Vezi AICI "Partea III-a"

*******

CAPITOLUL I

Meschinării în labirintul vieţii

[…]

Violeta începuse să plângă. Tot ce i-a explicat femeia pe care o angajase să-i susţină cauza la prima înfăţişare de după divorţ, i se părea nedrept şi necinstit. Ea nu înţelegea legile şi nu putea accepta să piardă toate bunurile în favoarea celui ce-i fusese soţ. „Eu am fost cinstită. Am muncit pe unde am putut ca să am în casă puţinul adunat cu greu. El nu mi-a dat bani în ultimul an, înainte de divorţ… L-am ţinut eu cu mâncare şi tot eu i-am spălat şi i-am fost ca o slugă. De ce? Ca să mă bată de câte ori venea beat acasă? Ca să-mi strige că am fost curvă şi l-am minţit? El nici lumina nu a plătit-o vreodată…”.

– Doamnă, dacă dumneavoastră nu mă înţelegeţi, unde să-mi caut dreptatea? V-am explicat cum s-au cumpărat toate. De ce trebuie să cedez eu dacă…

– Măi femeie, ţi-a explicat doamna avocat de două ori numai de când sunt eu aici. Ce dracului ai de nu pricepi nimic? a întrerupt-o bărbatul care studiase în tăcere mai multe hârtii în timpul dialogului celor două. Să fiu în locul domniei sale, n-aş mai pierde timpul cu tine nici un minut, fi-v-ar naţia a dracului să vă fie! a încheiat el, bătând cu pumnul în masă.

I-a aruncat Violetei o privire tăioasă, plină de răutate şi dispreţ, după care şi-a adunat hârtiile şi le-a introdus într-o mapă elegantă. A tras o robă din cuier, a  aşezat-o, dintr-o mişcare, pe braţ şi s-a îndreptat spre uşă, nervos, nu înainte de a-i arunca colegei sale o privire complice, zâmbind satisfăcut.

Descurajată, Violeta s-a ridicat de pe scaun. Şi-a şters lacrimile cu podul palmei, mai întâi, apoi a tras o batistă din buzunarul blugilor strânşi pe şolduri şi a şters ce mai rămăsese. Nu s-a mai aşezat. A privit lung, întrebător şi plină de nedumerire la faţa imobilă a femeii blonde ce şedea comod de partea cealaltă a biroului. O irita indiferenţa totală  a acesteia faţă de impasul în care se găsea. Când a înţeles că nu-i va mai vorbi şi nu o va mai asculta, s-a întors încet, descurajată şi îndurerată, hotărâtă să plece. Şi-a luat geanta de pe colţul scaunului, s-a depărtat încet, a deschis şi s-a oprit în pragul uşii, hotărându-se să mai facă o încercare. „Poate că dacă suntem singure, va înţelege… Poate că mă va ajuta. Să îndrăznesc să-i ofer ceva? Dacă se supără şi dau de alt necaz, Doamne fereşte? Şi ce? N-are ce să-mi facă… nu e nimeni de faţă”.

– Doamna avocată, eu nu am cine ştie ce, că n-am de unde… dar pentru dumneavoastră, găsesc eu ceva… Am plătit taxa. Pot să vă dau şi fără chitanţă… Numai să faceţi ce trebuie…

– Adică, ce anume să fac? Ce insinuezi dumneata acolo? a intervenit doamna avocat, deloc surprinsă, cu voce calmă, împăciuitoare şi chiar încurajatoare.

– … Păi… să arătaţi judecătorului că am şi eu dreptul la lucrurile pe care le cere el… Ştiu că toate se împart în mod egal…

– În mod egal? În orice situaţie?… Ce studii ai dumneata? Câtă şcoală ai făcut? au venit întrebările cu iz de superioritate de dincolo de birou.

– … Studii?… Am liceul terminat… Cu diplomă de bacalaureat… De ce mă întrebaţi acum treaba asta?

