Olguţa Luncaşu TrifanFără teama de a greşi, pot spune că sonetul este un gen de poezie la care poetul trebuie să scrie cu „mâinile legate”, dată fiind forma fixă de creaţie a acestuia, dar şi structura sa aproape inflexibilă. Poetul nu are decât posibilitatea de a folosi cât mai puţine cuvinte – repetarea acestora în cele 14 versuri fiind interzisă, fapt ce conduce la folosirea bogăţiilor lingvistice. Drept urmare, autorul este permanent în căutarea acelor cuvinte bogate în înţelesuri cât mai profunde, care să exprime foarte mult şi, în acest fel, să ofere cititorului cât mai multe tablouri imaginare.

Spre deosebire de alte poezii, sonetul are o regulă (pe lângă cele referitoare la rimă şi numărul versurilor) peste care nu este permis a se trece: ritmul iambic. Aceste reguli stricte, în mod paradoxal, la prima vedere, stabilesc o relaţie deosebit de interesantă între sonetul literar şi muzică. În acest sens, George Călinescu definea sonetul ca fiind „o compunere muzicală”, ia Rainer Maria Rilke, autorul Sonetelor către Orfeu, definea muzica drept o „metaforă a simţurilor”. Poate că tocmai de aceea şi strâns legat de structura sa greoaie, aproape inflexibilă, sonetul se naşte şi se afirmă prin supleţe şi farmec. Graţie acestor calităţi el îşi adjudecă titlul de rege al poeziei.

Atras de caracteristicile generale şi particulare ale poeziilor cu formă fixă de creaţie, domnul Marian Malciu a încercat şi a reuşit să-ţi exprime sentimentele în mai multe specii fixe ale poeziei lirice, fiind obişnuit, sub aspect profesional, cu reguli stabile şi obligatorii cuprinse în dispoziţii, regulamente şi legi. În acest sens, amintesc cititorilor că a publicat în Revista „Confluenţe Literare” pantumuri (”Iarnă la munte”, „Pantum Luceafărului”), rondeluri („Toamnei”,, „Adio, toamnă”, „Rondelul ispitei”, „Cerşind amor”) şi sonete („Sonet Luceafărului”, „Aşteptăm”, „Îţi aminteşti”, „Destin”).

În lucrarea de faţă am ales, nu întâmplător, să vă prezint cel mai recent sonet publicat în paginile revistei amintite: „Metamorfoză”.

Este o poezie deosebită din mai multe puncte de vedere, autorul reuşind să ofere cititorilor săi o gamă largă de imagini bogate în lumină şi muzică. Eul liric ne reliefează starea iubirii împărtăşite, a iubirii fără reguli şi interdicţii, pură precum puritatea „fulgului de nea” ori a unui „râu, ce curge sub un deal” sau a unui „ghiocel”, zugrăvită prin senzaţii şi situaţii comune sufletului oricărei fiinţe umane.     În acest context, lectorul are ocazia să trăiască emoţii intense în timp ce vizualizează, cu ochii minţii, tabloul iubirii cu inocenţa şi uimirea specifice sentimentului.

Marian Malciu a ales, aici, să folosească tehnica sonetului alexandrin (de concepţie franceză), care recomandă compoziţia din 14 versuri împărţite în patru strofe: două catrene şi două terţine, fiecărui vers aparţinându-i un număr de 12 silabe. Catrenele sunt concepute după schema abba/ abba (rimă îmbrăţişată), iar terţinele după schema aleasă de către domnia sa: cdd/dcc.

În primul catren, printr-o feerică imagine, ce ne trimite cu gândul la pastel, descoperim o reuşită comparaţie a celor doi protagonişti, el cu un fulg de nea : “Eu – fulg de nea, firav, în zbor rătăcitor,/ Între pământ şi cer dorind să dănţuiesc,” şi a iubitei cu un râu (apa unui râu): „Tu – râu, curgând sub deal, cu unde ce-ţi sclipesc/ De mari dorinţi ori, poate, doru-ţi arzător,”.

Trecerea la cel de al doilea catren conturează imaginea cuplului care-şi pune întrebări, îşi face planuri, bucurându-se de o existenţă comună, în care-şi găsesc locul şi lucruri, dar şi preocupări mărunte. În fapt, este vorba de o viziune idilică, cu uşoare accente ludice asupra Erosului, în care se exprimă nevoia îndrăgostitului de a conferi plenitudine sentimentelor sale: „Ne întrebăm ce gânduri vin, ne copleşesc/ Şi-n nopţi târzii visăm, sub cerul sclipitor,/ Să ne-nsoţim în joc şi-n trai pe viitor,” dar care sunt menite să aducă fericirea: „Şi-n ochii tăi, în trup, să mă înzăpezesc.”

