Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului

Un interviu cu Părintele Arhidiacon Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr. de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu…

Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului. Comunitate dogmatică, liturgică şi duhovnicească în care spiritualitatea firească este martiriul, Biserica Ortodoxă este Biserica Sinoadelor şi a Părinţilor. Ortodoxia nu reprezintă un tezaur pasiv, aparţinând trecutului, ea este şi veche, este şi tânără, este şi a tradiţiei, şi a viitorului eshatologic. Mărturisirea Ortodoxiei este condiţionată de acceptarea adevărului dogmatic al Întrupării, iar Întruparea este mărturisită şi celebrată prin cultul adresat sfintelor icoane. Duminica Ortodoxiei consfinţeşte acest triumf al credinţei în Dumnezeu cel întrupat şi al cinstirii icoanelor.

– Preacucernice Părinte Profesor, odată cu anul 843, când s-a restabilit cultul icoanelor, prima duminică din Postul Mare a fost numită Duminica Ortodoxiei. Cum s-a ajuns la această hotărâre?

– Ceea ce trebuie să ştim şi ceea ce ne spun şi cercetările istorice este faptul că nu a fost de la început aşa. În primă fază, prima duminică din Postul Mare a fost socotită şi închinată cinstirii profeţilor, lucru care era într-un fel firesc pentru creştinii deja intraţi în perioada postului, imediat după duminica izgonirii lui Adam din Rai, refăcând într-un fel în plan interior călătoria umanităţii după căderea în păcat spre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel că, pe drumul acesta al umanităţii căzute, Dumnezeu i-a luminat şi i-a condus pe oameni prin intermediul profeţilor. Aşa se face că, la origine, prima duminică din Postul Mare a fost închinată profeţilor: lui Moise, Aaron, lui Samuel, tuturor acestor persoane sfinte care i-au călăuzit prin Legea divină pe oamenii căzuţi în păcat spre descoperirea lui Dumnezeu, anunţând în acelaşi timp taina venirii unui Mântuitor şi a unui Răscumpărător. Acest lucru ni-l spune şi imnografia Duminicii, care face aluzie la mărturisirea venirii Mântuitorului de către profeţi, mărturisire pe care apoi, după venirea Mântuitorului Iisus Hristos, a propovăduit-o şi o propovăduieşte Biserica prin icoane. Astfel că este o legătură strânsă între profeţi ca vestitori ai tainei Întrupării şi Biserică, care îşi mărturiseşte credinţa în Întrupare, în realitatea Întrupării prin alcătuirea, realizarea şi prin cinstirea sfintelor icoane. Duminica Ortodoxiei are semnificaţia, şi valenţa, şi reamintirea unui eveniment important din istoria Bisericii bizantine, şi anume gestul din 11 martie anul 843, atunci când Biserica a reuşit să depăşească cel de-al doilea iconoclasm, cum este numit. Iconoclasmul a fost criza care a zdruncinat societatea creştină a Bizanţului timp de 120 de ani. Nici o altă erezie din istorie nu a frământat Biserica şi nu a produs atâtea tensiuni şi persecuţii cum a fost iconoclasmul, care a avut două faze. O primă fază o reprezintă începutul anului 700 până la anul 787, care s-a încheiat cu Sinodul VII Ecumenic, dar, după alte câteva decenii, iconoclasmul a revenit din cauza împăraţilor de la putere. Astfel se face că tocmai la anul 843 lucrurile au intrat pe un făgaş şi societatea bizantină într-un fel s-a stabilizat.

– Cum au contribuit cele două împărătese ale Bizanţului la biruinţa ortodocşilor?

– Este interesant faptul că şi Sinodul VII Ecumenic din anul 787 a fost prezidat de către o împărăteasă, de către împărăteasa Irina, şi restaurarea sau triumful icoanelor echivalat cu triumful Ortodoxiei a fost prezidat tot de o împărăteasă, pe nume Teodora. Poate acest lucru s-a întâmplat şi datorită sensibilităţii femeilor spre artă, spre frumos şi sublim în legătură cu imaginea şi frumuseţea icoanei. A fost aşadar un triumf, o stare cu acte de pocăinţă, cât şi de bucurie şi de triumf bisericesc şi duhovnicesc.

Chipul lui Iisus Hristos – punct de împăcare între Imperiu şi Biserică

– Preacucernice Părinte Profesor, cum s-a transformat acest triumf local într-o sărbătoare a întregii Ortodoxii?