– … Da…, mi-am imaginat… “A naiba ţigancă, cine ar fi crezut? E plină de surprize”… Ştii, dacă vrei, îmi poţi povesti pe scurt cum de s-a ajuns la divorţ. Acele aspecte pe care nu le cunosc poate că mă ajută să te pot ajuta. Te-ai măritat când erai elevă? … Cum a fost?

– Nuuuu! Imediat după liceu… Eu pot povesti, dar nu ştiu dacă fac bine… Este timp?

– Da, este puţin timp şi este bine. Te asigur… Închide uşa şi aşează-te! Mai avem aproape o jumătate de oră…

Destul de surprinsă, dar plină de speranţă, Violeta s-a întors să închidă uşa. În acel moment i s-a părut că-l vede pe fostul ei soţ trecând pe stradă, cu umerii plecaţi, vorbind de unul singur şi scuipând pe jos cu înverşunare. Iluzie ori realitate, acea secvenţă de o secundă i-a adâncit supărarea şi a hotărât-o să povestească…

S-a aşezat pe marginea scaunului şi a început să vorbească. Tristeţea întipărită pe faţa ei şi durerea cuprinsă-n fiecare frază rostită, au mişcat-o mult pe doamna avocat. Nu a întrerupt-o. Era stupefiată şi o privea pe Violeta cu multă milă. Scena consumării violului, deşi în profesiunea ei cunoscuse şi întâmplări cu mult mai zguduitoare, i s-a părut oribilă, dat fiind faptul că victima a fost o copilă inocentă, neştiutoare, de bună credinţă şi lipsită de apărare. „Ce putea şti o fetiţă de 10-11 ani? Mai ales că la ţigani se respectă fecioria… E la mare preţ, chiar dacă au început şi ei să se „emancipeze”, luaţi de valul lumii moderne. Acum au televizoare şi văd atât de multe porcării… Ce discernământ au ei? Ce să înţeleagă din toate scenele acelea oribile? Iar ea, fetiţa de atunci, câtă încredere a avut în animalul acela de băiat, în nemernicul acela! Îmi pot imagina cât a suferit… Pot înţelege cât a durut-o frângerea aripilor ei feciorelnice…”, medita avocata, uitând de trecerea timpului.

O privea fără să o vadă. Trăia, în schimb, dureros de real, scenele înfăţişate de Violeta printre lacrimi şi frământări necontenite de mâini. A lăsat-o să se liniştească puţin. Timpul o presa şi regreta că la prima înfăţişare nu i-a relatat nimic din trecutul care părea a fi marcat-o mult mai mult decât se părea la prima vedere. A dorit să afle şi alte amănunte, dar se temea să nu o inhibe pe femeia ce-şi strânsese trupul pe scaun într-o încordare asemănătoare celei prin care trăise acele momente ce-i provocau, şi acum, teamă şi scârbă, după atâţia ani. Când Violeta a tăcut, a intervenit cu voce calmă, liniştitoare:

– Mai avem foarte puţin timp şi va trebui să te linişteşti. Gândeşte-te că toate astea au trecut. Sunt fapte consumate. Ştiu că te-au rănit mult, ştiu că suferi şi acum, dar viaţa nu se termină aici. Trebuie să mergi mai departe. Eşti tânără şi puternică. Nu se poate trăi din amintiri, mai ales din cele care te trag înapoi… Până la alte date despre căsnicie, aş vrea să te întorci la acel nenorocit de Mişu. Cum ţi-ai explicat că a doua zi nu te-a forţat să te culci cu el. Am înţeles că nu a mai încercat niciodată…

