Vezi AICI capitolul XVI

EUGEN ŞTEFĂNESCU – 26 de ani în Africa şi două săptămâni în cort cu GENERALUL GADDAFI!

„Am fost doi învingători… fiecare în felul lui” – a rostit George Cuşa pe 8 aprilie 2011, la Curtea Brânconvenească din Constanţa, cu ocazia lansării volumului Jurnal de pribegie, care surprinde în paginile sale o poveste de viaţă despre Eugen Ştefănescu, prietenul său din tinereţe. Inginer silvic, profesor universitar, reprezentant al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite, expert FAO în cadrul ONU, iată ce se poate spune în cuvinte puţine despre cariera lui Genu Ştefănescu, cum îi spuneau prietenii.

„Îţi dau în primire toată averea mea strânsă de-a lungul celor 35 de ani pe cele trei continente, dintre care îmi va rămâne în suflet, fierbinte, Africa, acolo unde am învăţat că oamenii simpli sunt mai aproape de cele cereşti, mai buni şi fără ascunzişuri” – i-a spus Ştefănescu lui George Cuşa în anul 2002, la reşedinţa sa din Marbella, Spania, când i-a smuls promisiunea de a scrie o carte bazată pe toate materialele şi notiţele ce i le încredinţa atunci.

Astăzi, când stau faţă-n faţă cu Dumitru Sinu, unul dintre prietenii de suflet ai lui Genu, derulăm împreună filmul vieţii unui om, care după cum bine spunea cineva, a traversat Dunărea ca pe o graniţă între puşcărie şi libertate, spre a-şi împlini destinul departe de ţară.

Nea Mitică Sinu îmi prezintă frânturi din istoria vieţii lui Genu, decupate cu puterea inimii din întregul ei, iată, într-un moment în care printr-o oarecare similitudine cu ceea ce se petrecuse în 2002 la vila din Marbella, acum, Domnia Sa împreună cu mine, încercam în locuinţa Sinu din Phoenix, Arizona, să adunăm piesele unui puzzle numit viaţă în exil şi să le aşezăm în pagini de carte…

Când Dumitru Sinu a trecut frontiera dintre Italia şi Franţa şi s-a îndreptat cu amicii săi spre Paris, deţinea o schiţă primită de la Vasile Ţâra – bistriţeanul îndrăgostit de carte – şi Eugen Ştefănescu – „un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am întâlnit peste câţiva ani în Canada” – îmi spusese nea Mitică la una dintre întâlnirile noastre anterioare. Îl cunoscuse la sârbi.

Muncise cot la cot cu Eugen în timpul perioadei petrecute în lagărele iugoslave. Apoi, s-au revăzut la Paris şi ulterior, la Vancouver, în Canada. Atunci a avut ocazia să petreacă mult timp în compania unui om cu o istorie interesantă, inteligent, cult, cu o ambiţie de invidiat şi cu un caracter puternic ancorat de realitatea trăită mereu cu demnitate, şi care în ciuda şcolilor înalte absolvite, iubea compania şi sinceritatea omului simplu, mai puţin sofisticat.

De la Constanţa… la Ogradina

La scurt timp după naşterea lui Eugen, la 2 februarie 1925, în familia învăţătorilor Ion şi Virginia Ştefănescu, nevoia de cadre didactice în Dobrogea acelor vremuri a determinat tânăra pereche să se mute, de la Bârlad, în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Constanţa – era o criză acută în învăţământul dobrogean, pentru că în 1896, Şcoala Normală din Constanţa fusese desfiinţată şi erau comasaţi aici institutori din toată ţara.

Termină cursurile şcolii primare din localitate şi apoi continuă studiile la secţia umană a Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Aici se împrieteneşte cu George Cuşa, cel care aşază în pagini de carte („Jurnal de pribegie”) vieţile lor paralele şi timp de aproape 70 de ani prietenia lor învinge toate piedicile ridicate în calea ei de greutăţile vremii sau de cei aproape 37 de ani în care cei doi nu se văd.

În anul 1948, Eugen porneşte pe drumul pribegiei, părăsind România, pe când prietenul său gustă amarul detenţiei în temniţele comuniste. Genu devine student al Facultăţii de Silvicultură în anul 1944, iar George urmează cursurile Facultăţii de Filosofie, ambele aparţinând Universităţii bucureştene. Îndată ce Cuşa este arestat de către comunişti, el însuşi membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu, Eugen Ştefănescu împreună cu doi dintre colegii săi, Tiberiu Ionescu şi Sandu Ionescu – alt prieten al lui nea Mitică Sinu – părăsesc ţara, trecând Dunărea înot, în apropierea localităţii sârbe Ogradina şi ajung în lagărele de muncă şi închisorile Iugoslaviei lui Tito. Era ziua de 20 octombrie 1948…

Şapte luni în Iugoslavia

Aşa începe pentru Genu Ştefănescu drumul pribegiei, plin de piedici şi încercări, dar în faţa cărora nu s-a dat bătut. Un traseu plin de umilinţe, de temeri şi incertitudini va marca puternic existenţa lui şi-a prietenilor săi pe timpul celor şapte luni petrecute la sârbi.

De la Tekia, unde sunt aduşi de grănicerii sârbi, ajunge la Kladova, unde îl cunoaşte pe avocatul bucureştean Nichita Tomescu, cu care se va revedea în Canada. Apoi, refugiaţii sunt transferaţi la închisoarea din Pancevo, locul de „triere” pentru lagărele de muncă, şi, în final, la Kovacica, unde se întâlnesc cu Tiberiu Cunia, care făcea parte din grupul lor de studenţi silvicultori, trecut la sârbi pe undeva prin Banat, de către oamenii rezistenţei anticomuniste.

După două săptămâni de aşteptare şi nesiguranţă, o nouă repartizare îi conduce spre minele de cărbuni de la Banovici. O perioadă grea vor traversa la Banovici, cu un regim draconic de muncă, şi nu numai atât. Aici sunt supuşi în permanenţă unor tehnici de tortură psihică, ce le va face viaţa un iad. Adesea, puteai auzi în rândul lagăriştilor rostindu-se o frază devenită obişnuinţă: „Viaţa este scurtă, numai suferinţa pare să o facă mai lungă”…

Fiecare zi care trecea aducea cu sine înăsprirea condiţiilor şi creşterea nemulţumirilor. Majoritatea refugiaţilor îşi făceau planuri de evadare. Unii, mai curajoşi, au reuşit să scape, în schimb cei care au fost prinşi, fie au ajuns în închisoarea de la Tuzla, fie au fost executaţi în faţa celorlalţi, spre a servi drept pildă de neurmat…

Spre sfârşitul lui ianuarie, sunt transferaţi la Zrenianin, unde şederea va dura până la 20 aprilie şi va decurge cam în aceleaşi condiţii, ca la Banovici, cu aceleaşi furibunde ameninţări din partea sârbilor, dar şi cu proteste finalizate cu pedepse cu închisoarea sau execuţia celor mai îndrăzneţi.

Apropierea de libertate avea să se producă curând prin transferarea grupului din care făceau parte Genu Ştefănescu, Mitică Sinu, Tiberiu Cunia şi Tiberică Ionescu, la fabrica de cărămizi de la Mala Bukovica, de unde, cu ajutorul suspect al unui lucrător din fabrică, reuşesc să evadeze şi să ajungă la Trieste, în Italia. Se sfârşise cumplita viaţă de lagărist în ţară străină şi de-abia de-aici încolo începea exilul!
Italia şi visul francez

La Trieste viaţa lui Eugen Ştefănescu şi a ortacilor săi cunoaşte o altă faţă a străinătăţii, erau liberi şi tratamentul de care se bucurau din partea autorităţilor era civilizat, mult diferit de cel din temutele lagăre sârbeşti. Şederea la Trieste n-a fost de lungă durată, a constituit o perioadă de relaxare şi refacere psihică, absolut necesară pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa lor. Se arătaseră zorii libertăţii şi cei trei studenţi silvicultori – Genu Ştefănescu, Tiberiu Cunia şi Tiberiu Ionescu – începuseră să-şi facă unele planuri. Sandu Ionescu rămăsese la sârbi, repartizat în altă grupă de muncă, dar se vor revedea la Paris.

