Home Breaking News Stiri Exclusive Paula ROMANESCU – Nu râdeți, nu e corect politic!

Paula ROMANESCU – Nu râdeți, nu e corect politic!

36 min read
0
0
188

De când cu Klaustrarea

Să nu aud că mai cârteşte cineva contra lui Iohanis! A promis că va învinge ciuma roşie, aşa a fost! În locul ciumei a împlementat virusul încoronat. Başca faptul că ne-a aliniat corect politic în rândul lumii globale! Nu ne mai rămâne decât să murim fericiţi: ne-am văzut visul cu ochii! A promis că-i va aduce acasă pe românii împrăştiaţi prin lumea largă, ar trebui să ai orbul găinilor ca să nu vezi cum ni se-ntunecă pământul la graniţa dinspre vest, când se întorc cu mic cu mare păsările călătoare şi se duc, se duc, se duc, la ştiutul cuib de cuc…

Publicitate prezidenţială:

Dragi români din diaspora, vă rog părinteşte să rămâneţi acolo unde vă aflaţi fiindcă „nu-i momentu-acum!” (Cum, asta era cu alt înţeles?!)

*

În plină ofensivă a coronavirusului, cei de peste 65 de ani pot ieşi la întâlnire cu  inamicul între orele 11-13, „pe propria răspundere!” Urmaşii lui Pillat se spală pe mâini de soarta „iresponsabililor”.

Mai ceva ca la război,

Libertatea e cu noi

Două ceasuri (cam pătrate!)

Şi, apoi,

Înapoi,

Fiindcă altfel nu se poate!

Virusu-i de soi

Rău – împărătesc,

Cu parfum de şatră

Sau … de Everest…

 

*

Azi am făcut zece genuflexiuni: am numărat până la nouă şi, m-am prăvălit spre a zecea. Acum mi-am pus o compresă (sterilă, cum altfel!) la nas. Îl aveam prea pe sus…

 

*

De când cu  acapararea fulger de teritorii de către un virusel nevăzut, s-a realizat şi  visul de veacuri al celor ce se vor stăpânii lumii – globalizarea spaimei de moarte colectivă.

 

Cred că după generala punere în arest a românului care, oricum, s-a născut poet, vom fi potopiţi de un tzunami de creaţii literare. Să mai îndrăznească cineva să spună că deţinuţii din casele de odihnă cu gratii şi pază înarmată nu şi-au câştigat „pe bune” scutirea de pedeapsă! Acum avem cu toţii şi noi, cei liberi să murim de urât şi singurătate în casele noastre, pază poliţienească şi de război, că şi armata e cu noi! Ori contra noastră! Cale de mijloc – carantina! Ia te uită, acum înţeleg altfel rostul gratiilor puse la ferestrele mele de bună voie şi nesilită de nimeni, gratii care, credeam eu, ar fi menite să mă păzească de cei cu… virusul hoţiei şi al tâlhăriei la purtător… Nicidecum: ele ne păzesc de hoţomana lene de gândire, ca astfel nimic să nu ne mai oprescă să scriem… Despre ce? Pentru cine? Aşa, de florile mărului care, inocent, înfloreşte şi-n primăvara asta.

 

*

Tot de-ale vremii sub zăvorul stării de urgenţă

(3 aprilie 2020)

***

După ce s-au înturnat

şi s-au europurtat

la neamul de-acasă pe nepusă masă,

zburatoarelor sadea

le-a sărit brusc ţandăra

când au tăbărât pe ei

gaborii din Ţăndărei (pupa-i-ar garda pe ei!)

şi i-au consemnat

fără de pricină,

fără nici o vină,

la poprire cu grăbire,

să nu mai proptească gardul

cel vopsit cu leopardul

şi stindardul libertăţii

proţăpit în faţa porţii…

Asta ne e diaspora

care puse ban cu ban,

accesat uşor din greul

vreun portmoneu baban

de ins vest european mai plăvan,

şi-l alese pe Or-ban

cu,-n prăjină nasul,

şi, lângă el – sasul mototol şi la minte gol –

minte de găină pusă-n carantină!