– Cu o seară înainte, toţi credincioşii ortodocşi s-au adunat la biserica din afara zidurilor cetăţii, la Vlaherne, biserică închinată Maicii Domnului, au săvârşit acolo priveghere de toată noaptea, apoi spre dimineaţă au plecat în procesiune, străbătând toată capitala bizantină, cu prapuri, cu icoane, cu cântări, cu imnuri duhovniceşti, după care au ajuns la Sfânta Sofia, care era în posesia iconoclaştilor, a celor care erau împotriva icoanelor. Aici, cu noul patriarh Metodie au intrat, practic, ortodocşii, după mai bine de 100 de ani, în posesia celei mai mari şi mai frumoase catedrale din lumea răsăriteană. A avut astfel un gest de reînnoire, de reîmpăcare şi de reconciliere a Imperiului şi a Bisericii, între monahi, popor şi ierarhie, care s-au împăcat acum în jurul Ortodoxiei şi în jurul icoanelor. Icoana şi chipul lui Iisus Hristos au devenit punctul de împăcare şi Ortodoxia a devenit din nou liantul societăţii bizantine. A fost un eveniment atât de important pentru lumea bizantină, deşi iniţial a fost doar o sărbătoare locală, un triumf local, încât credincioşii au simţit nevoia să-l permanentizeze în fiecare an, răspândindu-se apoi în toate localităţile din Imperiu, intrând pe urmă şi în componenţa Triodului. Aşa se face că toţi ortodocşii prăznuiesc astăzi această sărbătoare care are la origine un eveniment istoric şi duhovnicesc. Aşa se face că triumful icoanelor a fost în acelaşi timp triumful Ortodoxiei, şi nu numai al unei Ortodoxii teoretice, dogmatice, ci al unei Ortodoxii cultice, liturgice, duhovniceşti.

– Care este rolul acestei Duminici în pregătirea noastră spre luminatul praznic al Învierii?

– Duminica Ortodoxiei ne atrage atenţia că urcuşul nostru duhovnicesc este condiţionat de credinţă. Adam l-a pierdut pe Dumnezeu prin faptul că şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, a ascultat de diavol şi s-a apropiat de materie, iar noi, ca să găsim calea spre Dumnezeu, avem nevoie de credinţă, dar nu orice fel de credinţă, ci credinţa într-un Dumnezeu întrupat. Noi, ca şi creştini, care mergem spre Dumnezeu şi pe calea postului ca să fim alături de El în taina Crucii şi Învierii Lui, nu putem să facem acest pelerinaj fără icoana Lui. Acest drum fără călăuza credinţei este cu neputinţă. Biserica Ortodoxă insistă, astfel, pe un fapt: dacă Duminica Crucii este în mijlocul postului, primele duminici sunt duminici dogmatice, aşa cum spune foarte frumos părintele Makarios Simonopetritul, Duminica icoanelor şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, a luminii necreate, iar ultimele duminici, după Duminica Crucii, sunt duminici ale asceţilor, Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi Duminica Sfintei Maria Egipteanca. Sunt, deci, două condiţii: să cunoşti învăţătura ortodoxă, care este concretizată în icoane şi în lumina şi energia necreată a lui Dumnezeu. Însă nu poţi fi ortodox dacă nu îţi asumi şi spiritualitatea ortodoxă, deci dogmatica ortodoxă concentrată în icoană şi în lumina necreată trebuie şi cinstită, şi trăită, aşa cum ne-a arătat Sfântul Ioan Scărarul sau Cuvioasa Maria Egipteanca. Acest lucru ne învaţă şi Postul Mare, dacă îl privim în toată desfăşurarea lui. În centru e Crucea, dar, până la aceasta, Biserica ne propune meditaţia şi adâncirea tainei şi credinţei, iar după aceasta, accentul cade pe pregătirea ascetică şi duhovnicească.

Icoana Ortodoxă – un concentrat al credinţei

– Părinte Profesor cum se ajunge la mărturisirea lui Dumnezeu prin limbajul icoanei?