În prima terţină poetul iniţializează un dialog între cei doi îndrăgostiţi, decodând sentimente şi emoţii, dezvăluind un Eros cald, calm, dar şi realist prin exprimarea dorinţei: „- O, da, doresc iubirea ta să-mpărtăşesc,” în raport cu, în acelaşi timp, manifestarea îngrijorării iubitei şi teama acesteia, întărită prin utilizarea conjuncţiei „dar”: „Dar te topeşti în clipa-n care mă iubeşti/ Şi-ai să regreţi că viaţa ta îmi dăruieşti…”

Ultima terţină conturează semnificaţia titlului. Prin metamorfozarea fulgului, transformat într-un strop de apă sub flacăra iubirii, poetul îşi asigură iubita că, doar ea, prin sentimentul de dragoste transmis, al iubirii ce o revarsă asupra lui, îi poate crea o nouă dinamică a lumii, scoţându-l din propria condiţie: „- Sunt doar un strop, dar numai tu mă înfloreşti / Sub soare cald, ducându-mă pe câmp să cresc”, după care, cu ultimul vers, concluziv, dar care redă plenar puterea dragostei şi efectul acesteia asupra celui îndrăgostit – oferindu-i o nouă viaţă şi puritate; „Prin ghiocel, să mă înalţ, să mă albesc… „

Este interesantă ideea metamorfozării din fulg în ghiocel şi, cu siguranţă, nu întâmplătoare. Conform mitologiei, întâia floare apărută pe pământ,  floare întâlnită în momentul în care Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai, pământul fiind stăpânit de iarnă, a fost ghiocelul. Eva, văzând floarea, a  început să plângă, amintindu-şi de grădina Edenului. Lui Dumnezeu, făcându-i-se milă, a transformat câţiva fulgi de zăpadă în ghiocei.

Altă legendă spune că un înger care a văzut-o pe Eva întristată de faptul că, de când venise pe pământ, nu văzuse nici o floare şi îşi tot amintea de frumuseţea şi bogăţia florală din grădina Raiului, a prins un fulg în palmă, a suflat peste el şi l-a transformat în ghiocel, pe care l-a dăruit Evei. Aşa a apărut ghiocelul ca prima floare de pe pământ şi anume ceea care, cel puţin la noi, este cunoscută ca vestitor al primăverii, anotimp în care întreaga natură se „trezeşte” la viaţă după ce „moartea” a adormit-o în anotimpul anterior, adică în iarnă.

Descoperim în aceste versuri elementele vitale ale existenţei macrocosmice şi, fireşte, ale perpetuării vieţii pe pământ, autorul îmbinând tabloul „pictat” prin cuvinte cu acţiunea propriu-zisă a personajelor, redată prin alte cuvinte, în dialog: „Între pământ şi cer, dorind să dănţuiesc”. Aici ne amintim, sigur, că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, între acestea fiind atmosfera, aerul ce permite dansul fulgului de nea, iar acest fulg este apă, apa din atmosferă, precum şi „râu curgând sub deal” este apă, apa de pe pământ fără de care viaţa nu ar fi posibilă. Apa nu ar fi suficientă dacă nu ar fi lumina şi căldura de la soare, fapt despre care autorul ne convinge cât se poate de simplu şi frumos: „ – Sunt doar un strop, dar numai tu mă înfloreşti/ Sub soare cald, ducându-mă pe câmp să cresc”. Cuvântul „soare” ne spune de la sine că avem foc, lumină şi căldură, iar cuvântul „câmp” exprimă suficient de direct şi clar existenţa pământului.

Cu alte cuvinte, sunt convinsă că poetul Marian Malciu a dorit să ne amintească importanţa iubirii: fără iubire nu ar exista viaţă dincolo de moarte, aceasta fiind doar „adormirea” trupurilor, a învelişurilor textile ori de altă nuanţă, în iarnă şi reînvierea tuturor formelor de viaţă în primăvară… Iubirea este acel dar primit de la Dumnezeu (odată cu cel mai preţios dar, viaţa), prin care se asigură viaţa veşnică, iar „metamorfoza” înfăţişată de către domnia sa este convingătoare şi se cere a fi citită de către oricare iubitor de poezie

Felicit autorul pentru idee şi pentru eul liric, poezia fiind, poate, singura ce are puterea de a imortaliza iubirea, de a păstra amintirea şi a exprima, neîncorsetat, sentimentul pur.

Olguţa Luncaşu Trifan

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

2 Comments

  1. Anica Tănasă

    10 februarie 2016 at 7:18 PM

    Nu-i prima dată când poeta Olguta Luncasu Trifan își exersează condeiul- cu un frumos succes- asupra comentariului de text. Propria-i experiență în efortul de creație a poeziei o ajuta să perceapă cu sensibilitate și un fin simț al frumosului și armoniei atât mesajul ideatic cât și subtilitățile exprimării acestuia intr-un text liric, raportandu-l , în același timp, la exigențele speciei literare.Articolul ” Despre farmecul sonetului’ cu referire la “Metamorfoză”, de Marian Malciu este o analiza pertinentă a unui sonet care te poartă , el însuși , pe efluviile muzicii si-ti încânta sufletul cu imaginea iubirii regeneratoare.Prevăd un viitor literar substanțial și solid poetei și scriitoarei Olguta Luncasu Trifan pe care o felicit pentru acest articol scris cu mintea și cu sufletul.

