,,…Imaginea reală simte nevoia unui suport mental; oricât de versat ar fi el, trebuie să fie în stare să construiască realul. Nu reuşeşte, atunci înseamnă că totuşi cel de-al treilea ochi pe care fiecare dintre noi îl avem, devine inutil, ba mai mult, ne-ncurcă: priveşte fără să vadă şi vede fără să ştie.
Păcat vechi de când lumea şi pământul, supralicitarea ca mângâiere a orgoliului naşte de cele mai multe ori o aură a sublimului şi atunci iată cum apare efectul bumerang. Aş fi vrut să-ţi trimit o scrisoare frumoasă după atâtea săptămâni de tăcere, dar de cele mai multe ori cuvântul este înşelător, iar privirea-i vicleană! Inocent ca un copil rămâne totuşi sufletul. Dar cât de greu se face înţeles!”
,,…Sfinxul devine treptat om bun la toate: încrucişează spada cu Marele Anonim, întoarce timpul la origini şi loveşte cu toată puterea Infinitul. Iar eu sunt acolo ca să-l primesc şi să-l mângâi pe creştet: ,,Bravo, ai crescut mare!” Oare ce altceva mi-aş mai putea dori? Jocul ideilor mă atrage şi mă cheamă, dar albul colilor de hârtie mă opreşte parcă. Mă lovesc de mine însumi asemenea seminţelor de rodii, mă nasc zilnic prin implozie şi mă risipesc prin semne de-ntrebare. Te întreb pe tine: ce a fost la început Mitul sau Ideea? Picătura din laptele Căii Lactee a hrănit un spirit. Să fi fost eu acela?”
Rămăsesem câteva minute cu acele pagini în mână. Recunoscusem repede scrisul tatălui meu, un scris ordonat cu litere uşor aplecate spre dreapta care-mi amintea de lunile de armată: îmi scria săptămânal, dar niciodată nu descoperisem în rândurile lui idei care să mă conducă spre o oarecare profunzime filozofică. Tatăl meu enigmatic? Credeam că-l cunosc bine, dar acele rânduri se transformaseră pentru mine într-un veritabil butoi al Danaidelor. Sortit sunt să nu pot umple niciodată acest miraculos univers; mă simt asemeni lui Tantal , iar în munca lui Sisif cred că era un mic copil.
,,…Mă tot întreb ce anume te-a speriat de nu mi-ai mai adresat un rând măcar? Parcă te-ai fi refugiat în spatele unei stampe japoneze cu imagini în alb şi negru, dar umbra care mi se oferă îmi adânceşte şi mai mult nesiguranţa. Calc pe un nisip mişcător şi-ncerc să prind Fata Morgana. Recunosc : nu te voi întreba niciodată nimic, dar nu voi sta deoparte când mi se oferă în dar libertatea frazelor şi când fosforul joacă-n limbi de foc perpelind metafora, lăsând la copt idea. Nu încerca să te ascunzi: ispita a fost dintotdeauna arma Necuratului şi zău, cu mâna pe inimă o spun că mă void a de trei ori peste cap şi-am să-ţi apar acolo unde nici cu mintea nu gândeşti…” Da, o scrisoare pe care n-o mai trimisese, sau o simplă ciornă? Mă uit la dată: eram copil pe-atunci , hoinăream cu el prin parcuri, mergeam la filme, vizitam expoziţii. Copilărisem cu el, întinerise odată cu mine, mă maturizasem odată cu el, dar niciodată nu gândisem că peste ani îi voi descoperi şi alte valenţe spirituale decât cele la care m-aş fi aşteptat. Tentat am fost la început să cred că am dat peste un manuscris, dar cele câteva pagini răzleţe semănau mai degrabă cu o nevinovată corespondenţă, pretextul unor scrisori literare în stilul celui mai cuminte gen literar.
Găsisem însă şi câteva plicuri cu adresa tatei, scrisul curat şi îngrijit, cu o caligrafie demnă de invidiat îl zărisem totuşi undeva, o fracţiune de secundă parcă-mi apăruse-n faţă şi chipul care s-ar fi putut apleca asupra acelor rânduri, dar oare unde-l zărisem?