*

Primo tempo:

(5 aprilie 2020)

***

De când stăm în casă (că e groasă!),

dialogăm, monologăm,

mai cu seamă-n virtual că aşa-i uniglobal,

 de teamă ca nu cumva

 să ne uităm zicerea,

 altfel spus chiar graiul – graal

 cu mălaiul ancestral…

 Pân’ acum mi-e bine, jur:

 am deprins să fac vorbire cu lucrurile din jur.

 Nu, ele, opace, încă nu-mi răspund,

dar cred că-n curând o vor face.

Ieri oglinda din firida

de apus,

a făcut-o puţintel, dar aşa… într-un fel

mult prea greu de reprodus…

Eu am scos limba la ea

şi acum suntem en froid.

O evit, ca s-o zic drept.

E mai înţelept.

**

Secondo tempo:

(6 aprilie 2020, anul de Covid-19)

***

… Dar de-acum s-a isprăvit.

Oglinda mi-a amintit

că-n orice dispută brează,

deşteptul cedează…

Şi m-a privit surâzând.

Păi, puteam să nu-i răspund?…

 

*

Noi femeile să ne minţim că suntem frumoase măcar pentru ochii celor care ştiu să vadă şi dincolo de un chip anost… Dar să nu ne amăgim prea mult. Bărbaţii n-au tenacitate de exploratori şi nici împătimire de arheologi… Se vor opri la primul răzor să culeagă o floare de ciulin, îşi vor lua sandale de vânt de la ciuboţica cucului, se vor încurca în poalele rochiţei rândunicii, se vor îmbăta de parfumul reginei nopţii când luna va pune aur în ochiul boului…

Şi nu ne vor mai vedea …

 

*

Vajnicii noştri aleşi,

scoşi din urne de prin toamnă,

cum le fuse pofta lor,

au dat ciuma pe-o coroană

şi-apoi s-au urnit cu greu –

de la sas pân’ la „guvernul meu”,

ca să fure-n legea lor

ce-a mai rămas de furat, însă cu mult spor!

Acum, repejor s-au baricadat

prin cele palate straşnic izolate

de plebea rămasă zăvorâtă-n casă,

când i-a căutat un virus

plecat prin lume hai-hui

tocmai de prin China cu armata lui meşteră la coasă,

foarte democrată altfel, bat-o vina,

şi foarte zeloasă-n strânsul fânului…

Şi-ajungând acasă

(în imperiul lui fără frontiere

 „acasă”-i oriunde-i pare ibi bene!),

 i-ai de unde … nu-i  nici loc de-ntronat

 măcar un biet virus mondializat

 care ne înfige blând în pieptul critic

 colţii lui de fiară bântuind prin ţară şi pe dinafară

 doar corect politic!

 Păi de ce s-o fi blocat virusul încoronat

 şi foarte eficient la cosit

 chiar la noi în Parlament?

 Să fi rămas gură-cască

 văzându-i pe toţi cu mască

 bine pusă peste bot

 de-a crezut că staful tot

 e-o jivină mult prea mare

 pentru acul de cojoc

 ce-i fu dat lui în dotare

 de la marele partid – globalistul cel Covid!

 Chiar nu ştiu ce să mai zic.

 Nu-i de priceput nimic.

 Ba da! Dar asta se ştie:

 De la mare pân’ la mic,

 toţi scriu astăzi poezie!

 Şi-nţeleg cum cei aduşi

 cu cătuşe şi mănuşi

 la zdup de justiţie

 încep cu-o petiţie

 cum că a sta la-nchisoare

 e o splendidă eroare

 dibuită prea târziu…

 Şi-aşteptând o rezolvare, scriu băieţii, scriu…

 De-o fi bine, de-o fi rău, scriu şi eu,

 deşi m-am închis într-o za de vis.

 Altfel ce-am mai putea face!

 Virusul pe tronul lui, odihnească-se în pace!

***

 

Hit coronamodern

Şterge, mandro, clanţa bine

Că la noapte vin la tine

Că tu-mi eşti speranţa!

Dar … să-nchizi şi clanţa…

P.S.

Mi l-o premia, ea, uniunea (cu accent pe a!)?

*

În sfârşit s-a aflat cum de-a stat în adormire dinastia Ludovicilor aceia care nu s-au priceput să numere decât până la 18, cum bine zicea poetul Jacques Prévert!  Trebuia să-i trezească mandolina lui Ludovicu ăla micu din fostul Micul Paris când cu virusul de vis rău care a băgat groaza-n tot globalul sat şi l-a proclamat pe el, frumuşel, ditamai premier tocmai hăt în România, ca să crape monarhia zăludă de ciudă, venită din China cu coronavina.

