Home Stiri Recomandate Perioada 10-26 august sub semnul lui Enescu, la Sinaia, in cadrul Festivalului internaţional „Enescu şi muzica lumii”

Perioada 10-26 august sub semnul lui Enescu, la Sinaia, in cadrul Festivalului internaţional „Enescu şi muzica lumii”

41 min read
0
0
226
Aşteptată cu nerăbdare şi curiozitate, ediţia XVI-a Festivalului internaţional „Enescu şi muzica lumii”, derulată în eleganta sală a Casino-ului din Sinaia, a adus, încă din prima seară, repere extrem de interesante şi prin noutate, dar şi prin calitatea cu totul specială, întregul program oferit între 10-26 august cuprinzând, de altfel, momente cu adevărat atractive şi diverse.
646x404
Şi pentru prima oară se află sub egida Centrul Cultural „Tinerimea Română” din Bucureşti, prin care managerul Marin Cazacu a obţinut şi finanţarea de la Ministerul Culturii.

După cuvântul vice-primarului Gheorghe Bădăran, prezentarea aceluiaşi director artistic Marin Cazacu a punctat, ca de obicei cu vervă şi umor, detalii referitoare la interpreţi, dar şi la întreaga structură a manifestării, iar concertul inaugural a avut două părţi distincte, câţiva instrumentişti – adesea excepţionali – evoluând solo sau acompaniaţi la pian de către experimentata Verona Maier, pentru ca după pauză să se regăsească în cadrul Orchestrei „Junior”. Am descoperit astfel copii sosiţi din toată ţară, parte formaţi în familii de muzicieni, cântând, la vârsta „pantalonilor scurţi”, cu o maturitate şi cu un nivel tehnic şi interpretativ uneori impresionante.
Sosit de la Iaşi, violonistul Alexandru Bişoc a abordat Preludiu de A. Mendelsohn cu un sunet frumos, siguranţă şi expresivitate, subliniind amprenta bachiană a partiturii, apoi violonista Mădălina Ivancea – de asemenea din oraşul moldav – a „atacat”, la doar 14 ani, dificila Paganiniana de Milstein, vădind capacitatea de a rezolva solicitările virtuoze deosebite cu aplomb şi curaj. Dar o altă violonistă, de această dată de la Cluj – Sabina Silaghi – a încântat în Hora de Bughici, realizată cu o fineţe şi o pregnanţă greu de imaginat la doar 13 ani, în timp ce violonistul arădean Ştefan Simionca-Opriţă a cucerit în Patru arii de Enescu, uimind prin supleţea şi rafinamentul cântului, prin coloristică şi jocul expresiv impecabil sau în Romanţă de Rachmaninov, prea puţin cunoscută la noi, dar excelent pusă în valoare, alternând intensităţile abia sugerate cu cele strălucitoare într-o manieră mult apreciată de public – un mic-mare artist care, la 14 ani, poate fi considerat deja un adevărat interpret.
Întâmplarea a făcut ca doi violoncelişti să opteze pentru lucrări de Popper, orădeanul Jan Sekaci entuziasmând în Rapsodia ungară prin sunetul amplu, tehnica sigură şi linia elegantă, expresivă şi bine construită, pentru ca în Fantezie pe teme ruseşti, Cornelius Zirbo să confere linişte, gravitate sau anvergură unei partituri de asemenea gândită în planuri contrastante clar conturate. Entuziasmul spectatorilor a fost pe deplin motivat de performanţele foarte tinerilor interpreţi, care apoi s-au regăsit în Orchestra „Junior”, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea, propunând un program „estival” dar foarte bine realizat. Pentru început, ansamblul a acompaniat cu discreţie şi precizie o pianistă din Ploieşti – Antonia Tudose -, cântând o secvenţă din Concertul în re major de Bach cu acurateţe dar uşor mecanic, apoi violoncelistul Conelius Zirbo a revenit pe podium pentru prima parte din Concertul în si minor de Vivaldi, alertă, pretenţioasă şi bine susţinută în relaţia cu ansamblul, care a avut momente în pianissimo interesante ca intenţie, dar uneori greu de sesizat.
Iar în final, Divertismentul în re major de Mozart a adus vervă, atmosferă luminoasă, graţie şi supleţe în pagini îndrăgite, creionate cu precizie, omogenitate şi fluenţă; instrumentiştii cu vârste între 12-14 ani au răspuns cerinţelor dirijorale exprimate printr-o gestică restrânsă, Gabriel Bebeşelea conducând cu siguranţă, încercând să obţină sonorităţi adecvate stilistic fiecărei epoci în parte. Ca bis, au ales o piesă de Piazzolla, evident într-un cu totul alt registru expresiv, dar cu siguranţă de mare impact.
627x0