,,…Enigmatic? Nu sunt asemenea Herei să pot afla totul dintr-o singură privire şi dacă totuşi presupunerile presează, rar reuşesc să dau frâu liber certitudinii. Suspiciunile planează asemenea unui condor, iar nereidele chemate-n ajutor m-au lăsat în mijlocul drumului să-mi construiesc singură supoziţiile. Parcă mi-ai fi trimis aşa, într-un ,,joc secund”, scaunul electric, suport al şocurilor pe care ai de gând să mi le aplici. Te avertizez însă: nu-mi vor găsi spiritul acasă, iar fizic nu m-am născut încă. Aştept totuşi rânduri nevinovate ca o prietenie sinceră, rânduri pe care Sfinxul să le plămădească-n spirit şi sinceritate. La rându-mi voi aprinde mai departe grăuntele de fosfor şi voi oferi vestalelor care-mi stau în preajmă limbile de foc pe care cu credinţă le apără. ,,Somnul” brâncuşian despre care-ţi amintisem în trecut-am scrisoare nu este decât o idee. Palpabilul se conturează desăvârşit într-un ,,Cap de copil” şi-n binecunoscuta ,,Rugăciune”. Enigmatici ca zâmbetul Giocondei, candizi şi inocenţi ca ochii preacuratelor de pe crucile de lemn din zona Hobiţa rămân totuşi ochii ,,Domnişoarei Pogany”. Ţi-am dat un indiciu; trimite-mi rogu-te cheia privirii-veghe…”
Cheia privirii-veghe! Mă aflam de câteva ore bune în biroul tatălui meu şi găsisem cheia. Nu a privirii-veghe, dar găsisem cheia acestui minunat univers spiritual pe care tatăl meu îl crease odată cu existenţa acestor scrisori. Poate că n-aş fi căutat prea mult în camera lui, dar în joaca ei, viaţa îţi deschide cele mai nebănuite căi şi, fără voia mea, fusesem antrenat de redactorul-şef al cotidianului la care lucrez într-o acţiune zic eu, ceva mai specială: îmi solicitase un interviu cu ,,cel mai cunoscut critic al artei plastice” cum îI plăcea lui să spună pe care-l avea la ora actuală judeţul nostru. Aveam la dispoziţie cinci zile, eram obişnuit cu ciudăţeniile lui, nu mă prea mirase propunerea lui, aşa că, înarmat cu un reportofon pornisem la lucru. Nu-mi dăduse nici cel mai mic indiciu, enigmatic, mi-l solicitase doar.
Nu ştiu de ce dar de câte ori aud de un artist plastic, ori un critic de acest gen, imaginea care-mi apare-n minte este a unui bărbat robust, obligatoriu cu barbă şi cu luleaua-n colţul gurii, cu mânicile suflecate şi cu sprincenele neapărat stufoase, mai veşnic încruntate. Imaginea aceasta-mi persistă din copilărie când, alături de tata vizitam expoziţiile de sculptură din oraşul nostru. Nu era expoziţie la care să nu mergem, iar tata, aşa ca o justificare parcă, îmi spunea:
-O să-ţi prindă bine odată, ai să vezi.
Acum se pare că-mi folosea această ciudăţenie a lui, pentru că, de câteva săptămâni mă ocupam de pagina culturală a cotidianului nostru. Acceptasem să realizez acest interviu, îmi imaginam chiar că-mi va deschide uşa un bărbat înalt, cu barba uşor neîngrijită, cu palme mari şi degete noduroase, cu o privire dacă nu încruntată, atunci sigur iritată. Mi-a deschis însă o făptură minionă, cu ochii vii şi privirea blajină, cu un zâmbet debordant care-i lumina întregul chip. I-am sărutat mâna, iar doamna din faţa mea nici n-a aşteptat să-i spun introducerea pe care mi-o pregătisem mai ceva ca un elev.
-Ştiu ce te aduce la mine , nu mai fi protocolar. Poftim, intră şi fă-te comod.
Păşisem într-un vestibul decorat în cel mai abstract mod posibil, dar având în vedere în casa cui mă aflam, totul mi se părea cât se poate de normal. Mă invitase în sufragerie, o cameră parcă mult prea mare pentru fiinţa minionă care-mi devenise interlocutoare. ,,Oare cât timp îi trebuie ca să ajungă la bibliotecă?”- gândisem tâmp sorbindu-mi cafeaua.
Un perete întreg adăpostea o bibliotecă, iar dacă m-aş fi apucat să mă uit mai atent, cred că n-aş fi găsit nici cel mai mic spaţiu liber. Trecusem la interviul propriu-zis şi aveam să aflu pe rând amănunte din adolescenţa ei, din anii de studenţie, clipe pe care simţeam că şi acum, ajunsă la anii senectuţii, le trăia cu aceeaşi intensitate. Dintr-o cameră alăturată adusese o cutie, ceva de genul unei mici valijoare, din care, cu mişcări graţioase, începuse să scoată pe rând tăieturi din ziare, reviste vechi, cronici care-i purtau semnătura, alocuţiuni la vernisaje de expoziţii, articole care vizau tocmai influenţa acelor expoziţii asupra vieţii culturale locale. Atenţia mi-a fost însă atrasă de câteva file împăturite cu grijă, pe care un scris foarte cunoscut mie aşternuse câteva rânduri. Am încercat să despăturesc acele file, dar cu un gest subtil, cu un zâmbet candid şi cu mişcări delicate de o rară fineţe, interlocutoarea mea mi le-a luat din mână, le-a amestecat printre tăieturile din ziare peste care mă uitasem deja şi le-a aşezat cu grijă pe colţul opus al mesei. Am privit-o întrebător, dar menţinându-şi zâmbetul, s-a mulţumit să-mi răspundă:
-Nimic deosebit, fără legătură cu ce vă arăt eu acum…
Apucasem să zăresc însă câteva cuvinte care mă incitau parcă să citesc în întregime acele pagini: ,,…Nu încerca însă…pentru o imagine răsturnată a realităţii… , iar albul, culoarea neutră a tuturor simbolurilor nu poate…” Ce păcat! Nu m-a lăsat să citesc acele rânduri şi cine ştie dacă voi mai avea vreodată ocazia să răsfoiesc acele file! Am trecut apoi la alte subiecte i-am vorbit chiar despre fiul meu de patru ani, despre preocupările lui, se oferise chiar să-i vadă câteva ,,acuarele”cum le spune el petelor de culoare întinse pe planşele de desen. Aveam aşadar un motiv plauzibil să revin în casa acestei distinse doamne şi, cine ştie, cu mai mult noroc în citirea acelor pagini. Mă urmărea obsedant imaginea scrisului acela frumos caligrafiat cu litere aplecate spre dreapta, eram sigur că-l mai văzusem undeva, nu-mi era chiar străin. Aşa începusem eu într-o zi să caut în biroul tatei şi peste ce dădusem?