– Aşa cum am văzut, prăznuirea Duminicii Ortodoxiei nu este numai un eveniment istoric, ci are şi o semnificaţie duhovnicească, pentru că mărturisirea Ortodoxiei este condiţionată de acceptarea adevărului dogmatic al Întrupării, iar Întruparea este mărturisită şi celebrată prin cultul adresat sfintelor icoane. Nu există Ortodoxie fără Întrupare şi nu există Întrupare reală fără icoană. Deci lucrurile acestea le-au ştiut dintotdeauna, mai întâi bizantinii şi apoi toţi ortodocşii. Icoana este o condensare a credinţei, un concentrat al credinţei ortodoxe. În icoana lui Iisus Hristos se concentrează mărturisirea atât dogmatică, cât şi liturgică şi duhovnicească a tainei Întrupării lui Dumnezeu. Aşa cum afirma Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în Biserică ne împărtăşim şi avem trei realităţi: a cuvântului centrat pe Evanghelie, a prezenţei Trupului şi Sângelui Mântuitorului – Euharistia şi a imaginii, a icoanelor care împodobesc atât iconostasul, cât şi întregii pereţi ai bisericii. Icoana nu exprimă numai un frumos, o estetică a frumosului în Ortodoxie, cât mai ales un adevăr dogmatic, liturgic şi duhovnicesc. Să nu uităm că în spatele auririi, al culorilor stau rugăciunea, meditaţia şi postul. Înainte de a pune culoare, călugării sau alţi pictori se pregătesc intens. Astfel că icoana exprimă şi o anumită stare pe care credinciosul trebuie să o aibă. Iar aşa cum spunea şi Serghei Bulgakov, existenţa icoanelor arată că Dumnezeu poate fi reprezentat în om, care încă de la creaţie este după chipul (eikon în limba greacă) lui Dumnezeu. Trebuie să afirmăm că este greu de conceput că sensul şi limbajul icoanelor ar putea fi înţelese în afara cadrului lor natural, care este acela al Bisericii Ortodoxe şi al Liturghiei sale. Icoana este parte integrantă, componentă a slujirii liturgice, pentru că ceea ce textele sfinte şi imnografia exprimă în cuvinte, icoanele arată prin reprezentare şi culoare.

Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare e lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul.(Cuv. I Despre icoane)

Dar, înainte de a intra mai profund în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor controverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt( Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9). Iată un citat clasic a Sfântul Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu altceva dintre celelalte, care este una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”.Acest text face o diferenţiere clara intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveşte la înălţarea minţii omeneşti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţiede o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţiede transcendenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o transcendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărturisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaptă mintea omului la pieire şi la materia neînsufleţită”. De aceea Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idoliisimbolizează forţe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor e legat  de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru e un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşezate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice.

Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos. Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei.

Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos – Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de  „icoană” presupune deosebirea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănarea prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea care poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos, umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Teodor Studitul a unei Persoane divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propria Sa reprezentare prin natură” ne spune Teodor Studitul. De la interzicerea picturii, reprezentării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştelor, şi în general, a tot ceea ce este material.

Pentru ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materie, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”… Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”.Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară Maria – Născătoarea de Dumnezeu, dacă nu se  zugrăveşte în icoană la fel ca noi?…

Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit… Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi… nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii… Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam… Depărtează-te, deci, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Iisus Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”. Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos… A nega lui Iisus Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fără chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii.

Aşadar, se cuvine ca noi să avem mare credinţă în mila cea nemărginită a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, prin rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi cu ajutorul acestor sfinte icoane să ne vindece, să ne miluiască, să ne poarte de grijă şi să ne mântuiască sufletele noastre, dacă mai credem în aşa ceva!…

Prin Ortodoxie, Europa îşi câştigă vechea tradiţie culturală şi spirituală

– Tradiţia spiritualităţii ortodoxe româneşti se dovedeşte a fi fost de-a lungul veacurilor vie şi neîntreruptă. Vorbiţi-ne despre legătura aceasta a spiritualităţii ortodoxe cu poporul român.

– Din punct de vedere istoric, lucrul chiar aşa a stat, geneza poporului român a coincis cu încreştinarea poporului român, iar încreştinarea poporului român a luat forma aceasta specială a ataşamentului faţă de Ortodoxie, care este un unicat în interiorul popoarelor europene. Suntem practic singurul popor latin care am ales şi ne-am identificat în forma răsăriteană de creştinism. Acest lucru a fost plâns de către unii intelectuali şi sociologi români, care au afirmat că Ortodoxia ne-a ţinut în spaţiul asiatic, că din cauza Ortodoxiei am fost legaţi de Fanar şi de Moscova şi nu am devenit un chip european. Ei susţin că am fi fost mai europeni dacă am fi fost romano-catolici sau protestanţi. Nimic mai fals, pentru că Bizanţul face parte din vechea Europă. Lumea occidentală a apărut târziu în istoria spirituală a continentului european. Cea mai veche formă de creştinism şi de sinteză culturală a fost între Roma, Grecia şi iudaism, iar ea a aparţinut Bizanţului. Din Bizanţ au plecat şi manuscrisele lui Aristotel şi Platon, care au făcut mai apoi Renaşterea şi Umanismul în Occident. Astfel că lamentaţiile care s-au făcut şi se mai fac, că Ortodoxia ne-a scos afară, sunt total nefondate. Iar acum, prin intrarea popoarelor ortodoxe în Uniunea Europeană, Europa îşi câştigă de fapt vechiul ei plămân, vechea ei tradiţie culturală, la fel de venerabilă şi respectabilă, şi are nevoie de tradiţia ortodoxă, pentru că simte că aceasta, şi poate mai ales