– … El a plecat din oraş după ce a terminat liceul… Cred că undeva, la facultate. L-am mai văzut de câteva ori la bloc. Venea cu maşina plină de fete. Seara, chema prieteni de-ai lui şi făceau chef. Se auzea muzica pe toată scara până aproape de dimineaţă. Şi se auzeau multe chicote ori ţipete de fete. Numai când erau părinţii plecaţi. La sfârşitul săptămânii… Pe urmă, s-au mutat cu toţii. Nu ştiu unde. Au vândut apartamentul acela… Atunci, a doua zi, s-a trezit greu să-mi deschidă. Se vedea că este nedormit şi mirosea rău a băutură. În baie a vărsat. Am făcut eu curat. Şi acolo mirosea rău de tot…

*

Violeta nu avea de unde să ştie ce întâmplare a salvat-o şi nu a mai trebuit să suporte abuzul sexual la care Mişu se gândise să o supună. Chiar făcuse planuri mari în acest sens. În seara aceea, după ce a plecat ea, a făcut un duş rece pentru a-şi mai reveni. „Am stat prea mult încordat, f…i gura mă-sii de ţigancă! Am lungit chinul prea mult. Proasta dracului, putea să se sperie şi să ţipe. Mai bine o regulam din prima, în baia de serviciu. Cu două palme o făceam să tacă în p…a mă-sii şi-o serveam şi la mansardă. Nu avea cum să scape de acolo… Am fost prost că am mai băut în dormitor… M-am speriat când am văzut-o aşa, fleaşcă. A dracului jigodie, credeam că a leşinat de-a binelea!”.

Da, băutura îl muiase sub toate aspectele, dar îl durea doar cel referitor la performanţa sexuală. Era conştient că nu a fost suficient de potent, dar nu vrea să recunoască asta şi nimeni nu trebuia să afle. „Proştii ăştia vor înghiţi ce le povestesc eu. Nu le dau ocazia să facă mişto de mine pe urmă. Ar vrea ei! Mâine voi fi odihnit şi nu mai beau nimic. Să vezi ce tăvăleală-i trag, de n-o să uite toată viaţa! E mişto gagica şi o să mă excite ca lumea. Şi, dacă nu s-a plâns acum, e clar că nu mai poate zice nimic după a doua rundă. Cine o mai crede că am forţat-o?”, se întreba Mişu în timp ce se îmbrăca încet pentru a ieşi să-şi întâlnească prietenii…

Erau toţi adunaţi la băncile pe care se pare că puseseră stăpânire totală. Nimeni nu avea curaj să le folosească seara. Se ştia de cine vor fi folosite şi erau ocolite şi ele şi ocupanţii în cauză. L-au primit pe Mişu cu exclamaţii exagerate de bucurie. S-au bătut cu palmele pe spate, au scos la iveală câteva sticle de băutură şi l-au provocat să povestească.

– Hai băi, dă-i drumu’ odată! Să nu spui că ai luat plasă… Te-a refuzat piranda?

– Bravo, bă, blegule! Eu sunt om de refuzat, nu? Aşa mă ştii tu pe mine? Nu există tipă să mă refuze dacă eu îmi pun în cap să o regulez…

– Hai, lasă laudele, că te cunoaştem noi! a intervenit un altul mai curajos. A fost fată mare, puştoaica? Cum a mers treaba?

– Sincer, nici nu mă aşteptam, a început Mişu să vorbească foarte calm, cu voce joasă, plin de importanţă. A fost dificil, că e mică, n-are experienţă deloc. M-am înarmat cu răbdare şi am ameţit-o cu vrăjeala până aproape că s-a dezbrăcat singură…

– Oho! N-ai ajutat-o de loc? l-a întrerupt un altul din grup, oarecum batjocoritor. Ce cuminte fată! Înseamnă că nu ai fost tu primul, bă prostule!

– Prost eşti tu, f…i curu mă-tii de bou! a exclamat Mişu, înfuriat. Vino, boule, să te şterg cu cearşaful plin de sânge la gură! Hai, mergi cu mine acasă să-l vezi!

– Du-te bă în p…a mea, că am glumit. Hai, spune mai departe, nervosule!

