pr. Dr. Ştefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în revista “Renaşterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.

[42] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura „Omniscop” Craiova, 1997; Idem,  Legătura interioară dintre moartea şi învierea Domnului, în revista „Studii Teologice”, VIII (1956), nr. 5 – 6, p. 275 – 287.
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George PETROVAI: Uriașa miză politică a alegerii unui președinte neputincios

Motto: Și iar va fi ce a mai fost în trei decenii necurmat, cu-alegeri prezidențiale și-un…