Ortodoxia românească, este la punctul acesta de contact între latinitate şi Orient, făcând posibilă medierea aceasta dintre cele două emisfere, orientală şi occidentală, ale umanităţii. Astfel că Ortodoxia românească are o poziţie unică, pe care poate să o exploateze şi să o arate. Nu trebuie să deplângem acest lucru, ci, mai degrabă, ar trebui să ne felicităm pentru că românii au avut capacitatea aceasta de a primi semnale diferite. Am fost la fel de deschişi faţă de tradiţia răsăriteană, dar în acelaşi timp deschişi şi faţă de cultura occidentală, faţă de valori, raţiune, artă. Am fost în stare să facem toate aceste sinteze unice în felul lor şi asta arată că geniul românesc ar putea să mai aibă de spus multe lucruri umanităţii.

– Preacucernice Părinte Profesor, care este rolul Ortodoxiei astăzi în Uniunea Europeană?

– Rolul Ortodoxiei este acela de a da mărturie în diferite forme de creştinism care s-au format de-a lungul timpului, de a da mărturie despre creştinismul apostolic, despre creştinismul patristic, filocalic, aşa cum s-a concretizat el în cultul, în spiritualitatea ortodoxă şi în teologia Sfinţilor Părinţi, în experienţa eclesială ortodoxă până la urmă. Pentru că omul european, şi până la urmă omul din toate timpurile, va avea nevoie de acest mod specific de înţelegere a relaţiei dintre Dumnezeu şi om, pe care îl vehiculează atât Liturghia ortodoxă, cât şi spiritualitatea ortodoxă, unice în felul lor. Noi pur şi simplu trebuie să dăm mărturie şi să explicăm oamenilor pe limbajul lor acest creştinism al începuturilor, pe care lumea îl aşteaptă şi de care are nevoie.

Dezvoltând şi extinzând sensul, motivul şi scopul Sfintei Liturghii, putem observa că Biserica a sugerat şi propus de la bun început, ceea ce a devenit oarecum o fixaţie şi o obsesie a lumii contemporane – fenomenul globalizării – abordată sub aspectul de idee a comuniunii, de alcătuire, constituire şi coagulare a diversităţii în unitate, adică într-un spirit unitar. Aşa încât, mesajul universal creştin are drept fundament persoana umană, comunităţile, neamurile şi popoarele, fiind axat şi centrat pe ideea globalizării: „Mergând, învăţaţi toate neamurile…” (Matei 28, 19), „… Eu sunt Păstorul Cel Bun… mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; şi ele vor auzi glasul Meu şi vor fi o turmă şi un păstor.” (Ioan 10, 16).

Universalitatea se construieşte şi se consolidează în interiorul lumii, deodată la nivelul personal şi colectiv – comunitar, adică atât la nivelul persoanelor cât şi la nivelul ansamblului celor credincioşi şi al instituţiei Bisericii. Harul Sfântului Duh – Care îl face pe creştin participant la universalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, sălăşluieşte şi lucrează în Biserică. Universalitatea creştină se realizează în mod lăuntric, în spiritul omului şi a istoriei, prin strădanie şi jertfă de sine[1].