Însă vai, guvernu-i gol şi norodul la ocol…

Jawohl!

*

Aleargă acasă la vremi de primejdie, când le fuge pământul de sub picioare, toţi dezrădăcinaţii rătăciţi prin lume fiindcă On n’emporte pas son pays aux talons de ses souliers, ei da, da, domnule Danton, ai dreptate! M-am gândit să las citatul în original fără traducere, ştiind că de când cu deschiderea noastră vraişte spre hăul lumii chiar şi netrecuţii pe la carte îl vor pricepe, manca-v-aş!

*

Nu mai cred că românul se va fi născut poet, dar cu siguranţă străin de hazul cu necazul n-a fost niciodată. În lungile zile, săptămâni, luni, de claustrare când cu Covid-ul 19 din vremea lui Kaiser împăiat şi-a lui Ludovic al XIX-lea cel tont, n-am mai ajuns eu să-mi cumpăr un praz de la piaţa de ridichi, în cele două ore de libertate cu bilet de voie de la Comenduirea de Garnizoană, dar am găsit, gratis, o capodoperă literară stradală! Pe vitrina goală a unei florării scria: „Coroane la comandă. Ofertă promoţională! Vis-à-vis, pe uşa unui restaurant: Cine eşti, străine? Pe trotuarul dintre, trasate cu cretă, două săgeţi întoarse, iar între ele: Tu încotro?” Dacă nici asta nu-i poezie pură, atunci ce mai e poezia!

*

Strigare comercială la piaţa de urzici şi leurdă înainte de Paşte (19 aprile  2020):

„Ia ridichea, pătrunjelu’, leuşteanu’, pandemielu’!…”

*

Din ţara de sclavi a sclavului Preş de care-şi şterg bocancii cei ce se cred mai marii lumii, în plină stare de urgenţă impusă de covid-19 (care nu mai trece!), decretată chiar de el, sunt trimişi la cules de sparanghel pe câmpurile sparanghelite din Alemania, Belgia, Olanda (în Danemarca nu, că acolo e demult ceva putred!) şi alte căpuşe europene căpşunabile, români cu şapte vieţi în pieptul lor de tinichea.

Păi măi dragă Preş ales, du-te chiar tu la cules ca să aibă Anghela fragedă sparanghela pentru masa ei de Paşte după care se cunoaşte cine-i şeful, care-i banda care deţine comanda peste lumi de sfinte moaşte în bătrâna Europa călărită tropa-tropa de-arendaşii pandemiei cu cnutul democraţiei, când românul, liber foarte, poate-alege sclav să fie sau culegător de moarte!

Noi, trecuţii-n lumea joasă, obligaţi să stăm în casă, fiindcă nimeni nu ne vrea (decât ea, pandemià!), ne crucim cum rasa aleasă ce porni două războaie şi aprinse pălălaie peste lume pre pământ, nu-i în stare cu tot natul ei să-şi strângă zarzavatul şi-aşteaptă tot de la noi forţe proaspete să moară pentru ea, nu pentru ţară, scormonind din greu pâmântul pân’ le va culege Sfântul.

*

De-a pururea separate lumea de aici şi cea de dincolo? Nici nu s-ar putea altfel! În cea de aici (cu soare, lună şi alte cele dătătoare de lumină) suntem aduşi fără să fim întrebaţi de vrem ori ba, în cea de dincolo, tot fără să ni se ceară părerea, suntem aruncaţi ca într-o noapte neagră tuci! Apoi începe de către cei rămaşi mica târguială cu necunoscutul: „Că de s-ar întoarce măcar odată cei plecaţi… Păi cum, dacă nu ştiu drumul! Şi, de ce, mă rog, să se întoarcă ei? Dacă or fi peste măsură de obosiţi? Mai simplu este să plece la ei cei de pe-aici… Ceea ce se şi face. Dar ce atâta grabă!” Deci cele două lumi nu rămân nicidecum separate de-a pururea.  Se întâlnesc în noapte dar nu se mai recunosc.