La Trieste, în mintea lor se conturează ideea de a ajunge în Franţa, la Paris, pentru a continua studiile. Astfel, după parcurgerea unui traseu pe care deja îl cunoaştem din relatările lui nea Mitică şi Tiberiu Cunia, cu un popas la Cinecitta, lângă Roma, şi-apoi la Torino, tinerii trec graniţa italo-franceză.

Parisul îi întâmpină cu căminele Armatei Salvării unde sunt găzduiţi pentru început şi beneficiază de ajutorul organizaţiei pariziene pentru refugiaţi, IRO – Internationale Refugiee Organisation. Aplică apoi pentru Şcoala Forestieră de la Nancy, recunoscută ca fiind una dintre cele mai bine cotate unităţi de învăţamânt superior de profil din Franţa, şi devin în acelaşi an, studenţi la silvicultură, cei doi ani de studiu efectuaţi anterior în România fiindu-le echivalaţi.

Student la Nancy, cu gândul la taigaua canadiană

Doi ani de „transpiraţie” intelectuală au urmat pentru Genu şi prietenii săi „forestieri”, pentru că, după ce sunt acceptaţi la Nancy, trebuie să aprofundeze limba franceză, ca să poată desluşi tainele pădurilor. Inteligenţa şi ambiţia, seriozitatea şi rigurozitatea îl ajută pe Genu şi, după o muncă titanică de doi ani, reuşeşte să acumuleze un bagaj substanţial de cunoştinţe care-i vor folosi în cariera strălucită ce-l aştepta. Diploma de absolvent al şcolii forestiere franceze va fi în viitor „paşaportul pentru lumea de mâine” – aşa o numeşte Genu, într-o scrisoare adresată părinţilor săi.
Decanul facultăţii, domnul Oudin, care le acordase credit încă din primul an de studii, mulţumit că nu îi înşelaseră aşteptările, se oferă să-i ajute pe tinerii silvicultori români, demni de încrederea sa, şi-i îndrumă spre fostele colonii franceze. Dar curajoşii români visau de multă vreme la pădurile canadiene şi fiindcă limba franceză nu mai constituia o problemă, se îndreaptă spre zona franceză a Canadei, Quebec.

Tiberiu Ionescu a optat pentru Maroc, Sandu Ionescu a rămas în Franţa, de unde a plecat mai târziu în Elveţia, dar silvicultura n-a profesat-o niciodată. Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia au traversat oceanul pentru a descoperi mirajul continentului nord-american, în Canada…

Părăsea Franţa care-l adoptase vremelnic, în care fusese sprijinit moral şi material, unde se formase profesional, deţinând în buzunar o diplomă de absolvire a unei şcoli renumite, cu care se mândreşte Franţa, profesorii şi mai ales cei care au avut norocul s-o urmeze.

La scurt timp după ce s-au împlinit trei ani de când părăsise România, la 31 octombrie 1951, Genu Ştefănescu soseşte în Canada, în portul Quebec, la bordul unui vas cu care traversează oceanul.

Bună dimineaţa, Canada!

De-aici va pleca spre Montreal, unde va începe o altfel de viaţă şi-apoi mai departe, numai Dumnezeu ştie pe unde… Peronul gării din Montreal i s-a părut neîncăpător pentru ceata de tineri veseli care veniseră să-l întâmpine împreună cu Emil Onaca, prietenul său. Au petrecut până seara târziu, sărbătorind sosirea lui în Canada. Peste puţin timp, va lua contact cu o altă lume şi-i va spune fericit: „Bună dimineaţa, lume nouă, a Canadei!” Va încerca să şteargă din jurnalul sufletului său paginile purtând în ele calvarul zilelor şi nopţilor de pribeag, ce păreau atunci a se sfârşi…

Timp de două luni, locuieşte la prietenul său Caraghiaur şi la familia Cabba. Din 2 decembrie 1951, până în 12 august 1953, lucrează în pădurile canadiene în divizia Clova aparţinând prestigioasei companii Canadian International Paper. Ca şi prietenul şi colegul Cunia, care lucra în aceeaşi divizie dar la vreo sută de mile distanţă, Genu începe de la munca de jos, ca ajutor de cubator, adică de măsurător al stivelor de lemne tăiate în pădurile aparţinând diviziei respective. Trăia departe de lume, alături de tăietorii de lemne, în barăci… Limba franceză vorbită de către colegi nu-l avantaja, pentru că visa să ajungă pe coasta vestică, pe malul Pacificului, aşa că începe să înveţe de unul singur engleza.

Profita de concediile plătite sau neplătite vizitându-şi prietenii la Montreal sau Toronto, cunoscând astfel o parte din ţara uriaşă în care îl trăseseră funiile destinului. Petrecea cu inimoasa comunitate românească, care se străduia să rămână unită şi să păstreze comorile de suflet ce mai rămăseseră intacte în viaţa din exil.

Urcă o treaptă profesională, devenind măsurător cu licenţă, iar după un timp, în echipă cu Tiberiu Cunia, ajunge protector al pădurilor, stând de veghe cu schimbul într-un turn din mijlocul nesfârşitelor păduri canadiene. Această perioadă de observatori ai pădurii este pentru cei doi real prilej de relaxare şi de pregătire temeinică pentru ceea ce va urma în vieţile lor, în carierele lor, care de-abia, de-abia, începeau să prindă contur.

La 10 septembrie 1953 se îndreaptă spre Vancouver, pe coasta vestică a Canadei, scăldată de apele Pacificului.

British Columbia – un alt început?

Ajunge la Vancouver în 15 septembrie 1953 şi locuieşte până pe 6 iunie 1954 la familia Martin. Întâlnirile şi petrecerile cu prieteni vechi ca Mitică Sinu, Cornel Popa, Victor Constantinescu sau cu mai noii săi amici Kamimura, Rene Dfleit sau Drew i-au rămas dragi amintiri.

Din 7 iunie 1954 este angajat B.C. Forest Service, la Kamloops, British Columbia, graţie profesorului H.W.Smith de la University British Columbia şi lui Amund Gronner de la Kamloops.

Ultimii ani petrecuţi în exil, marcaţi de duritatea lunilor trăite în lagărele titoiste şi de toate frământările şi neajunsurile de care a avut parte, i-au provocat un ulcer pe care nu-l descoperă decât în Kamloops. Forţat de împrejurări, se internează o perioadă în spital şi se tratează. Pierduse 52% din sânge fără să-şi dea seama, datorită rănii provocate de ulcer. Sub supravegherea unui colectiv medical de excepţie, a fost salvat printr-o minune, prin puterea biologică indescriptibilă a restului de sânge. Se externează spre sfârşitul lunii august 1954 şi îşi reia activitatea.

Se întoarce la muncă şi, datorită diagnosticului cu care se externase, va lucra mai mult în birou sau va face munci uşoare, care să-i protejeze sănătatea încă şubredă. Se bucură de prezenţa şi grija prietenilor şi încearcă să-şi păstreze optimismul, continuând să creadă în realizarea viselor sale. Are alături prieteni dragi, se sprijină şi se încurajează reciproc făcând greutăţile să fie mai uşor de depăşit şi viaţa mai frumoasă. Unul dintre cei care-i sunt alături şi cu care leagă o prietenie frumoasă este Mitică Sinu.