Fiinţa umană devine universală şi trăieşte universalitatea nu doar spaţial ci şi temporal, interesată fiind şi rugându-se pentru întreaga lume şi pentru întreaga creaţie – care a fost binecuvântată de Dumnezeu Creatorul, Stăpânul şi Proniatorul. Această universalitate creştină este nu numai o unificare a lumii, ci şi un drum către o astfel de lume, spre Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai elocvent şi mai relevant în ideea unităţii şi a universalităţii decât chiar mesajul liturgic, în cadrul căreia ne rugăm: „Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor…”[2]; „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”[3]; „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care, pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”[4]; „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Iisus Hristos Dumnezeu să o dăm”[5]. – Toate aceste citate fac trimitere către unitatea eclesiologică, liturgică şi euharistică a persoanei, a comunităţii, a neamului şi a popoarelor Care-L preamăresc ca Domn şi Stăpân pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Iisus Hristos, că, iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”[6]; „Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor şi la tot poporul Tău”[7]; iar la Slujba Vecerniei se reafirmă universalitatea căci „văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai găti-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor”[8].

Prin urmare, unitatea creştină este realizarea pe pământ a ceea ce se continuă şi se desăvârşeşte în cer. Iar această realitate cerească este prefigurată de Biserica Lui Hristos care este „tipul şi icoana întregii lumi”, după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul.[9] În relaţie cu universalitatea creştină, globalizarea în sens profan pare a fi o traducere a acestei universalităţi ce caracterizează Biserica creştină, împlinită şi desăvârşită fiind în Domnul Iisus Hristos. Percepţia ori înţelegerea despre globalizare se dovedeşte a fi însă contradictorie. Fenomen complex şi variat, pentru unii este considerată ca o posibilitate de prosperitate şi dezvoltare economică, unificată într-un sistem mondial, şi cu răspândirea unui model unic de gândire şi acţiune. Pentru alţii însă, este un fenomen promovat de noua ordine mondială care duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, al cărui punct culminant este relativizarea şi anihilarea omului ca persoană. Omul contemporan trebuie să ştie că societatea mondială nu se construieşte prin asimilarea şi omogenizarea oamenilor, ci prin înălţarea lor la demnitatea persoanei, descoperindu-şi chipul în Dumnezeu, făcând astfel posibilă o deschidere reală şi autentică între oameni. Până acum , Europa s-a întemeiat pe interese economico-financiare şi politice. A încercat, aşadar, să mulţumească nevoile primare ale „omului contemporan”, dar tensiunile, conflictele şi crizele n-au dispărut. Faimoasa „piramidă a lui Maslow” ne arată că acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, într-adevăr, important dar incomplet şi insuficient. Ar urma apoi nivelul secund – cel intelectual – şi el necesar. Europa răspunde (chiar dacă imperfect şi nedesăvârşit) acestui nivel, inclusiv prin circulaţia ideilor şi cu ajutorul mijloacelor mass-media. Are însă, nevoie imperioasă să-şi creeze (şi) nivelul superior, adică cel metafizic şi spiritual – duhovnicesc, ce are misiunea esenţială de a le identifica şi ilumina pe cele inferioare. Fără acesta, „teocentrismul” şi „prosopocentrismul” pe care îl propune şi îl recomandă Creştinismul rămâne fără ecou, iar victima este însăşi persoana umană. Fără acesta, omul se vede determinat şi constrâns obedienţei şi slugărniciei nedemne, faţă de o societate impersonală sau în contrapoziţie cu aceasta[10].

De aceea, omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate bine conturată, care să-i evidenţieze şi să-i remarce întreaga sa valoare. Fiindcă el creează Europa şi nu invers. Şi o alcătuieşte pentru sine, pentru cei dragi şi pentru generaţiile viitoare. Este necesar să aibă un aport şi o contribuţie substanţială la unificarea şi la consolidarea familiei umane, fie ea şi europeană, deoarece Creştinismul este, prin excelenţă, religia unităţii, a frăţietăţii şi a iubirii în Iisus Hristos Domnul. O Europă fără Iisus Hristos poate fi o înşelare şi o accentuată dezamăgire, după cum a fost şi comunismul. Desigur, o Europă cu Iisus Hristos ar fi o „utopie”… adevărată şi fericită!…

În contextul actual european, Biserica îşi defineşte tot mai evident rolul de spaţiu şi dimensiune coagulantă, prin iubirea şi comuniunea în Domnul nostru Iisus Hristos. Modelul unităţii creştine transpare din scopul şi dorinţa Bisericii de a constitui comuniunea deplină, care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi în dragoste. Această cale nu are alternativă: este calea Bisericii.[11]Această imagine a Bisericii care cuprinde credincioşii din atâtea locuri, vremuri şi neamuri, uniţi fiind prin credinţa în Iisus Hristos, trebuie să devină un factor catalizator pentru unitatea Europei, a popoarelor ei.

