Home Breaking News Stiri Exclusive Octavian LUPU – “Ordine şi dezordine în Paradis”

Octavian LUPU – “Ordine şi dezordine în Paradis”

16 min read
0
0
184

Dacă vom privi la scara istoriei vom constata o alternanţă interesantă între perioade caracterizate de o relativă ordine şi intervale destul de lungi de anarhie şi dezordine în care toată structura este pusă în discuţie sub imperativul unor deziderate profund diferite faţă de perioada anterioară. Această dialectică dintre cele două stări fundamentale ale naturii în toate dimensiunile ei, ne conduce la constatarea că totul este de fapt trecător, cel puţin la scara „paradisului” terestru şi a universului ce îl înconjoară, concluzia imediată fiind dacă nu pesimistă, totuşi în mare măsură lipsită de acel optimism pe care ni l-am dori cu toţii.

Şi atunci, atât societatea, cât şi individul încearcă să evadeze într-un spaţiu „virtual”, construind „castele de nisip” în care să îşi hrănească iluzia eternităţii în mijlocul temporalităţii. Din acest punct de vedere, întreaga civilizaţie umană nu reprezintă altceva decât un efort de a contracara trecerea inevitabilă a timpului şi expirarea pentru fiecare dintre noi a intervalului de existenţă pe acest pământ. Însă efortul uman nu se opreşte aici, fiindcă alături de construcţia socială, religia vine în ajutorul construirii spaţiului virtual dincolo de existenţa prezentă oferind punţi mai mult sau mai puţin ingenios construite peste linia de demarcaţie dintre lumea aceasta şi „cealaltă”, presupusă a fi la fel de reală şi mai presus de orice îndoială.

Fără a intra în polemică în vreun fel cu construcţia religioasă, pot totuşi să-i evidenţiez fundamentul bazat pe credinţă, mai degrabă decât pe logică sau raţiune, fapt care oferă multe puncte de atac din partea scepticismului, care pune sub semnul întrebării ceea ce nu se bazează pe elemente tangibile şi măsurabile. În ceea ce mă priveşte, având un simţ înnăscut al „transcendenţei” sau al lumii de „dincolo”, pot spune că dorinţa de a pune la îndoială religia nu m-a caracterizat niciodată. Însă pe de altă parte, componenta raţională din mine mi-a cerut mereu dovezi şi argumente pentru credinţa pe care o am, provocându-mă să caut iarăşi şi iarăşi noi temeiuri pentru demersul spiritual-religios.

Şi în acest sens, pot spune că alternanţa ordine-dezordine m-a dezorientat încă de la început, înţelegând că simţământul apocaliptic, adică de sfârşit de lume, l-au avut toate generaţiile care au trăit în perioade de tranziţie, de desfacere a unei anumite structuri şi de prefacere într-o nouă ordine, proces dealtfel dureros şi plin de pierderi aparent inutile de valori materiale, dar şi de vieţi omeneşti. Fiindcă indiferent dacă ne place sau nu, crearea unei noi ordini se bazează pe costuri ce întrec orice raţiune de sorginte umanistă sau ecologistă.

Dezordinea ne sperie, are cumva spectrul invaziei popoarelor barbare şi prăbuşirea civilizaţiei în ruine, ceea ce seamănă într-un fel cu un sfârşit de lume. Toate culturile care au fost distruse au trecut prin astfel de simţăminte, fiindcă în final fiecare om şi fiecare popor caută sub o formă sau alta să supravieţuiască în „paradisul” suprafeţei acestui fragment de obiect cosmic numit „Pământ”. Dar pe de altă parte, de îndată ce distrugerea şi-a realizat rolul de măturare a structurilor existente, noile structuri de ordine încep să se facă vizibile, făcând să renască civilizaţia şi să apară zorile unei noi lumi.

Fie că este vorba despre potopul biblic, de scufundarea Atlantidei, sau pur şi simplu de distrugerea unor imperii străvechi în genul Persiei, Greciei sau Romei, dezordinea nu a făcut altceva decât să genereze germenii unei noi ordini, mult mai avansate şi trecerea către un orizont cu totul nou. Cu alte cuvinte, orice perioadă apocaliptică are şi o valenţă de progres, de trecere într-o realitate nouă, superioară celei precedente, generând o evoluţie evidentă la scara perioadelor istorice.

Toate bune şi frumoase, dar durata vieţii unui om este foarte mică în comparaţie cu scara timpului în desfăşurarea proceselor istorice. Iar dorinţa de a ne trăi existenţa în condiţii decente ne împinge spre disperare când avem neşansa de a ne afla sub spectrul Apocalipsei schimbării, a disoluţiei nemiloase a ordinii sub incidenţa căreia am apărut sau revenirii barbariei sub diferite forme. Mă opresc pentru moment cu scopul de a rememora tranziţia de la sistemul comunist la cel capitalist pe care l-am trăit pe o perioadă de peste douăzeci de ani şi nu pot spune altceva decât că am simţământul irosirii fără sens a resurselor ţării, precum şi a vieţii fiecăruia dintre noi.