*

De când stau (stăm) în casă de teamă să nu ne iasă în cale virusul ucigaş care nu ştie de glumă, îmi deapăn în minte tot felul de momente trăite, dacă planuri de viitor – mai greu: Am văzut la Luvru o statuetă de acum 4000 de ani care reprezenta un scrib. (vezi imaginea atașată) Eu – copia perfecta. De la standul muzeului am cumpărat cartea poştală cu reproducerea lucrării sculptorului anonim şi, când am revenit acasă la Bucuresti, Adina i-a aplicat scribului un colaj de plete blonde, cum aveam eu prin anii 90. I-am spus viitoarei pictoriţe că voi pune „creaţia ei” pe coperta unei viitoare cărţi în locul fotografiei făcute … după capul meu şi astfel, poate peste alţi 4000 de ani un cititor…

Ea: – Dar eşti sigură că vor mai exista cărţi şi cititori pe atunci?

Eu: – Parcă acum…

Ea: – Scribul acela, da!

Mulţumescu-Ţi, Doamne, că mi-ai îngăduit să-mi văd chipul de acum patru milenii!

Dar cum … prezentul ni-i tot mare, el mi-a dat fără să-i cer un semn de neignorat că acest blestem de claus(trare) nu numai că nu ne face să ne pierdem minţile, dar ni le şi activează până la ajungerea la straturi cu care credeam că nu avem nici o legătură. La scara cu douăsprezece apartamente a imobilului în care locuiesc, mă simt de la o vreme ca în străinătate. De când s-au mutat în umbră cei ştiuţi, nu cunosc pe nimeni dintre noii proprietari, nimeni nu mă cunoaşte. Mai precis nimeni nu mă cunoştea până înainte de pandemia covidică din primăvara asta. Acum nu mă pot plânge de lipsă de comunicare. Vecina de la trei, o nefericită cu minţile rătăcite (de drept, stare autentificată medical) aflând că scriu (şi eu!), mă … onorează cu atenţia sa şi-mi oferă zilnic producţiile ei originale izvorâte din propriile-i trăiri şi inspiraţii… Ultima trata despre Maria Magdalena… Îmi spune că am dezlegare s-o public sub numele meu, ea ne având nici o pretenţie pentru drepturi de autor şi asigurându-mă că în nici un caz nu mă va acuza de plagiat… Până aici e bine.

 

Astăzi mi-a bătut discret la uşă să mă avertizeze să nu spun la nimeni că ea e autoarea poveştii cu Maria din Magdala, fiindcă Maria aceea este chiar ea şi, adaugă la fel de tainic că îmi va aduce în curând capitolul doi – Nero (ştiţi, nebunul ăla care…)

– Da, ştiu, foarte bine, scrieţi, am încurajat-o eu, dorind să scap de “vizitatoarea” care nu se da dusă de la uşa mea. Şi staţi în casă că aşa e bine, o sfătuiesc! Şi eu stau, şi toţi ceilalţi la fel…

– Nu mi-e frică mie de virus, a glăsuit ea apăsat, ca să răsune pân’ la tronul “încoronatului” Covid-19, eu sunt Nero!

Am înlemnit cu mâna pe lemnul uşii întredeschise şi am mai apucat să zic:

– Ave Imperator! Duceţi-vă să scrieţi! Şi a dat Domnul să reuşesc să închid, învârtind cheia de două ori în broască. Şi broasca a scrâşnit…

 

Stau bine. Înnobilanta vecinătate mă face să nu mă mai tem deloc de întoarceri în trecut. Adică de ce numai eu să fi … trăit prin mileniul patru d’antan ! Dacă voi fi fost şi Barabas când cu Răstignirea, şi Popeea când cu incendierea Romei?…

Şi spălatul ăsta pe mâini trebuie să aibă un sens mai adânc decât s-ar crede…

Ei, aţi ghicit pontul?  Eu sunt Pillat din Pont!

(27 aprilie 2020)

 

P.S.