  2. Marian Malciu

    11 februarie 2016 at 11:41 PM

    Plăcută şi reuşită recenzie, pot afirma, fără să iau în seamă faptul că tratează o poezie ce-mi aparţine! Aş putea spune că trece pragul către o adevărată cronică literară, cu scuza că, nefiind de specialitate, stăpânesc prea puţin structura obligatorie pe care trebuie să o aibă recenzia sau cronica literară.
    Apreciez mult partea introductivă, considerând-o ca fiind bogată, explicită şi necesară. Nu toţi cititorii îndrăgostiţi de poezie sunt obligaţi să cunoască particularităţile fiecărui gen în parte, dar, în acest fel, pot înţelege foarte bine acest sonet şi pot pătrunde în gândul autorului pentru a urmări firul „Metamorfozei” prezentate. În acest context, apreciez şi alăturarea celor două legende ale ghiocelului şi mulţumesc autoarei – Olguţa Trifan -- pentru descoperirea tainei metamorfozei ghiocelului prin această modalitate, mai ales că, da, recunosc, am avut în vedere, în primul rând, iubirea universală, iubirea divină, cea umană rămasă în planul secund, ea izvorând din prima.
    Am avut în vedere convingerea intimă potrivit căreia iubirea este veşnică, dat fiind izvorul ei -- Dumnezeu şi numai ea poate face ca şi viaţa să fie veşnică. Sacrificiul fulgului de zăpadă nu este întâmplător. El asigură, udând rădăcinuţele, creşterea şi înflorirea ghiocelului, simbolul anotimpului de la care se trece în alt ciclu al vieţii naturii întregi. Iar exemplul lui Iisus -- Fiul Domnului, care din iubire şi pentru iubirea de oameni s-a sacrificat, este mai edificator decât toate enunţurile ştiinţifice ale marilor savanţi ai lumii. Pe de altă parte, doresc să reamintesc întregul capitol 13 din Epistola întâia către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, din care am extras doar aceste expresii edificatoare: “Dragostea nu cade niciodată… Dragostea îndelung rabdă… Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă…” (cap. 13; 1-16). Ei bine, cred că „ghiocelul meu” a răspuns acestui deziderat…
    Aprecierile autoarei cu privire la construcţia sonetului şi maniera în care am tratat ideea iubirii universale, sunt măgulitoare în ceea ce mă priveşte, domnia sa fiind deosebit de mărinimoasă şi, presupun, cucerită de acest tip de sonet. Recitindu-l cu atenţie, constat că nu am reuşit să imprim versurilor un plus de muzicalitate, folosirea excesivă a verbelor, la rimă, reducând acest efect dorit şi de mine, fireşte. Recunosc, sunt un căutător de frumos, dar începuturile nu sunt întotdeauna în măsură să ofere cititorilor satisfacţia dorită.
    Revenind la conţinutul recenziei, nu pot să nu observ aducerea în prim plan a elementelor vitale perpetuării vieţii pe pământ, dar şi la nivelul existenţei macrocosmice, subliniind, în partea explicativă, rolul acestora prin expresii preluate din versurile în cauză. Este o dovadă certă că a pătruns adânc şi corect în tema poeziei, înţelegând-o în amănunt.
    Sunt îmbucurătoare toate afirmaţiile sale, dar mai îmbucurător este faptul că a reuşit să conceapă o recenzie completă, potrivit umilei mele opinii, aspect care mă îndreptăţeşte să cred că poate, oricând, să ofere cititorilor şi alte asemenea lucrări literare, având ca temă chiar şi un volum de poezii sau de proză. De altfel, în cazul unor romane publicate de mine, deja a dovedit că este posibil, însă, cu scuzele de rigoare, materialul prezentat aici este mai bogat, mai atent lucrat şi atinge un nivel calitativ ridicat.
    Pentru toate aceste sublinieri, pentru gândul bun şi reuşitele subliniate, mulţumesc din suflet prietenei mele Olguţa Trifan!
    Am folosit expresia „din suflet” pentru că, hai să recunoaştem, sufletul oricărui creator de literatură şi nu numai, se hrăneşte cu adevărat din opiniile generoase, ilustrate public, ale cititorilor săi, iar Olguţa Trifan este o cititoare constantă, fidelă, care nu a „scăpat” nicio carte publicată de mine, le-a lecturat cu atenţie şi a scris aproape despre toate. Pe viitor, dacă timpul îi permite, aştept şi alte recenzii ori cronici, nu numai la scrierile mele, cu rugămintea de a sublinia şi scăpările ori nereuşitele autorilor, manifestate în lucrările luate în discuţie. A dovedit că are asemenea aptitudine, iar talentul există, a dăruit-o bunul Dumnezeu.

    Cu prietenie, preţuire şi consideraţie,
    Marian Malciu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…