Întâlniri de suflet

Eugen Ştefănescu era deja în Canada atunci când nea Mitică părăsea Franţa pentru a-şi continua pribegia pe continentul nord-american. S-au revăzut în Ţara frunzei de arţar, la Vancouver.

Atunci când se întâlnea cu Eugen Ştefănescu, Dumitru Sinu se simţea în largul lui, pentru că putea vorbi în tihnă despre subiecte pe care nu le putea aborda cu oricine; la rândul său, Genu căuta adesea compania lui Mitică, de care se legase de când îl cunoscuse.

Se vedeau mereu la o cafea povestită ore în şir un grup de prieteni din care erau nelipsiţi monsieur Rosetti – fost ambasador al României în Elveţia, profesorul Ene, Victor Voinea şi Titi Filip. Domnul Rosetti adora să converseze în franceză cu Genu şi cu nea Mitică, deoarece amândoi vorbeau cu uşurinţă limba lui Voltaire.

„Eugen era un tip calculat, educat şi foarte stilat. Puteai vorbi cu el despre istoria României, a Franţei, despre marii scriitori sau orice alte subiecte delicate care implicau o cultură generală solidă, de nu te mai săturai ascultându-l – îmi spune Dumitru Sinu. Influenţa şcolilor absolvite în Europa Occidentală, Franţa în speţă, se simţea din plin atât din punct de vedere al culturii, atitudinii, cât şi din punct de vedere al cunoştinţelor profesionale ale absolvenţilor lor, lucru pe care îl recunoscuse, nu o dată, şi Cornel Popa, absolvent de facultate în Canada”.

Lui nea Mitică îi plăceau mult dezbaterile pe marginea cărţilor citite, care se desfăşurau de multe ori la el acasă. „Îl invitasem pe Genu la o ciorbă. A venit fără ezitare şi, cum a intrat în casă, m-a întrebat: E gata ciorba, măi? – E acolo în oală, e gata imediat – i-am răspuns şi profitând de timpul ce-l aveam la dispoziţie, am şi deschis subiectul despre scriitorii ruşi, pentru că el îi citise aproape pe toţi”.

Uneori se contraziceau pentru că Mitică Sinu, având o memorie vizuală fantastică şi reuşind să scaneze pagină de pagină, culegea principalele informaţii şi în circa patru-cinci ore avea imaginea clară a tot ce cuprindea cartea respectivă. Eugen Ştefănescu îi spunea contariat, că o carte de genul acela nu se poate citi în mai puţin de două zile. Mitică venea cu argumentul şi-i povestea cu uşurinţă cartea pe care tocmai o citise în ultimele ore… Şi tare-i mai plăcea lui Ştefănescu!

Dor de Europa

La începutul lui octombrie, pe când se afla la verificări în Okanagana Valley, trăieşte un moment inedit: în acea zonă, considerată a fi una dintre cele mai frumoase regiuni ale Canadei, întâlneşte un tânăr ciobănaş, cu turma de mioare, care se trăgea dintr-o familie de bucovineni. Aveau o fermă acolo, în localitatea numită Kelowna, din apropierea oraşului şi continuau tradiţiile şi îndeletnicirile deprinse într-o Bucovină după care tânjeau… Genu avea o structură sufletească aparte, era un sensibil fără asemănare; părăsise România într-un moment în care nu avea de ce să regrete, însă dorul de părinţi, de casă, de ţară îl măcina şi-i stăpânea adesea gândurile.

Îi era dor de Europa, unde reuşise să obţină o diplomă de la o înaltă şcoală franceză şi-acum, în celălalt colţ de lume, muncea la fel ca un oarecare, ce nu avea nevoie nici de studii, şi nici de diplome franţuzeşti de la şcoli prestigioase… Gândurile sale se îndreptau tot mai des spre Europa, pentru că toate demersurile făcute de el şi de Tiberiu Cunia rămăseseră fără finalitate. Aşa că, la sfârşit de martie 1955, lasă primăvara canadiană să-şi plesnească mugurii în voie şi pleacă la New York, unde petrece, ca pe vremuri, alături de Emil Onaca, două zile care, în compania acestuia, făceau cât cel puţin două săptămâni de vacanţă. În acel moment însă New Yorkul însemna pentru el doar popasul scurt dinaintea traversării Atlanticului spre „dragostea lui rănită”, cum îi spunea bătrânei Europe…

După zece zile de călătorie pe mare debarcă la Barcelona în 16 aprilie 1955, trăind alături de circa 100 de spanioli care părăsiseră patria lor cu 20 de ani în urmă, în timpul Războiului Civil, momente pline de emoţie generată de revederea familiilor lor. Asistă la tulburătorul spectacol din timpul debarcării şi dă o raită prin Barcelona, iar apoi se îndreaptă spre Franţa, pe care o va revedea după patru ani…

Braţ la braţ cu amintirile – Paris şi Nancy

Următoarele două luni le-a petrecut la Paris. Genu Ştefănescu ajunsese în „oraşul luminilor” în ajunul Învierii. După ce se instalează într-un hotel modest, se duce la biserica ortodoxă de pe strada Jean de Beauvais, unde puţini îl mai recunosc, dar trăieşte emoţia revederii cu prieteni şi cunoştinţe vechi, cu care va petrece următoarele săptămâni la Paris.
Se revede cu Stoian Brăiloiu, cunoscut în cercurile româneşti din Paris cu numele de nea Brăilă, care, urmând să plece în vacanţă, îi oferă pentru o lună camera sa. Un suflet de aur avea acest om ceva mai în vârstă decât Genu şi nea Mitică şi nu scăpa niciun prilej de a face bine celor din jur.

Au petrecut de Sfintele Paşti, dar şi de 1 mai al acelui an, 1955, într-o atmosferă pur românească: ce petreceri cu bătaie lungă şi amintiri de neuitat! A urmat un scurt turneu în sud, împreună cu câţiva prieteni, dar pe 8 mai se întorc la Paris, pentru a participa la funeraliile lui George Enescu din data de 9 mai 1955, la cimitirul Père-Lachaise.
Îşi propusese să facă o vizită la Nancy, acolo unde desluşise preţ de doi ani tainele pădurilor şi ale limbii franceze în acelaşi timp, iar apoi urma să ajungă în Elveţia, la Sandu Ionescu şi la Tiberică Ionescu, în Maroc. Un program încărcat, dar şi stresant datorită formalităţilor ce trebuiau făcute pentru vizitele în Elveţia şi Maroc, unde avea nevoie de viză.
Pe data de 9 iunie 1955, era cu toate actele în regulă. Pregătit pentru un voiaj lung, a doua zi ia trenul spre Nancy şi face un popas pentru câteva ore în oraşul studenţiei sale. Revede locuri care-i trezesc amintiri şi parcurge pe jos traseele de altădată, pe unde cu şase ani în urmă făcuse primii paşi spre o şcoală de prestigiu… Răvăşit de aducerile-aminte, refăcând trasee preferate în cei doi ani de şedere la Nancy, petrece câteva ore în compania gândurilor şi imaginilor unui trecut nu prea îndepărtat, apoi se îndreaptă spre gară, pentru că drumul său continuă spre Elveţia, unde-l aşteaptă Sandu Ionescu.

În „Ţara cantoanelor” cu Sandu Ionescu

De la Nancy ajunge la Basel cu Orient-Expres-ul şi, de-acolo, cu rapidul până la Zurich. De-aici, ia un tren local până la Will, staţia-n care trebuia să-l aştepte Sandu. Trece rapid de emoţiille căutărilor în necunoscut, pentru că prietenul său nu-l aşteptase, dar doamna Irma, soţia lui, era prezentă şi l-a identificat automat.
Un cătun cu câteva case, printre care şi cea lui Sandu, adunat între coline înverzite te făcea să te simţi curat şi liber, să uiţi de toate neplăcerile vieţii şi să te bucuri de frumuseţea şi linştea locului.
Întâlnirea din seara aceea cu prietenul său i-a adus bucurie, deşi Sandu se confrunta cu destul de multe probleme. Se născuse Dan, unul dintre copii, un băieţel deosebit de frumos, devenit un fel liant între Sandu şi familia Irmei, care-l acceptase cu destul de mare greutate.