Uneori, privind în faţă această realitate, mă încearcă un sentiment de profundă dezamăgire, chiar de disperare, fiindcă nu pot să pun cap la cap experienţa pe care am avut-o. De la cadrul dictatorial, decorat în culorile „roşii” ale socialismului, însă totuşi ordonat şi previzibil, la cel al disoluţiei într-un univers impredictibil, aflat sub semnul hazardului şi neprevăzutului, întreg spaţiul românesc a fost supus unor forţe de deformare şi torsiune care au zămislit o structură grotească, care ne sperie pe toţi. Cu toate acestea, nici pe departe nu se întrevede mult dorita ordine, iar prefacerea îşi continuă implacabilul joc al distrugerii până la temelii a tot ceea ce a fost înainte de căderea „conducătorului preaiubit”.

Monstruozitatea unei perioade caracterizate de dezordine constă în încleştarea dintre vechea ordini ce încearcă să revină la suprafaţă şi noua ordine ce caută să se înfiripe generând în funcţie de evoluţia acestui conflict tot felul de „mutanţi”, adică de încercări nefericite de împăcare a celor două aspecte aflate în conflict. Deşi sunt de acord cu dorinţa de a împăca pe cât posibil elementele contrarii, uneori acest lucru este imposibil, iar efortul de a realiza o sinteză între cele două va conduce inevitabil la prelungirea agoniei şi la compromiterea noii ordini. Ba mai mult, efortul de a susţine structuri perimate este mai costisitor pentru societate şi individ, decât trecerea hotărâtă la o nouă structură, care chiar dacă nu este la fel de performantă, totuşi poate fi perfectibilă.

De aceea, cred că pericolul dogmatizării realizărilor din trecut, al idealizării excesive a unor anumite tradiţii de gândire, nu face altceva decât să ne împiedice în ajustarea dinamică necesară supravieţuirii într-un context care s-a schimbat. În acest sens, aş oferi imaginea unui vas de pasageri condamnat să se scufunde, dar care în mod paradoxal nu este părăsit de către cei de la bord din raţiuni de confort momentan şi de speranţă în producerea unei minuni salvatoare. De multe ori, religia a oferit un suport nefericit pentru continuare rămânerii pe o corabie care se scufundă în locul mobilizării celor prezenţi în a găsi o soluţie de plecare şi salvare.

Universul este dinamic, acest lucru fiind vizibil atât la scară atomică, precum şi la nivel cosmic, al galaxiilor aflate într-o continuă mişcare. Nimeni, în afară de om, nu încearcă să oprească în vreun fel ritmurile universale, rezultatul neputând fi decât unul dramatic, ba chiar tragic. Plecând de la faptul că suntem trecători pe pământ, nu ar trebui să ne ataşăm excesiv de feluritele forme de ordine, ce oricum vor trece, şi în felul acesta să ajungem să ne prăbuşim o dată cu acestea. În plus, teza mea este că scopul existenţei umane, în opoziţie cu orice altă formă de existenţă, se află sub semnul căutării şi chiar al găsirii „transcendenţei”, fapt ce presupune o mişcare continuă la nivel fizic, dar mai ales la cel mental. Orice agăţare excesivă de forme sau structuri de orice fel, nu se poate solda decât cu un final nefericit, fiindcă mai devreme sau mai târziu timpul ce ne este alocat va expira şi vom fi expulzaţi în nefiinţă fără nici un fel de recurs şi fără a mai putea întreprinde ceva.

Iar găsirea „transcendenţei” reprezintă o experienţă interioară care o dată atinsă ne va conferi puterea de a trece cu bine prin ordine sau dezordine în orice situaţie, având simţământul că indiferent ce se poate întâmpla cu noi, totuşi vom avea întotdeauna ceva util de învăţat. Iar faptul că nu putem trăi mii de ani pentru a putea vedea rezultatele la scara istoriei, nu va mai fi un lucru care să ne producă nefericirea, fiindcă în final toate structurile de ordine nu reprezintă altceva decât etape pe drumul devenirii umanităţii către „transcendenţa finală”, pe care o putem numi „nemurire”.

Octavian Lupu
Bucureşti
28.11.2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Cauti schele metalice de inchiriat? Bucura-te de calitate garantata, suport in montaj si transport gratuit!

Daca studiezi, chiar in acest moment, oferta de servicii de inchirieri schele metalice de …