– … Ce să mai spun? A fost ca lumea. Greu, la început, ca la orice virgină, dar am luat-o sistematic, puţin câte puţin. N-a ţipat. A dat puţină apă la şoareci, s-a zvârcolit un pic şi atât. Mi-a plăcut că mă dorea şi a mai vrut a doua oară. Păi, băi fraţilor, în a doua rundă a fost totală. Gemea de plăcere gagica! Fierbinte, băi, fierbinte! Adevărată e vorba aia, că ţigăncile te scoală din morţi… Băi, uite că vin fetele. Nu trebuie să audă nimic. V-am zis că nu vreau să se ştie că m-am culcat cu o ţigancă, e clar?

Au schimbat subiectul şi au primit cu urlete şi râgâieli cele câteva fete sosite. S-au giugiulit în grup, fără prea mari ifose şi mai apoi, pe fondul consumului de alcool, „şezătoarea” s-a încins: bârfe, bancuri, lăudăroşenii, promisiuni năroade, râs necontrolat şi înjurături. Toate, în cuvinte triviale, până după miezul nopţii.

Când s-au hotărât să plece, perechile erau stabilite. Unul din băieţi a dat telefon la Poliţia municipiului şi a reclamat mare scandal chiar în locul în care se aflau. Au fugit imediat, în mare larmă şi s-au înghesuit în cele trei maşini ce aparţineau unora din cei cu familii bogate. Mişu a plecat la scara sa cu o fată care nu era pentru prima oară preferata lui.

Ea s-a dezbrăcat, începând de la uşă până la dormitorul pe care-l ştia. El a mers direct la frigider. A adus votcă rusească, potrivit dorinţei fetei. Ritmul melodiilor răbufnea cu forţă din boxele ce trepidau şi se împletea cu ritmul în care paharele se goleau ori trupurile se încleştau în cele mai ciudate poziţii. S-au oprit toate atunci când el nu a mai putut păstra cadenţa nici în mişcările normale.

– Am auzit că ai pus-o cu o ţigăncuşă… E adevărat? l-a întrebat ea în pauza dintre două ţigări ce au inaugurat a doua sticlă, dar de whisky cu gheaţă, nu de votcă.

– … Ce vorbeşti, băi! Cine ţi-a spus?

– Hai, mă… nu te preface, că ştiu de ieri, când te-ai retras misterios… Ai regulat-o?

– Băăăă, numai’ prostu ăla de Gogu putea să-ţi spună… Este?

– Bine. Admit că el, dar cum te-ai gândit chiar la el, vrăjitorule?

– Bă, parcă n-aş şti că ai făcut sex oral cu el. Voi aţi rămas apropiaţi de atunci…

– Nu fi prost, boule! S-a întâmplat acum doi ani, într-a noua… Dar, dacă e adevărat, vezi să nu dai de dracu cu ţiganca minoră!

– N-am avut treabă cu ea… De ce aş da de necaz? Ce ştii tu şi eu nu ştiu? a întrebat Mişu alertat, parcă trezit din aburii alcoolului.

– Bă prostovane, aia e nepoata lu’ Barcan Grozavu! Te desfiinţează ăla, blegule, dacă se plânge piranda! Ce, tu nu ştii că e încuscrit cu ăia mari de la Bucureşti?

Mişu a rămas înlemnit. Nu a mai putut vorbi. „Chiar că dau de dracu!… Mâine… mâine trebuie să-i vorbesc proastei frumos, s-o iau cu lugu-lugu, să nu-i scape păsărica”, şi-a promis el hotărât şi a dus sticla la gură cu gesturi mecanice.