După trei zile petrecute într-un cadru deosebit, cu vizite la părinţii Irmei şi cu multe ore de vorbit româneşte – aşa cum fusese vrerea lui Sandu -, Genu îşi ia rămas bun de la familia Ionescu şi se pleacă spre Marsilia, de unde va lua avionul spre Rabat. Marocul şi Tiberică Ionescu îl aşteptau!

Maroc – o lună de singurătăţi unite

Întâmpinat de acelaşi Tiberiu Ionescu de care se despărţise cu patru ani în urmă, în plus doar cu câţiva ghiocei răsăriţi timid la tâmple, Genu Ştefănescu petrece 30 de zile în Marocul devenit ţară de adopţie pentru târgovişteanul rămas acelaşi de când s-a născut, consemnează Genu în jurnalul său.
Răzvrătit, ca întotdeauna, Tiberiu Ionescu îşi uimeşte vechiul prieten cu mai noua sa pasiune pentru politica marocană. Îl sfătuieşte prieteneşte să păstreze echidistanţa faţă de zona politicului, care s-ar putea să aibă influenţe nefaste asupra carierei.

Luna petrecută împreună într-un periplu prin oraşele marocane Casablanca, Rabat, Agadîr, Fes sau Marakesh, sau pe plajele însorite scăldate de apele mediterano-atlantice, prin munţii Atlas, sau printre ruinele vechilor şi misterioaselor aşezări a constituit pentru cei doi prieteni o relaxare adevărată. Genu avusese parte de zile minunate, petrecute în prezenţa unui popor primitor. Era stăpânit de o stare de linişte ce n-o mai simţise de foarte multă vreme, iar amintirea lor îl va îndemna să revină în mijlocul unei lumi necunoscute până atunci, dar care l-a fermecat.
La data de 20 iulie a aceluiaşi an 1955, Eugen Ştefănescu părăseşte Marocul mergând spre Tanger. Peste două zile părăseşte continentul african la bordul vasului Virgen de Africa, ce-l va debarca în însorita Spanie, la Algeciras.

În Spania vocile istoriei răzbat prin sufletele românilor

Intenţia lui Genu Ştefănescu era să rămână doar câteva zile în Spania şi-apoi să revină în America. Pleacă din Algeciras, spre Madrid, traversând cu trenul Andaluzia cea plină de farmec şi pitoresc, trecând prin Toledo, oraşul a cărui istorie zbuciumată răzbătea prin toţi porii lui spre sufletul vizitatorului, lasă în urmă apoi Alcazarul, ca ,după 19 ore de drum, să ajungă în gara madrilenă. Madridul îi rezervă surprize plăcute, pentru că aici cunoaşte o comunitate românească de elită, atipică, de care se va simţi ataşat toată viaţa.

Citea ori de câte ori îi cădea în mână, gazeta Carpaţii, al cărei redactor era Traian Popescu. Avea ocazia să-l întâlnească acum la Madrid şi programează o întâlnire cu Domnia Sa. Întâlnirea s-a derulat sub auspiciile respectului şi apropierii sufleteşti iar Genu a aflat multe lucruri interesante despre comunitatea românească din Madrid. A stat câteva ceasuri în casa unei familii de care s-a despărţit ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă.

Împreună cu Traian Popescu şi Nicolae Croitoru, tulcean de origine, sosit de curând din Brazilia unde lucrase vreo trei ani prin jungla Amazoanelor, Genu Ştefănescu ajunge într-un loc cu o puternică rezonanţă istorică, Majadahonda, la o distanţă de circa 20 de kilometri de Madrid. Aici, doi dintre legionarii români care-au luptat alături de Franco împotriva brigăzilor comuniste au fost împuşcaţi. Ion Moţa şi Vasile Marin făceau parte dintr-un grup de opt tineri, legionari de-ai lui Codreanu, care veniseră în Spania frământărilor de-atunci să lupte pentru dreptate şi libertate. Cei doi comandanţi veniseră să sprijine voluntar trupele generalului Franco, aflate în conflict cu brigăzile comuniste. Presa timpului a descris oribilele execuţii ale preoţilor catolici şi dărâmarea bisericilor de către luptătorii comunişti, ceea ce a condus la formarea în România a unei echipe de opt fruntaşi legionari decişi să lupte în Spania pentru o Europă unită sub creştinism. Restul de şase membri supravieţuitori ai echipei au fost rechemaţi în ţară după moartea lui Moţa şi Marin. Comandantul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, nu-şi mai permitea să rişte pierderea conducătorilor legiunii pe frontul spaniol.

Aş dori să fac aici o paranteză şi să precizez că peste câţiva ani, mai exact în 1970, în prezenţa comandantului Mişcării Legionare Horia Sima, a avut loc la Majadahonda comemorarea tragicelor evenimente din anul 1937. Cu această ocazie s-a descoperit placa comemorativă de pe monumentul ridicat în cinstea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin, construit pe baza unui proiect cofinanţat de către Guvernul spaniol, în colaborare cu legionarii aflaţi în exil.

Tot la Majadahonda, Genu Ştefănescu vizitează „Capella Codreano”, un loc de-nchinăciune, care poartă numele cunoscutului căpitan al legionarilor, unde oamenii locului spun că îşi făceau rugăciunile tinerii români. Tot în acea zonă, în noiembrie 1954 s-au pus bazele unui aşezământ cultural care poartă numele de „Căminul Moţa-Marin”, unde vor fi găzduiţi tinerii români ce urmează a studia în Spania.

Duminica ce a urmat a fost pentru Eugen Ştefănescu duminica surprizelor, pentru că în onoarea lui, fostul consul al Spaniei la Bucureşti, Beneyto-Marty, căsătorit cu o bucureşteancă dă o recepţie la el acasă. Cunoaşte aici alţi români de marcă ai diasporei spaniole, printre care pe Georgel Demetrescu, pe soţia lui Pamfil Şeicaru, marele jurnalist şi director al ziarului „Curentul”, un oponent înverşunat al comunismului, care a plecat din ţară înainte de 23 august 1944, cu acordul mareşalului Antonescu. A doua zi îl vizitează pe ilustrul jurnalist, petrecând câteva ore bune în compania lui. Pamfil Şeicaru era imobilizat, ca urmare a unui grav accident de maşină…

Cu două zile înainte de a părăsi Madridul, are ocazia să vadă o fermă-minune aparţinând unui inginer agronom român, ferma Şoriciu, care redase agriculturii hectare întregi de pământ arid, condus de noii săi prieteni de la Madrid.

Pe 8 august 1955, părăseşte Madridul mai bogat sufleteşte şi cu câţiva prieteni minunaţi în plus, şi revine la Paris, de unde va pleca în curând spre America.

Poveste din Vancouver – intersecţia cu moartea

După patru luni de şedere în Europa, Genu Ştefănescu revine pe continentul nord-american. La New York îl aştepta acelaşi prieten, Emil Onaca. Stă câteva zile în marea metropolă americană şi încearcă diverse variante pentru a obţine o bursă la una din universităţile americane. Dezamăgit, obosit, fără bani şi fără a se întrevedea vreo posibilitate de continuare a studiilor postuniversitare, se întoarce la Montreal, unde stă câteva zile la prietenul şi colegul său Tiberiu Cunia. Apoi se întoarce la Vancouver unde este aşteptat şi găzduit de acelaşi bun prieten, Dumitru Sinu.