,,…M-ai acuzat subtil că frământ ideea şi mestec prea mult gândul, dar crede-mă, nu pot altfel. Ar fi o impietate, o maltratare a colilor imaculate dacă nu le-aş împărtăşi simţirea ca idee şi gândul ca suflet. Nu frământ ideea, o mestec până ce simt că seva ei mi-a pătruns în cele mai îndepărtate celule, iar neuronii mei sunt îmbibaţi cu cea mai dulce metaforă pe care aş putea să ţi-o trimit. Iar te-am speriat şi nu-mi vei mai răspunde. Te vei refugia din nou în colţul întunecat al camerei şi doar limbile unui foc imaginar îţi mai luminează chipul. Lasă-mă să-l intuiesc măcar, un contur , ceva să-mi demonstreze că nu corespondez cu o himeră, o privire care să mă adâncească şi mai mult în ochii ,,Domnişoarei Pogany”. Primesc provocarea înţelegându-l pe Brâncuşi prin infinitul coloanei şi tăcerea mesei cunoscute de la Tg. Jiu, furându-i sărutul din poartă, şi perfecţiunea din ,,Portret de femeie”. M-a atras mereu universul lui complex şi uneori abstract, absolutul ca perfecţiune, materia ca artă şi viaţă…”
Da, recunosc: încă nu-l cunosc pe tatăl meu. Odată cu aceste pagini, bărbatul pe care l-am ştiut o viaţă doar preocupat de mine mi se înfăţişa acum cu alt chip. Nu mi-l amintesc să fi avut vreodată în preajma lui vreo femeie şi, totuşi, el scrisese cuiva. O dată, copil fiind îl întrebasem:
-Tată, mama mea a murit?
Privirea-i tăioasă mă fulgeră din cap până-n picioare, iar vocea-i baritonală îmi plesni auzul cu cea mai dură frază pe care am auzit-o vreodată:
-Mai mult: nici nu s-a născut încă!
Ani în şir am rumegat cuvintele lui fără să le aflu un sens verosimil, iar acum, noua descoperire îmi oferea un bărbat cu totul necunoscut mie. Obsesia acelor file văzute-n treacăt îmi condusese din nou paşii spre casa ei, iar de data aceasta fiul meu avea să fie motivul revenirii mele.
-Acesta este micul meu artist? – ne întâmpină ea surâzătoare şi-i ciufuli părul lui Mihai.
Îi cercetă atentă cele câteva desene şi acuarele, mâzgălituri, nici nu mai ştiu cum să i le numesc, ba se oferise să-i îndrume puţin paşii mai departe.
-Talent are, linie cromatică ştie să realizeze este păcat să nu persevereze – conchise ea.
Eu ardeam însă de nerăbdare să răsfoiesc acele pagini şi, aşa, ca din întâmplare i-am cerut să ne mai uităm puţin peste materialele care-mi serviseră pentru interviu. Îmi adusese iarăşi acea mică valijoară, iar eu începusem să răsfoiesc febril, căutând acele pagini care mă obsedau. Zadarnic însă: precaută le îndepărtase din cutie, cine ştie, poate chiar din seara interviului. Rămăsesem cu un gust amar, al neîmplinirii gândului ascuns. La ieşire observasem pe o măsuţă din vestibul un ,,Cap de copil”, o reproducere a sculpturii lui Brâncuşi. Mi-am amintit că-n copilărie aveam şi eu acasă o reproducere fidelă în miniatură a ,,Coloanei Infinitului”. Mă mai jucam uneori cu ea, dar numai când tata nu era acasă. Văzându-mă cu ea în mână mă apostrofa de cele mai multe ori:
,,Asta nu este jucărie, copile, asta este viaţă!”
Mihai mă trezise însă din amintiri şi trăgându-mă de mână pe stradă îmi spuse:
-Parcă ar fi o bunicuţă.
Apoi continuase:
-Tati, unde este bunica mea?
,,Dar mama mea unde este, fiule?” îi replicasem în gând.
Nicolette ORGHIDAN
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…