A expediat-o imediat pe fată, cu toată rezistenţa ei. Rămas singur, a căzut pe gânduri, cu paharul în mână şi sticla între picioare. Se temea cu adevărat. Ştia că ai lui Barcan sunt liniştiţi, în general, dar erau mândri, plini de orgolii şi cu spate puternic acoperit…

*

… Violeta şi-a acoperit ochii cu palmele. Amintirile pe care le dezvăluia îi rupeau sufletul şi împrejurarea în sine o umplea de ruşine. Trecuseră anii, dar pentru ea au trecut fără să-i aducă liniştea, siguranţa de sine, încrederea în oameni. Păstra cu străşnicie taina ei şi teama de a fi descoperită prin propriile-i slăbiciuni, de altfel fireşti la acea vârstă şi mai târziu, o mistuia permanent, o obosea, o vlăguia şi, în aceeaşi măsură, o maturiza înainte de vreme.

Suspina adânc. Uitase, pentru moment, ce povestea şi nu ştia ce ar trebui să mai spună. A ridicat încet privirea, aşteptând să fie întrebată. Avocata s-a ridicat cu gesturi moi, încete, parcă să nu deranjeze ori să nu rupă liniştea ce pusese stăpânire în încăpere de câteva secunde lungi, poate de un minut.

– … Bun, am înţeles până aici… Cum s-a comportat Mişu în acea a doua zi? Foarte pe scurt, te rog! a pus ea întrebarea, aproape în şoaptă, privindu-şi ceasul micuţ şi elegant, cu o uşoară umbră de îngrijorare.

– El… s-a trezit pe la prânz. Atunci a mai ieşit din dormitor… Mă ocolea. Nu se uita la mine. Mi-a dat ciocolată. Două, din alea mari. A plecat. Mi-a zis să mănânc tot ce vreau eu, fără probleme. Seara, când să plec, a venit cu alte ciocolate şi suc. Mi-a dat şi două sute de mii şi mi-a mulţumit pentru tot ce am făcut… Mi-a zis că, oricând, dacă am nevoie de ceva, să apelez la el, că mă ajută cu orice. Ca între prieteni, a mai zis … M-a pupat pe frunte când mi-a deschis uşa să plec şi m-a rugat să nu fiu supărată pe el. Nu eram atunci. Totuşi, eram, dar pe mine…

– Mai avem cel mult cinci minute… Vom continua acolo, într-un colţişor, a întrerupt-o avocata, în timp ce-şi aranja un teanc de hârtii în mapă. Acesta de te-ai măritat cu el, Cartuş, când ţi-a zis prima oară că eşti curvă, în noaptea nunţii, sau… cum este la voi?                       – A, nu! Atunci… nu am avut probleme. A arătat şi cămaşa la…

– Cum?… Păi, n-am înţeles! a exclamat avocata deosebit de contrariată. Atunci, prima oară, cu Mişu, nu… nu ai pierdut sânge? Că doar erai fecioară, nu? Mă înţelegi ce vreau să spun…

– Nu, doamnă, vai de mine! Păi ce, eu spun minciuni? … Că şi el se uita mirat la mine şi pe cearşaf, dar nu am ştiut atuncea de ce…

– Mda, cred că înţeleg ceva… Ori el a fost prea beat şi… n-a putut să te dezvirgineze, ori tu ai avut himenul puternic sau elastic. A rezistat presiunii, destul de slabe, am priceput din cele relatate de tine… De fapt, e posibil să nu se rupă niciodată, depinde, dar să lăsăm asta! Păi, în cazul acesta, tu erai fată mare când te-ai măritat cu soţul tău, cu acest Cartuş, cum îl cheamă…

– Nu… că noi am trăit împreună, fără acte, aproape un an… Am vrut să termin liceul. Pe urmă ne-am luat. Dar atunci aşa s-a întâmplat, prima oară cu el…

– Da, în regulă! Hai să mergem, a întrerupt avocata discuţia. Continuăm acolo, dacă va fi timp.
Şi-a luat roba din cuier, a condus-o pe fată la uşă şi a încuiat biroul. Au traversat strada şi, după vreo douăzeci de paşi au ajuns. Avocata a intrat în sala de şedinţă, atenţionând-o să o aştepte.