Un eveniment nefericit se petrece în viaţa tânărului frământat de probleme. Pe fondul unei afecţiuni mai vechi şi a nemulţumirilor provocate de nereuşitele sale, lipsa unui loc de muncă, imposibilitatea continuării studiilor şi altele ştiute sau neştiute, face o criză puternică de ulcer şi ajunge de urgenţă în spital. Singura soluţie fiind operaţia, cel care este alături de el şi care semnează pentru acceptarea operaţiei este tot nea Mitică Sinu. Devenise îngerul păzitor al vechiului său prieten şi îi este alături în momente tragice, în care Genu nu mai nutrea speranţa de a supravieţui. O echipă de medici bravi, sufletişti, reuşesc să-i salveze viaţa şi să-i redea tânărului inginer român speranţa.

După o internare de aproape o lună de zile, Genu Ştefănescu revine „acasă”, pentru o perioadă de convalescenţă şi refacere. Rămăsese cu o treime din stomac şi fără o porţiune din intestin. Studiază şi scrie în acest interval. Primeşte o mulţime de scrisori şi încurajări din partea prietenilor săi de peste tot. Spre sfârşitul lui octombrie 1955, îşi reia activitatea la British Columbia Forest Service, cu o echipă de la Sechelt şi viaţa sa pare să revină la normalitate. Crăciunul acelui an îl petrece alături de familia Martin. Va continua să muncească aici până în 1959, când un vis mai vechi prinde contur: continuarea studiilor postuniversitare.

Visul de la Berkley finalizat în Africa

Între 1959-1961, face masteratul în ştiinţe forestiere, studiind şi muncind în acelaşi timp la Universitatea Berkley, California, SUA. Face parte din echipa de cercetători în domeniul silvic din cadrul California Station Berkley, şi predă cursuri de specialitate la Şcoala forestieră.

Viaţa lui Eugen Ştefănescu se îndreaptă încet, încet spre împlinire: se căsătorise, în 1958 apăruse primul copil, o fetiţă pe care o chema Mariana. În plan profesional, străduinţa şi munca sa intelectuală dă roade şi dobândeşte titlurile universitare multrâvnite.

Munceşte, perseverează, crede în forţele sale, îşi ia şi doctoratul, ajunge profesor universitar, devine reprezentant al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite şi expert FAO, în cadrul aceleiaşi organizaţii, însumând în final 38 de ani de activitate profesională pe diferite meridiane ale lumii.

În apogeul carierei sale, în cadrul FAO, ocupă funcţia de Director internaţional pentru proiecte de dezvoltare. Funcţionar superior şi Consilier tehnic principal. Odată cu plecarea sa la Roma, unde era sediul central al FAO, cariera sa va fi în permanentă ascensiune. Urma să petreacă 26 de ani în Africa…
26 de ani în Africa

Spectacolul continentului negru va fi fascinant pentru Eugen Ştefănescu. Aici are parte de o viaţă pusă în slujba binelui pentru cei din jur, o viaţă în care reuşeşte să dezlege tainele sufletului omului simplu, în care-i înţelege zbaterile şi luptă pentru evoluţia şi prosperitatea lui. Experienţe de neuitat va avea într-o lume diferită de cea în care trăise şi unde-şi găseşte acel crâmpei de linişte după care sufletul său tânjea de mult…
Zece ani petrece în Maroc, lucrând în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Agronomice din Rabat, ca specialist în domeniul fitoecologiei, în care îşi luase doctoratul. Predă la diferite facultăţi de profil din Maroc şi are o bogată activitate de cercetare ştiinţifică.

Ca expert FAO în cadrul Naţiunilor Unite, va lucra încă timp îndelungat în Africa. Cu toate inconvenientele şi greutăţile întâmpinate, adoră munca sa pe continentul african şi râmâne aici timp de 26 de ani, cu mici pauze pentru concedii şi deplasări la Roma, la sediul FAO, unde se încheiau contractele, sau în misiuni scurte, unde este trimis de instituţia pentru care lucra.

După zece ani petrecuţi în Maroc, între anii 1961 şi 1971, Genu Ştefănescu va fi trimis pentru următorii doi ani în Tanzania, unde conduce importante proiecte de dezvoltare în domeniul agriculturii şi domeniilor conexe. Nu va uita niciodată perioada tanzaniană, pentru că aici are o experienţă unică: ascensiunea pe Kilimanjaro. O neglijenţă care-l putea costa pierderea vederii, din fericire nu are urmări: nu ştie să-şi protejeze ochii cu ochelari speciali şi, ajungând în vârf, din cauza luminii foarte puternice, la intrarea în adăpost nu mai vede nimic şi are dureri îngrozitoare timp de cinci zile. Norocul îi surâde însă şi, treptat, îşi recapătă vederea. Se pare că Eugen Ştefănescu a fost românul care a escaladat pentru prima dată masivul Kilimanjaro.

Anul 1973 îl duce spre Nigeria, unde rămâne doar un an, ca expert în amenajări de drumuri şi dezvoltarea de resurse pastorale şi ape minerale.

Îl fascinează locurile şi oamenii, cu specificitatea lor, absolut în toate regiunile africane în care a lucrat. În însemnările sale despre Africa, el spune că aici a găsit ceva din liniştea sufletului, între oamenii aceştia obidiţi, dar încă răbdători, cu grumazul în juguri grele, împăcaţi oarecum cu soarta…

Revine în Maroc în perioada 1974-1976, unde parcă viaţa nu era aceeaşi pe care o lăsase în urmă cu trei ani, iar apoi continuă periplul african şi merge în Libia generalului Gaddafi, pentru următorii doi ani. Aici are ocazia să-l cunoască pe preşedintele Gaddafi şi, în misiunea sa de expert ecologist de păşuni, ca dezvoltator al regiunilor neagricole, timp de două săptămâni, are ocazia să stea în compania preşedintelui Gaddafi şi să locuiască în acelaşi cort. Într-o seară, generalul l-a surprins cu o întrebare: Ştefănescule, am înţeles din discuţiile avute şi din atitudinea ta că eşti din România. Da? Văd că susţii România, dar nu eşti reprezentantul ei aici, la noi. De ce? Nu cumva eşti în relaţii proaste cu prietenul meu, Ceauşescu? Genu i-a explicat pe ocolite situaţia, fără să-şi decline orientarea anticomunistă, dar punctând aspecte care generalului nu i-au scăpat: Ştefănescule, văd că eşti în temă cu politica. Oare să mă înşel în legătură cu prietenul meu, Ceauşescu? Vom vedea pe parcurs! Acum te rog să te ocupi de păşuni, de arbuşti, de ce ştii tu, dar să-mi faci o grădină din acest deşert!

În Mozambic, lucrează în perioada 1979-1982, ca şef de grup şi expert FAO, ecologist, după care, timp de cinci ani, este Director internaţional de proiecte, Conslier tehnic principal şi Expert agro-silvo-pastoral în Guineea. Recunoaşterea activităţii sale deosebite în această ţară a venit sub forma unui Document de satisfacţie şi mulţumiri din partea guvernului acestei ţări şi prin decret prezidenţial semnat de generalul Lussana Conte; o mare regiune reîmpădurită prin proiectul condus de el primeşte denumirea Domeniul EUGENE ŞTEFĂNESCU.