Starea de urgenţă se încheie pe 15 mai. Ar mai fi 19 zile…

 

***

 

Mă gândeam de cu zori (că eu sunt deşteaptă devreme!) la o lecţie de limba română cu subiectul – Timpurile verbale. Mi-am închipuit două vechi prietene care stau la taclale la o cafea (O, tempora!)  virtuală (aşa da, că era gata să mi se sperie coronavirusul!). Prima, ajunsă mare parlamentară, i se plânge celeilalte – o amărâtă de profă de gimnaziu, rămasă  la tras targa pe uscat pe ogorul năpădit de buruieni al naţiei care mai şi cuvântă:

– Vai dragă, dac’ai şti cum mă tot ridiculizează tâmpiţii ăia de jurnalişti că nu ştiu gramatică românească  şi că nu se înţelege nimic din spusele mele. Dar eu sunt chiar purtătoare de cuvânt, ce are ăştia cu mine? Cum vrea ei să vorbesc? Cică pun boii înaintea carului şi că mă împleticesc în timpuri…

– Eu te-aş putea ajuta să pui boii unde trebuie. Dar la car tu trebuie să tragi…

– Vai, eu trag, dar tu crezi că ai putea face asta pentru mine?

– Sigur. Ţi-aş da zece ore de meditaţii, că tot suntem consemnaţi cu toţii la domiciliu.

– Plătesc oricât, la mine banii nu contează!

– La mine ar conta, dar nu prea ne iau guvernanţii şi pe noi profesorii în calcul…

– Cât?

– Cât ce?

– Cât mă costă afacerea?

– E cadoul meu pentru tine. În numele copilăriei noastre de pe când eram colege la primară şi gimnazială, şi mai treceai şi tu pe la şcoală… Deci, să trecem la prima lecţie. şi, ca să nu rătăceşti prin timpuri (verbale, cum altfel!), hai să ne fixăm pe o temă de discuţii, care ţi-e şi ţie mai familiară.

– Ah, să vorbim despre soțul meu. Un tâmpit! Când l-am luat…

– Stai. Să ne încadrăm într-o succesiune logică a povestirii… Răspunde-mi, te rog, la întrebările mele cât mai exact şi mai eliptic, fără înflorituri verbale:

– Cum fusese el înainte de a va căsători?

– Mai mult ca perfect.

– Bravo!

– Cum vorbea pe atunci?

– Imperfect.

– Bine!

– Cum a ajuns acum?

– Perfect compus…

– Detaliază!

– Când credeam şi eu că după ce ajunsese prefect de judeţ a revenit la normalitate, a apărut pe lângă el fel de fel de elemente componente – secretare, şefe de cabinet, maseuze, stripteuze, friteuze, cadâne, şi blonde, şi brune… Da’  de când se schimbă guvernul, fuse şi el ejectat…

– Bravo!

– Cum „bravo!”?

– De fapt a rămas un mic dezacord în fraza ta când ai pus forma auxiliarului la predicatul din regentă la singular şi, a subiectului la plural… a apărut … elemente… Corect, „cu subiect şi predicat”, cum vă place vouă să vorbiţi, au apărut elemente.

– Păi eu ce-am spus?

– De spus, n-ai spus mai nimic. Ai vorbit doar… Dar din răspunsurile date, reiese că ai recunoscut totuşi timpurile verbale prin care a trecut cel care-ţi este soţ: mai mult ca perfect (demult, înainte de căsătorie!), imperfect (cum era dar nu vedeai fiindcă dragostea e oarbă!), perfect compus (când cu prefectura…).

– Aoleu! Aşa le zice? Deci bărbatu-mio trecu prin toate timpurile?

– Da. Acum deveni, în sfâtşit,  perfect simplu.

– Cum fu?

– Kung fu!

 

*

Poveste veche

***

Declara el cu-nfocare

la urechea unei june

blonde care îi lua de bune

spusele: – Din multele

vise-n care mă pierdui,

tu eşti visul meu din urmă,

visul visului dintâi.

Dă-mi iubirea ta şi fă-mă

omul cel mai fericit

şi-ţi voi da la rându-mi toate

stelele din infinit…

*

Îi întinse gura juna.

Luna arginta cetatea…

Dar deodat’ apăru una

’n pragul casei: – Cine-i bruna?

– O, ea mi-e realitatea…

———————————

Paula ROMANESCU

București, 30 aprilie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Care sunt beneficiile de care ai parte cand investesti in hidroizolatii de calitate? Afla tot ce trebuie sa stii in acest sens!

Durata si rezistenta pardoselii pe care o alegi pentru terasa depinde intr-o proportie des…