Violeta a rămas pe holul larg ce despărţea cele două săli, la uşile cărora aşteptau câteva persoane. Doi jandarmi se hlizeau la ea, fără să-şi ferească privirile, dându-şi coate. Coapsele ei, scoase în evidenţă de blugi, le atrăgea atenţia la fel de mult ca şi sânii ridicaţi şi neacoperiţi de sutien. Părul bogat, negru lucios şi ondulat, îi cădea pe umerii puţin acoperiţi de o bluză subţire, albă şi destul de decoltată. Înaltă, cu trup mlădios şi talie subţire, părea că nu a împlinit nici vârsta majoratului. A respirat uşurată când l-a văzut pe cel chemat de ea ca martor în colţul opus al holului şi s-a apropiat de el. S-au salutat, dar nu au mai avut timp să discute. Ramona apăruse lângă ea şi a tras-o uşor de braţ.

– Hai să mai vorbim câte ceva. Nu ne-a venit rândul. Mai sunt două cazuri în dezbatere, i-a şoptit avocata, imediat după ce a ieşit din sală, trăgând-o uşor de mână în cel mai pustiu colţ al holului. Cum a fost, cum s-a purtat bărbatul acela cu tine? a întrebat-o, tot în şoaptă, imediat ce s-a asigurat că nu sunt ascultate.

– … Doamnă… la început, foarte bine. Timp de doi ani… Când ne-am cunoscut, el venise din Spania. Muncea acolo cam şapte-opt luni pe an. Nu ştiu, niciodată n-am ştiut cu ce s-a ocupat el acolo…

*

Cartuş era mai mare ca ea cu opt ani. În ţară nu prea aveau, el şi familia lui, din ce trăi. Nu avea nimeni serviciu permanent. Nici nu se pricepeau în vreo meserie. Luat de val, a muncit cu ziua pe unde s-a nimerit, a adunat ceva bani şi a plecat cu un grup de prieteni în Italia. La periferia Romei, în cocioabe încropite din te miri ce, stăteau înghesuiţi câte şapte-opt, de nu aveau loc să se lungească noaptea. Până li s-a demolat magherniţa şi au fost alungaţi de acolo.

După două luni, fără să obţină un loc de muncă, el a reuşit să plece în Spania, împreună cu alţi doi prieteni din fostul grup. A prins câteva săptămâni bune la cules de căpşuni. Nu reuşea niciodată să realizeze norma zilnică. El nu era obişnuit să muncească atât de mult şi în aşa meserie atât de străină de tradiţiile etniei sale. A plecat şi, cu chiu cu vai, a găsit de lucru pe un şantier de construcţii. Salahor. Făcea de toate şi începuse să capete ceva deprinderi în domeniu. Şi-a dat seama că nu are altă soluţie. Aici nu a reuşit să fure. În Italia ciupise câte ceva şi a scăpat ca prin urechile acului din mâna carabinierilor. De fapt, a hotărât să fugă de acolo atunci când a auzit că sunt poliţişti români pe urmele bandei în care intrase.

Cartuş venea în fiecare an în ţară. Banii câştigaţi îi permiteau să se îmbrace bine şi să lase câte ceva şi familiei sale. Restul era adunat şi păstrat cu grijă în bancă. După trei ani, nu se plângea de nimic, dar prinsese gustul banilor. Vrea maşină, vrea haine scumpe şi se gândea uneori la o casă mare, cu etaj şi turle, acolo acasă, pe malul Oltului. Aşa cum a văzut că au făcut alţii…
Întâmplător sau nu, a intrat într-o reţea de infractori înrăiţi. Nu ştia el prea bine cu ce se ocupă ei. Erau bogaţi. Plini de aur şi cu valută în bănci. La început, un an de zile, el nu făcea altceva decât să transporte pachete şi pacheţele. De regulă, erau piese provenite din autoturisme furate şi dezmembrate. Mai apoi, în anumite zone stabilite cu precizie de şefii lui, transporta şi vindea articole de tot felul, provenite tot din furturi. Din case şi magazine. În special electronice, dar şi obiecte rare, preţioase.