Aşa s-a încheiat activitatea inginerului român, ca expert FAO, pentru că după misiunea mozambicană se va pensiona.
În perioada în care stă departe de Canada şi lucrează în Africa, Genu cumpără o vilă în Spania, care-i va fi loc de refugiu şi oază de linişte, în Andaluzia, la Marbella, pe malul Mediteranei. Aici îşi adună, unul câte unul, gândurile, îşi orânduieşte şi îşi păstrează cu sfinţenie amintirile, privind adeseori cu nostalgie îndepărtata zare, în care se ascund tainele unei vieţi petrecute pe un continent numit Africa…

Labirintul familiei

Majoritatea prietenilor români necăsătoriţi ai lui Dumitru Sinu îşi luaseră neveste canadience, doar Titi Filip se orientase spre frumoasa lui grecoaică.

Eugen Ştefănescu se căsătorise cu o sârboaică, originară din Banatul Sârbesc, inteligentă, ce studiase la o universitate din România şi care vorbea perfect franceza, engleza, germana, sârba şi româna. „Avea o voce frumoasă şi cânta în corul unei biserici din Montreal” – îşi aminteşte nea Mitică.

Cu o atracţie deosebită spre strălucirea banului, Zâna – pentru că aşa se numeşte doamna Ştefănescu –, dorea ca Eugen să facă mulţi bani, se agita, se consuma şi-l impulsiona mereu pentru a câştiga cât mai mult. Probabil că aşa a ajuns să stea o perioadă destul de însemnată, 26 de ani, în Africa. „Eugen era mult mai molcom, mai calm, mai relaxat” – îmi spune zâmbind nea Mitică.

Doi copii au avut Zâna şi Eugen: o fată, pe nume Mariana şi pe Paul, un copil deosebit şi foarte ataşat de tatăl său. Cu el mergea Genu la vila pe care o avea familia la Marbella, în Spania. Mariana şi mama ei nu erau încântate de reşedinţa spaniolă, fapt pentru care, după moartea soţului său, Zâna o vinde.

Mariana, fiica lui Eugen, acum în vârstă de 53 de ani, a fost îndrumată de mama sa să facă medicina. A ascultat-o, urmând cursurile facultăţii de profil în România, la Facultatea de Medicină şi Faramacie din Cluj, dar la întoarcere i-a spus mamei sale că, deşi este licenţiată…, nu va profesa niciodată meseria de medic.

Dar, cum de cele mai multe ori, necazurile nu se sfiesc să apară, ca un blestem al sorţii, un eveniment cutremurător afectează pentru totdeauna liniştea şi mulţumirea familiei Ştefănescu…

Tragedia familiei Ştefănescu – Când eşti nevoit să-ţi îngropi propriul copil…

Din nefericire, în a doua zi de Crăciun a anului 1988, armonia şi liniştea familiei Ştefănescu se zguduie din temelii: un accident stupid produs pe pârtia de schi din Saint Sauveur des Monts îl smulge pe Paul, de numai 23 de ani, de lângă cei dragi… Doar cu câteva ore înainte, Paul se despărţise de ai săi în casa familiei Bumbaru, unde petreceau alături de prieteni Sfintele Sărbători ale Crăciunului, într-un mod puţin mai ciudat decât de alte dăţi, presimţind parcă faptul că nu-i va mai vedea niciodată pe cei dragi…

Vestea nenorocirii a venit ca o lovitură de trăsnet asupra familiei Ştefănescu. „Radu Bumbaru l-a dus pe Genu de la Montreal la locul accidentului – mă lămureşte nea Mitică – a fost cel mai cumplit drum pe care l-a parcurs vreodată, pentru că Genu era atât de marcat de dispariţia prematură a lui Paul, încât plângea şi-i vorbea copilului său pe tot parcursul drumului spre pârtia ucigaşă…”

Orice încercare de salvare a tânărului Ştefănescu a fost zadarnică: în timpul accidentului, creierul lui Paul fusese zdrobit complet. Doar aparatele l-au mai ţinut în viaţă până la sosirea părintelui său la spitalul din Saint Sauveur. A fost transportat de urgenţă la spitalul din Montreal, conectat la aparatele care-l ţineau încă artificial în viaţă. Cu toate eforturile medicilor de-aici, inima lui Paul Ştefănescu a încetat să mai bată, plecând spre locurile liniştii veşnice şi lăsând în urmă o mare de întristare şi durere…

Cea mai tristă înmormântare din comunitatea românească a acelor vremuri a fost cea a lui Paul Ştefănescu. Părintele Popescu a oficiat o slujbă care a rămas mult timp după aceea în memoria celor prezenţi, alături de imaginea îndrăgitului tânăr. Toată suflarea românească din Montreal era în doliu, pe feţele lor se citea durerea şi compasiunea pentru o familie iubită şi respectată de toţi.

Nimic n-a mai fost la fel în existenţa lui Genu după tragica dispariţie a fiului său. În sufletul celor dragi a rămas un gol imens pe care nimic şi nimeni nu l-a putut umple vreodată. Dintre ei plecase un înger, un tânăr frumos şi inteligent care peste puţin timp, la 15 aprilie 1989, urma să intre în posesia diplomei universitare…
M-a impresionat în mod deosebit o scrisoare pe care Dumitru Sinu o primeşte de la Genu, la o lună după pierderea lui Paul… Oricât ai fi de tare, la citirea ei este imposibil să nu-ţi curgă măcar câteva lacrimi:

Montreal, 29 ianuarie 1989
Dragii noştri,

Cu o profundă durere în suflet vă anunţăm plecarea din sânul familiei noastre a celui care a fost PAUL ŞTEFĂNESCU, 23 de ani, scumpul şi unicul nostru fiu. El ne-a părăsit pentru totdeauna, trecând pragul veşniciei într-o lume mai bună şi mai dreaptă, «acolo unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit»…

În seara zilei de 26 decembrie 1988 – a doua zi de Crăciun –, la ora şapte, Paul şi-a dat sufletul la Staţiunea Turistică de schi,Saint Sauveur des Monts, la o distanţă de 50 km de Montreal. În după-amiaza acelei zile ne aflam cu toţii în casa familiei prietenului nostru, Radu Bumbaru, care are trei copii cu care Paul era demult legat ca prieten, trăind zilnic în mijlocul lor. Era ora trei după-amiază şi copiii îşi pregăteau schiurile să plece pe munte. Era sărbătoarea Crăciunului. Eu şi cu Radu ne pregăteam să mergem la Titi Filip, bun şi vechi prieten din Vancouver, care ne invitase să bem un păhărel de «vinelo» preparat din strugurii lui din curte. Se apropia momentul plecării, 15.30 şi Paul, ca de obicei, cu bun simţ, a venit să-şi ia rămas bun şi să-mi ureze „petrecere frumoasă”. M-a strâns puternic în braţe, parcă mai mult ca altădată, până ce fluxul sentimentelor se încrucişară cu afecţiune reciprocă. Voiam să mă desfac din braţele lui, dar Paul nu mă lăsa. Strângându-mă parcă mai tare, şi-a pus obrazul lângă al meu şi mi-a spus simplu: «Au revoir, Papa!» Emoţionat, l-am întrebat: Paulică, spune, când te întorci acasă? Veniţi în această seară? S-a uitat oarecum încurcat, apoi către colegii lui care îl aşteptau, şi mi-a spus: «Tată, nu ştiu când. Nu depinde de mine!….» Bine, bine, dacă nu veniţi în noaptea asta înseamnă că veniţi dimineaţa, nu? Mi-a răspuns însă Doru: «S-ar putea să petrecem în această noapte la Alain, ca şi noaptea trecută, el are o cabană la 15 minute de Saint Sauveur. E posibil să venim chiar în această seară!»
Paul din nou s-a uitat ciudat spre mine, m-a strâns în braţe, avertizându-mă parcă pentru nedumerirea mea, spunând: «Bye, bye, mon Papa!» I-am făcut semn de adio cu mâna, privind în ochii lui ce mă urmăreau. Atunci am simţit o tristeţe profundă uitându-mă la toţi trei, la tinereţea lor. Nu ştiu de ce m-am gândit la tinereţea lor!