Gândind Biserica drept un spaţiu dublu deschis, către Dumnezeu şi către poporul Său (ce alcătuieşte „Noul Ierusalim” sau „Ierusalimul Ceresc” adică Împărăţia lui Dumnezeu, „care nu este din lumea aceasta”), am putea remarca şi evidenţia o dublă orientare în actul slujirii: slujind întâi pe Dumnezeu şi apoi pe om în faţa lui Dumnezeu. Înţeleasă în acest fel, Biserica nu este o instituţie în sensul laic al cuvântului. „Ea depozitează ceva care scapă lumii şi are o cu totul altă calitate, motiv pentru care Biserica, în ipostaza ei publică, trebuie să aibă acel gen de articulare care s-o aducă în faţă, de fiecare dată când lumea îşi pierde reperul dintr-un motiv sau altul. Biserica trebuie să lumineze calea, să limpezească multele confuzii, să călăuzească pe cei rătăciţi şi să opună tuturor rătăcirilor, reperul nealterat al valorilor creştinătăţii. Pentru a face toate acestea, ce sunt tot atâtea aspecte esenţiale ale misiunii sale, Biserica are nevoie nu mai puţin de o viziune calificată, adică în stare să înţeleagă pe cei care nu o (mai) înţeleg.”[12]

Aşa stând lucrurile, vom afirma şi sublinia faptul că Biserica nu este o realitate închisă şi nici închistată în ea însăşi: ea este trimisă în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită, şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, dezvăluie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus sunt chemaţi să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în recunoaşterea şi mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei şi apărării ecoteologice a creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de şi în Creştinism.

În altă ordine de idei suntem datori să reţinem adevărul că Biserica Ortodoxă este, înainte de toate, o Biserică sacramentală şi liturgică. Cultul constituie centrul vieţii bisericeşti şi cea mai sigură expresie a credinţei sale (lex orandi lex credenti est). Liturghia, Euharistia Ortodoxă este bogată şi profund biblică în conţinutul ei (98 de referiri la Vechiul Testament şi 124 de trimiteri la Noul Testament). Aceasta explică (şi) adevărul ce susţine că Liturghia Ortodoxă a fost schimbată ori modificată foarte puţin de-a lungul timpului. Pe lângă faptul că ea reprezintă interpretarea şi experienţa comună a tainei lui Hristos şi a Bisericii Sale, Liturghia Ortodoxă este, în acelaşi timp, şi o tradiţie vie, care uneşte în aceeaşi credinţă o mare diversitate, de generaţii şi de biserici etnice şi locale.[13] Drept urmare, Biserica Ortodoxă nu poate fi înţeleasă fără Liturghia sa. Întâietatea şi prioritatea acordată Sfintei Liturghii ca lex credenti (norma credinţei) şi ca lex orandi (rânduiala cultului), faţă de autoritatea juridică arbitrară sau faţă de părerile teologice individuale şi personale, constituie trăsătura specifică a mentalităţii şi concepţiei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii, care cuprinde caracterul ei sacramental şi comunitar.

Toate ecteniile şi cererile utilizate în Sfânta Liturghie sunt la plural, chiar şi atunci când rugăciunile sunt rostite numai de către preot, întrucât acestea sunt ale întregii comunităţi, sau pentru întreaga comunitate. Forma, felul dialogic între una şi mai multe voci exprimă integralitatea unităţii Bisericii, diversitatea adunată în comuniune, evitând atât uniformitatea, cât şi individualismul, această comuniune fiind caracterizată prin dialog, dăruire reciprocă şi fraternitate armonioasă.

Ortodoxia, ca fiind moştenitoarea tradiţiei patristice ce este pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare şi hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată fiind îndeosebi, de realităţile vieţii duhovniceşti şi de raporturile ei inter şi intra-umane. Viaţa Sfintei Treimi – Cea de viaţă dătătoare, îndreptată fiind către lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat în lăuntrul existenţei create a lumii o viaţă nouă, o realitate superioară, de conţinut dumnezeiesc şi anume: comuniunea.Ideea comuniunii este îndreptată şi spre interior, dar şi spre exterior. În ceea ce priveşte aspectul exterior al comuniunii, el se regăseşte în una din însuşirile şi atributele Bisericii, aşa după cum arată Simbolul de Credinţă niceoconstantinopolitan, adică: sobornicitatea, care alcătuieşte şi configurează sufletul, trupul şi specificul Ortodoxiei. Acest termen folosit astăzi doar de Biserică, reprezintă şi redă în mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica sobornicească (catolică şi ecumenică în adevăratul şi profundul sens al cuvântului) este acea biserică care adună, uneşte şi trăieşte în comuniune.