Când a cunoscut-o pe Violeta, era un „om făcut”, precum se lăuda el însuşi. La început trebuia să o cunoască, să o atragă şi s-o convingă să plece cu el în Spania ori în Italia, unde, i-a promis solemn, va avea un post de doamnă, garantat, acolo urmând să se căsătorească. Singura condiţie era să-i prezinte câteva colege ori prietene, românce, cunoscute ca având o viaţă uşoară, libertină şi amatoare de distracţie. Ea a refuzat imediat orice propunere de acest gen şi a rămas destul de distantă faţă de el. Era rece la toate avansurile. Teama nu o părăsise. Nu uitase acea întâmplare nenorocită pe care, la această vârstă, o judeca cu totul altfel.

În timp, el s-a îndrăgostit cu adevărat de Violeta. O aştepta seara, după ce venea de la şcoală, pentru a o invita la cofetărie, pentru că la baruri ea a refuzat cu îndârjire să meargă. S-a purtat foarte frumos cu ea şi îi făcea cadouri scumpe. După un timp, s-a îndrăgostit şi ea. A început să aibă încredere în el. Cu o lună înainte de a se întoarce în Spania a cerut-o de nevastă. În principiu, ea a fost de acord, dar l-a rugat să o aştepte să termine liceul. După ce au discutat cu părinţii, a dus-o la el acasă. Acolo a fost începută viaţa intimă a lor şi acolo a demonstrat la ai lui că a fost virgină. Fericit, Cartuş şi-a cumpărat maşină nouă. O Dacia Logan, pe care o conducea pe toate străzile, însoţit de Violeta, să-l vadă lumea. Apoi, a adus-o pe Violeta la părinţii ei, la bloc. A lăsat muzica la maxim, cu uşile maşinii deschise, făcându-şi de lucru sub capota portbagajului, ca să atragă atenţia. Huiduit şi fluierat de la ferestre, a urcat mândru şi indiferent pe treptele de la scara blocului, conducând-o pe fată, după ce a prins-o de mijloc cu un braţ. Cu celălalt purta triumfător câteva pungi voluminoase şi sclipitoare, la vedere, pline de daruri ieftine pentru toţi fraţii fetei.

Atunci s-a angajat să se căsătorească legal cu Violeta, la prima revenire din străinătate şi să facă nuntă mare. Pe deasupra, a fost de acord ca fata, în lipsa lui, să locuiască la părinţii ei. Şi s-a ţinut de cuvânt cu tot ce a promis…

***

Marian MALCIU

Vezi AICI partea a V-a

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

3 Comments

  1. Marian Malciu

    6 februarie 2012 at 9:35 PM

    CREDINŢA; SPERANŢA; IUBIREA.
    Aşa este…
    Aceste trei lucruri rămân, orice am spune!
    Mulţumesc mult, domnule Mihai Mircea TOTPAL pentru acest minunat videoclip!
    Toată stima,

  2. Elena Siliste

    6 februarie 2012 at 11:26 PM

    Scrierile tale sunt o parte din sufletul tau plin de iubire. Fiecare crampei de gand ce-l asterni pe hartie umple de emotie cititorul.
    Felicitari, d-le Marian Malciu!
    Iti doresc in continuare mult succes, iar pasii vietii sa-ti fie parfumati de mireasma iubirii! Sanatate si putere de munca!
    Cu prietenie,
    Nuti

  3. Irina Lucia Mihalca

    8 februarie 2012 at 2:40 PM

    Am citit captivata de firul actiunii acestui fragment cu talent redat. Reusesti sa surprinzi prin luminile si umbrele aduse.
    Felicitari pentru aceasta noua carte, multumesc pentru lectura oferita!
    Mult succes, sanatate si implinirea dorintelor!
    Cu aleasa pretuire,
    Irina Lucia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…