Seara, pe la opt, m-am întors acasă, m-am dezbrăcat de hainele iernii şi am intrat în bucătărie să ciupesc ceva din bunătăţile Crăciunului, când am auzit telefonul zbârnâind ca niciodată. De la capătul firului am auzit: «Aici e Stanley de la Saint Jerome, Paul a avut un accident grav la Saint Sauver şi acum este aici, în spital, inconştient!» Am fost… parcă electrocutat şi am ţipat: Ce spui tu Stanley, Paul al meu, Paul al nostru e grav rănit ? după care am strigat spre Zâna care stătea în pat: Mami, mami, Paul al nostru a avut accident grav şi este în Spitalul Saint Jerome! Zâna ţipă îngrozită: «Ce spui tu de Paul… grav, spital? Lasă, Dumnezeu e cu noi! Du-te îndată la Radu şi plecaţi cu maşina la spital!»
Am plecat valvârtej, ca un nebun, îmbrăcat sumar pe un ger şi vânt siberian, cumplit, la Radu, cu care am pornit pe un traseu de 50 km, dificil din cauza zăpezii şi a vântului puternic. Mă oboseau luminile maşinilor ce veneau din faţă şi mă apăsau gândurile funeste… Am început să-l chem plângând pe copilul meu: Paulică scump şi drag, nu ne părăsi! Vino acasă, nu ne lăsa singuri! Oh, Dumnezeule, nu ne lovi, nu-l lua pe Paulică! Presimţeam sfârşitul, iar Radu încerca să mă calmeze: «Genule, nu te alarma, poate e rănit şi orice rănit se poate reface, se vindecă. Paul este tânăr, sănătos şi puternic, rezistent.»

Când am ajuns la spital, Paul era întins pe un pat mobil de operaţie cu aparatele de întreţinere artificială. Lângă el, doctorii şi Stanley, prietenul lui şi martor la accident, care plângea, plângea necontenit, îmbrăţişându-mă. «Paul ne părăseşte, Paul va….» M-am apropiat cu teamă de corpul lui acoperit de un giulgiu alb până la piept. Dormea frumos şi dulce… Respira… graţie aparatelor, iar inima bătea la fel. I-am sărutat ochii închişi şi fruntea lui tot aşa de frumoasă, senină şi caldă şi am început, printre hohote potolite să îngân, aşa disperat cum eram: Scumpul nostru Paulică, nu ne lăsa, nu ne părăsi, vino la tine acasă, te vom însănătoşi! I-am luat mâna dreaptă, încă fierbinte, degetele unul câte unul, sărutându-le stând în genunchi. M-am ridicat şi am pus urechea în dreptul inimii, i-am sărutat părul cârlionţat. Dar i-am remarcat capul lui frumos, frumos, uşor tumefiat, şi cicatricele din partea dreaptă, lângă ochi şi pe obraz, închise de doctori. Plângeam, pentru că nu-mi venea să cred ochilor. Mă simţeam un spectator în faţa unui ecran străin… Doamne, ce spectacol!!!

Au venit docorii şi mi-au spus că trebuie transportat de urgenţă la Spitalul din Montreal, secţia neurologie, deoarce cazul este foarte grav şi este nevoie de specialişti. A fost aşezat într-o ambulanţă în urma căreia ne-am încolonat şi noi. Din sala de aşteptare a Spitalului General din oraşul nostru i-am telefonat Zânei să se roage până ni se va da sentinţa medicală. Fusesem avertizaţi de medic că sunt şanse minime de supravieţuire, creierul fiind zdrobit, dar «să mai aşteptăm şi concluzia medicilor operatori, poate vor găsi o parte intactă, capabilă să mai răspundă», a încheiat interlocutorul nostru. După câteva momente, doctorul m-a luat de braţ de lângă Radu şi am intrat într-o sală unde urma să-mi comunice starea de fapt în care era Paul… Plângeam în hohote şi îl chemam pe Paulică să-mi răspundă. Nu puteam să stau jos, cum mă ruga medicul… Ieşeam afară, umblam ca un bezmetic prin saloanele pline de lumea care îşi aştepta alte verdicte şi reveneam la locul ce mi se părea sufocant…

Aşteptarea a fost lungă şi chinuitoare, până când, în jurul orei 11 din noapte, a venit medicul specialist, un tânăr de 40-45 de ani, care s-a aşezat pe sofa lângă mine şi mi-a spus: «,Îmi pare nespus de rău să vă anunţ că nu mai este nicio speranţă. Am încercat imposibilul, absolut tot ce se putea face, dar creierul nu mai răspunde. Paul este mort».
Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că se prăbuşeşte cerul peste mine şi am ridicat instinctiv ochii spre nevăzutul cer şi am început: Doamne, cum este posibil? Paul nu poate muri şi nu este mort! Nu pot să cred că Paul… N-am putut să mai pronunţ cuvântul… Apoi, disperat, mi-am aruncat privirea spre medic: Doctore, trebuie să încercaţi să-l salvaţi. Vă rog, vă implor să faceţi tot posibilul, să chemaţi cei mai mari specialişti, căci am posibilităţi! Vă implor, încercaţi, doctore! Dar am primit un răspuns crud: «Nu se poate face nimic! Creierul este distrus complet. PAUL ESTE MORT!» Cu hohote, în disperare, am mai încercat: Doctore dragă, ştiinţa de azi este de partea omului, mai încercaţi! Şi din nou doctorul: «În asemenea cazuri ştiinţa nu este capabilă şi nu poate face nimic, este limitată în cazul de faţă. Nu poate fi niciun miracol. Paul este definitiv mort în acest moment!» Iar eu am încremenit. N-am mai spus nimic. Mi-am pus căciula pe care o cumpărasem din Constanţa vara trecută cu Strahi şi am ieşit clătinându-mă afară pe coridor, unde mă aşteptau Radu şi Stanley. Au înţeles totul! Ne-am îmbrăţişat toţi trei plângând în hohote şi l-am rugat pe Radu să-mi găsească un telefon prin sălile spitalului s-o anunţ pe Zâna. La capătul firului am auzit vocea înăbuşită a Zânei: «Papa! Deci PAUL ESTE MORT? Ce putem face! Aşa a vrut Dumnezeu! Sărmanul Paulică cel scump… cum ne-a părăsit !

Venim,venim!»
………………………………………………………………………………………

În seara zilei de 27 decembrie, corpul lui Paul a fost trimis de Spital la o casă funerară, pentru a fi pregătit de înhumare, operaţie efectuată în ziua următoare. Iar după amiaza aceleaşi zile sicriul deschis şi împodobit cu flori a fost depus la „Chapelle ardante” a casei de pompe funebre, unde lumea putea să treacă şi să-şi lase floarea şi lacrima la despărţirea de cel ce le-a fost drag. Erau aşezate atunci patru sicrie – Pietro Pellegrino, Paul Ştefănescu, Michel Hanna şi Albert Convey.