În concluzie, vom susţine că acest model al comuniunii liturgice a Bisericii noastre, ce educă în fond şi în formă alcătuind şi formând  din punct de vedere duhovnicesc, structura unui neam precum şi caracterul unui popor, arecapacitatea şi putinţa să devină o premiză specifică a noastră, de o valoare incontestabilă, o soluţie către compatibilizarea şi armonizarea popoarelor europene, în ideea unei comuniuni întemeiate şi fundamentate pe unitate în diversitate!…

– În altă ordine de idei, astăzi vedem că mulţi dintre occidentali descoperă Ortodoxia, dovedind astfel că ea este o credinţă vie. Cum vedeţi şi ce ar trebui să semnifice pentru noi, cei botezaţi în credinţa ortodoxă, întoarcerea unor occidentali spre Ortodoxie?

– Este un fenomen îmbucurător şi care ne arată că oamenii sunt într-o continuă căutare a Adevărului şi a mântuirii. Sunt numeroase cazurile în Occident de trecere la Ortodoxie, descoperind credinţa adevărată fără nici o îmbrăcăminte a tradiţiilor, obiceiurilor, aşa cum o avem noi. În Occident, din lipsa acestora, cei care descoperă Ortodoxia o descoperă direct, şi descoperă credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, pe Maica Domnului, credinţa în sfinţi şi sfintele icoane fără tradiţiile şi obiceiurile pe care le avem noi, ca ţară ortodoxă. Este până la urmă un îndemn de a privi mai atent la bogăţia noastră şi de a ne-o însuşi şi valorifica. Este interesant faptul că, iată, occidentalii trec la Ortodoxie prin descoperirea ei, iar românii noştri trec la alte dominaţiuni trecătoare din alte părţi ale lumii şi Europei. Prin aceste întoarceri ale occidentalilor se arată că Ortodoxia are ceva de spus şi deţine o bogăţie impresionantă, o credinţă vie în Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi că ea nu este numai o credinţă a persoanelor în vârstă, „a babelor” cum se spune, a celor care se gândesc la sfârşitul vieţii lor, ci ea se adresează tuturor culturilor şi vârstelor.

– Părinte Profesor, aţi spus că Ortodoxia este vie şi mereu aproape de oameni, de suflet şi societatea noastră este o societate vie, cu tineri de la care se aşteaptă mult. Ce oferă Ortodoxia tânărului de azi?

– Are multe de oferit şi de arătat, şi de îndrumat tinerilor noştri. Mă gândesc la amploarea, avântul şi prezenţa tinerilor imediat după Revoluţie în biserici, pentru că acolo se exprimau şi se simţeau ei înşişi. Astăzi există o oarecare derută în sânul adolescenţilor. Este acum o provocare la adresa Bisericii, prin preoţii săi, prin studenţii la Teologie, prin profesorii de religie, care caută forme noi de a se apropia de sufletul generaţiei de azi, supusă unor ispite mult mai complexe şi mai rafinate decât erau în alte vremuri. Dar Biserica nu trebuie să intre în panică, că nu are de ce, are mesajul Învierii, al predicii Domnului nostru Iisus Hristos, al libertăţii şi iertării, iar frumuseţea lui duhovnicească se adresează tuturor. Astfel că Ortodoxia este şi veche, este şi tânără, şi a tradiţiei, şi a viitorului eshatologic, şi are şi va putea să găsească şi calea spre noua generaţie, care nu este poate chiar atât de pierdută cum spun unii.

Drept urmare, tânărul creştin ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental-apuseană. Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică. Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta tinereţii spirituale şi a luptei omului spre desăvârşirea existenţei sale lui dumnezeiescul Har necreat, izvorâtor şi lucrător de îndumnezeire. Scopul civilizaţiei creştin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, mai ales a tânărului ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.