Zâna a stat permanent în genunchi la capul lui, citind din cărţile de rugăciuni. La rugămintea ei şi a unor prieteni, sicriul a fost închis, fiindcă Paul nu mai semăna cu el şi trebuia păstrată imaginea celui ce a fost. Salonul mortuar se umpluse de tineri şi tinere care se rugau şi plângeau fără încetare. Flori şi coroane nesfârşite. Au rămas mulţi peste noapte lângă sicriul celui ce era gata să treacă frontiera dintre cele două lumi a doua zi, Paul, cel căruia cei ce l-au iubit nespus de mult i-au trimis scrisori, flori sau au depus bani în numele lui la diferite institute sociale de cercetări medicale, la institute de sădire a arborilor care să-i poarte numele lui în Ţara Sfântă. Unii au compus poeme care au fost prinse de coroanele cu flori din diferite zone, alături de telegrame, de multele scrisori sosite din Europa, Africa, America, pe unde umblase el şi îşi făcuse numeroşi prieteni, prietene…

Joi, 29 decembrie, dimineaţa, la ora 10.00, ne-am prezentat la Pompe Funebre, de unde am pornit cu dubiţa neagră urmată de zeci de maşini spre Biserica românească „Buna Vestire”, pentru slujbă. Lăcaşul era arhiplin de lume, care a ascultat plângând slujba superbă a părintelui Popescu, ce abia putea să cânte din cauza plânsului, iar predica dânsului a fost iarăşi prilej de valuri de plânsete în lăcaşul inundat de lumini şi lumânări aprinse în toate ungherele. După ce părintele şi-a încheiat cuvântul de despărţire, colegii şi prietenii lui Paul au ridicat în plânsete sicriul şi l-au aşezat în carul mortuar.

Am pornit spre cimitir. Mergeam alături de Zâna şi Andreea, de Anca şi Louise, zdrobiţi de durere. Scene teribile, cutremurătoare, pe un frig de –13 grade ce coborau vertiginos cu cât ne apropiam de locul de veci aproape de vârful muntelui. Sicriul, pe buza gropii cu pământ negru îngheţat, a fost coborât după ultima slujbă a preotului în spaţiul adânc şi întunecos, aşa cum a dorit Zâna, să aibă şi ea spaţiu deasupra lui mâine-poimâine, aşa cum îi este rânduit. Scenele de adio, de despărţirea pământească nu se pot descrie. Este imposibil de relatat momentele de dramatism colectiv. Şi nu pot decât să fac loc memoriei, să pot reţine imagini, ca apoi să încerc să povestesc după timp ce s-a întâmplat şi cum a fost atunci. Pentru moment nu puteam să înţeleg ce se întâmpla, nu înţelegeam de ce să plece el acum şi nu după plecarea mea….! S-au perindat toţi prin faţa gropii în timp ce părintele cu cădelniţa ne îndemna să fim tari, să suportăm calvarul…

Dar cum să fim tari!?

Astăzi, 27 ianuarie 1989, la o lună după ce l-am aşezat în noua lui casă pe Paulică la Cimitirul Mont Royal, în secţia Mountain View, cum a dorit Zâna, ca el să privească de sus casa părintească, liceul Stanislas unde studiase, am fost cu Radu la cimitir să depunem flori, să aprindem lumânările de veghe. Am găsit crucea de lemn scrisă de mine şi sculptată de Radu smulsă din loc, luată de vânt. Am luat-o cu mine acasă pe un ger cumplit, să dorm lângă el până se va face timp prielnic. Şi Paul, după o lună petrecută în pământul îngheţat, se întoarce acasă, la căldură! Doamne…..!
De la moartea lui, nu ne găsim liniştea şi nici locul în societate. Nu ne mai interesează nimic! Valorile omeneşti, apreciate cândva, şi-au pierdut esenţa. În casa noastră mereu veselă şi caldă cândva, când exista el, tronează peste tot tristeţea şi frigul adus de pe muntele lui, unde se odihneşte. Iar la subsol, în micul şi elegantul apartament unde îşi petrecea timpul cu studiile, o candelă bleu-ciel luminează în deplină tăcere florile aduse de prieteni şi de mama sa. Nu am schimbat nimic şi nimic nu se va schimba până când… Nici măcar patul, aşa cum l-a lăsat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Mă duc adesea la pupitrul lui de student, mă retrag pentru reculegere cu capul între mâini şi plâng cum n-am plâns niciodată, încercând să înţeleg legile acestei vieţi şi semnificaţia lor în timp şi spaţiu. Îl simt pe Paul lângă mine şi orice zgomot, cât de uşor, mă face să tresar! „A venit!” Apoi reiau plânsul şi adorm pe biroul lui peste care las să-mi cadă lacrimile până când vine cineva şi mă cheamă…

Azi am primit scrisori din Guineea… «Nous sommes les frérès de Paul, les enfants de Guinee, pleurons pour lui et prions Dieu de nous aider notre tour de revoir Paul et vivre avec lui toujours…»

Dragii noştri, copleşiţi de durere fără limite, vă încheiem aceste rânduri: Paul băiatul nostru, care aştepta Diploma Universitară pe data de 15 aprilie 1989, ziua în care urma să împlinească cele 24 de primăveri, a plecat fără niciun mesaj, dintre noi. Cu el a plecat lumina strălucitoare, bucuria, nădejdea şi liniştea casei noastre. Speranţele noastre s-au prăbuşit, dar ne rugăm pentru sufletul lui, pentru iertarea păcatelor de adolescent, cu sau fără voie, pe acest pământ, în marea lui dragoste de oameni!…

LA REVEDERE, PAULICĂ CEL SCUMP ŞI DRAG! TE VOM IUBI PE MAI DEPARTE, PÂNĂ LA ÎNTÂLNIREA DE DINCOLO, MÂINE, POIMÂINE, CÂNDVA! ADIO, COPIL BUN ŞI DRAG! ADIO, ADIO!
Vă rugăm şi pe voi, dragii noştri care veţi citi aceste rânduri, să vă rugaţi pentru odihna sufletului celui ce a fost Paul Ştefănescu, născut la 15 aprilie 1965 la Rabat, în Maroc, şi plecat fără aviz la 26 decembrie 1988, la Montreal. Fie-i ţărâna uşoară!

Mama, tata şi surioara LUI

P.S.     Adaug în acest plic 10 fotografii făcute la ceremonia plecării definitive a lui Paul şi una din Africa. De asemenea, prima pagină din ziarul local, cu aceeaşi temă ce mă va urmări toată viaţa, care practic mi s-a terminat o dată cu plecarea LUI..
Genu

Anii ce au urmat s-au scurs sub impactul acestui eveniment nefericit. Genu şi Zâna Ştefănescu nu şi-au mai găsit niciodată liniştea.

Eugen îşi împărţea timpul între Canada şi Marbella. În calitate de consultant tehnic, lucrează şi după pensionare, sporadic, tot în Africa: în 1994, şapte luni în Mozambic şi apoi în 1994-1997 în Zair – Congo.
Tot în intervalul care a urmat, călătoreşte mult, ajunge de câteva ori în România, la întâlnirile colegiale ce marcau terminarea liceului, îl vizitează pe Sandu Ionescu, în Elveţia. În anul 2001, participă la festivitatea de la Nancy organizată cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la terminarea facultăţii, unde îl însoţesc Sandu Ionescu şi George Cuşa, fostul său coleg de liceu. Tiberiu Cunia şi Tibrerică Ionescu au fost absenţi. George Cuşa, în schimb, a vorbit despre colegul lor, Tiberiu Cunia.

Ultimul drum în ţară îl face la celebrarea a 60 de ani de la terminarea liceului, în 2004, pentru ca în anul 2005 să se îmbolnăvească subit, secerat de un puternic accident vascular cerebral, care se produce la Marbella. Din Spania, va fi transportat de către familie în 2006, în Canada, iar la 29 decembrie 2009 se stinge din viaţă plecând spre veşnicii să-şi întâlnească fiul…

În discuţia cu Dumitru Sinu am surprins doar frânturi din viaţa celui pe care l-a cunoscut şi l-a apreciat atât de mult, dar câte altele nu s-au întâmplat pe parcursul a peste 62 de ani de pribegie pe trei continente… În singurătăţile sale, numai Genu Ştefănescu şi hârtia de scris au ştiut câte trăiri, câte gânduri şi câte sentimente au pus stăpânire pe sufletul lui…

Octavian D. Curpaş
Vezi AICI capitolul XVIII


Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…