Aşa stând lucrurile, Uniunea Europeană se prezintă pentru Ortodoxie ca un teren ce trebuie cercetat cu dorinţa de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spaţiu de mărturie şi de mărturisire a cuvântului şi a modului ori a atitudinii de viaţă care reprezintă esenţa şi fundamentul Tradiţiei Ortodoxe. Lucru la care sunt chemaţi şi tinerii, convocată fiind şi şcoala de toate nivelurile – unde ei îşi desfăşoară mare parte din activitate. Bineînţeles, misiunea sfântă, se referă în fond, nu la variata conducere a spaţiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut în primele secole ale Creştinătăţii, între graniţele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate să constituie misiunea noastră pentru tinerii ortodocşi din Uniunea Europeană a bătrânului continent, iar această prezenţă trebuie să fie, în primul rând, una liturgică şi spirituală, duhovnicească. Sfânta Liturghie cu întregul nostru cult – la care noi trebuie să participăm într-un mod angajat şi angajant, reprezintă cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmăm acest lucru din triumfalism) fiindcă ea cuprinde şi salvează dinamic trăirea şi viaţa noastră, credinţa şi modul teologic de existenţă al Sfinţilor noştri – pe care noi (chiar) tineri fiind, trebuie să-i urmăm. Tradiţia ascetică a Sfinţilor alcătuieşte izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este principiul creştin potrivit căruia „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), care, în acest fel, nu împărtăşeşte lăcomia, avariţia egoistă şi isteria individualistă, bineştiindu-se că la vârsta tinereţii sunt prezente, fiind caracteristice, generozitatea şi altruismul. Referindu-ne la Teologia Sacramentală şi Liturgică, ajungem la realitatea comuniunii bisericeşti parohiale sau la cea a comunităţii monahale, căci menţinerea vitalităţii credincioşilor ortodocşi, fie şi tineri, se asigură, diacronic, prin mănăstire şi prin parohia hrănită spiritual de mănăstire, astfel încât fără această înterconexiune existenţială şi spirituală dintre tânărul credincios şi parohie, cuvântul despre mărturia ortodoxă nu poate să fie unul serios şi fundamentat. Însăşi viaţa parohiei, ca activare a darurilor şi a harismelor duhovniceşti a membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism constituind pastoraţia şi misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale se prezintă Ortodoxia aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească, care dă sens vieţii şi dezvăluie adevărata ei ţintă şi destinaţie. Fireşte, este inutil să se mai spună că acest termen nu urmăreşte o întâlnire parohială convenţională care înlocuieşte cunoscutele întruniri lumeşti privind reglementarea nesemnificativelor oportunităţi zilnice, cotidiene. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează slujirea socială faţă de aproapele pe spiritualitatea ei, adică pe legătura continuă cu sfântul şi dumnezeiescul Har cu Energiile Divine necreate, în parametrii ascezei, a misticii şi a comuniunii tainice.

                În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios şi –  în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de tânărul contemporan şi de tot poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu.[14] Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Iisus Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”[15]

Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!… Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici”, propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Hristos.”[16]

Prin urmare, nu este greu să îndreptăţească şi să justifice cineva neliniştile, zbaterile şi frământările acelora care cunosc Ortodoxia prin experienţa lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci şi al ortodocşilor (mai cu seamă a tinerilor) în Europa, şi nu numai în ea. Pentru că acest viitor se află în strânsă legătură cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentată în Uniunea Europeană prin noi înşine, ca tineri ortodocşi, cu alte cuvinte prin recunoaşterea şi mărturia propriei noastre legături pe care o avem cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deoarece numai Sfinţii sunt purtători substanţiali, autentici şi adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei. Dat fiind faptul că mănăstirile şi parohiile, ca mijloace de mărturie şi de mărturisire, salvează în felul cel mai corect modul de existenţă, ca predare integrală de sine Harului Divin, mănăstirea şi parohia vor fi, în cele din urmă şi în europeana noastră diaspora, cristelniţa perpetuă spre (re)botezarea şi (re)naşterea nu doar a celorlalţi europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor înşişi, care, marea majoritate sunt abia ieşiţi de pe băncile şcolii noastre româneşti, deci în mare parte tineri şi chiar foarte tineri.

Aşadar ei tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!… Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!…

– Preacucernice Părinte Profesor, dacă ar fi să mai vorbiţi încă ceva despre Ortodoxie în câteva cuvinte, ce aţi spune?

– Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului, dacă ar fi să dau o definiţie scurtă. Este credinţa care dă mărturie despre faptul că Dumnezeu se întrupează, dar se întrupează ca să ne ridice pe noi la bogăţia harului şi la bogăţia dumnezeirii Lui. Aceasta face şi specificul său dogmatic, liturgic şi duhovnicesc.

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”[17] Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Stelian Gomboş