Marin Cazacu, director artistic FOTO Andrei Iordache
Mereu mai bogat în oferte muzicale, Festivalul a inclus şi o întâlnire cu Wiener Jeunesse Orchester, revenind după doi ani în România pentru un turneu la Cluj, Sinaia, Bucureşti, optând de această dată pentru lucrări de secol XX, parte destul de puţin cântate la noi, cu o cotă de atractivitate sporită mai curând pentru muzicieni sau pentru melomanii împătimiţi. După secvenţele orchestrale din opereta Candide de Bernstein (spumoasa partitură în care speram să regăsesc ceva din strălucirea şi umorul ce caracterizează creaţia autorului sau acel feeling propriu muzicii americane, paginile fiind însă parcurse doar cu acurateţe şi precizie), concepţia dirijorului Herbert Bock de a rămâne în cadrul strict impus prin tactarea măsurii şi indicarea intrărilor s-a vădit şi în acompaniamentul celor Şapte cântece de Berg, păstrând (aproape) permanent o intensitate estompată, bine realizată de instrumentişti, lăsând în prim plan linia solistică pe care soprana Ursula Langmayr a rezolvat-o corect, dar fără o diferenţiere între lieduri.
Punctul „forte” al serii a fost, cu siguranţă, Simfonia nr. 4 de Mahler, binecunoscută în versiuni adesea de referinţă, dar încă o dată am constatat că marea muzică rămâne superbă prin ea însăşi, indiferent de modul de tratare a partiturii pe care dirijorul şi calitatea orchestrei o pot pune în valoare sau o lasă, pur şi simplu, să „curgă”, respectând cele notate pe portativ. Desigur, orchestra a sunat dens şi a cântat cu rigoare şi acurateţe, dar cu o anume „obiectivare”, dirijorul urmărind atent coordonarea ansamblului, construcţia clară, fără o subliniere a diversităţii coloristice sau expresive care, de obicei, încântă; în secţiunea finală, soprana a susţinut în aceeaşi manieră intervenţiile solistice, integrându-se astfel viziunii generale corect-rezervată. Surprinzător, bis a sunat… cu totul altfel, uvertura la opereta Liliacul de Strauss având, încă de la primele măsuri, vervă şi strălucire, semn că disponibilitatea orchestrei de a cânta suplu şi expresiv se relevă din plin… dacă cel aflat la pupitru solicită asemenea repere.

După serile simfonice din debut, s-au derulat câteva recitaluri susţinute prioritar de către tineri la început de drum sau deja binecunoscuţi publicului, oferindu-le astfel şansa de a evolua pe o scenă „adevărată”, primul „episod”, sub genericul „Voci de primăvară”, fiind rezervat studenţilor de la clasa de canto a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, soprana-decan Bianca Manoleanu preluând şi rolul de prezentator, punctând repere din activitatea lor de până acum.
Aş începe prin a-l remarcă pe Alexandru Chiriac, bariton care, la 26 de ani, etalează un glas generos, cu date naturale remarcabile, bine condus şi reliefat, demonstrând, în ariile din Nunta lui Figaro de Mozart şi Evgheni Oneghin de Ceaikovski, o înţelegere şi o expresivitate deosebită, conferind sens şi culoare fiecărui cuvânt, fiecărui accent – o surpriză extrem de plăcută, având toate premisele unei cariere importante. Dar un alt bariton – Cristian-Mircea Ruja -, aflat în anul II de studiu, a rămas departe de aşteptări, vocea neformată şi maniera şcolărească de cânt nereuşind să convingă nici în aria de Vivaldi, nici în liedul de Bretan. Pe de altă parte, tenorul masterand Ionuţ Boancheş a abordat, cu un timbru liric frumos şi cald, cu sensibilitate şi frazare îngrijită, arii „de linie” din Elixirul dragostei de Donizetti şi Pescuitorii de perle de Bizet, calităţile sale evidente fiind din păcate umbrite de problemele tehnice în pasaj şi acut, determinând în final chiar „ruperea” unor sunete. În schimb, soprana de coloratură Ana-Maria Băcanu, foarte sigură pe sine, a ales arii din Manon de Massenet şi Don Pasquale de Donizetti, rezolvate cu aplomb şi dezinvoltură, apelând la intensităţi destul de puternice, conferind însă o anume expresie acelor pagini atât de ofertante, dorind (şi) să-şi sublinieze acutul performant însă uşor strident.
Dar şi soprana Bianca Manoleanu a apărut (şi) în ipostază solistică, alegând două miniaturi de Rachmaninov, printre care şi celebra Vocaliză, ambele tratate cu corectitudine, aşa cum ne-a obişnuit de ani buni. Programul s-a încheiat cu duetul din Don Giovanni de Mozart, în care am apreciat din nou eleganţa interpretării lui Alexandru Chiriac şi am constatat (din nou) atracţia Anei-Maria Băcanu pentru sonorităţile „în forţă”. Întregul program a fost acompaniat la pian cu supleţe de către Remus Manoleanu. Poate ca un pandant al recitalului de canto, pianista de doar 14 ani Antonia Tudose a interpretat o Poloneză de Chopin, surprinzând prin tehnica bine pusă la punct, prin fluentă şi perlajul cu care a redat întreaga paletă expresivă cuprinsă în partitură, realizată cu elegantă şi rafinament.

În acest an se desfăşoară, la Varşovia, ediţia XVII a Concursului Chopin, la care s-au înscris zeci de tineri pianişti din Europa, Asia sau America, printre cei care vor evolua în etapa finală din toamnă regăsindu-se şi Cristian Sandrin, singurul român calificat în această competiţie de mare prestigiu. Şi tocmai de aceea, Festivalul de la Sinaia a inclus şi un recital al pianistului de 21 de ani, dându-i astfel posibilitatea să parcurgă, în faţa publicului, întregul program pe are îl va prezenta în Polonia. Firesc, structura programului amplu a fost concepută astfel încât Cristian Sandrin să abordeze opusuri foarte diferite din creaţia lui Chopin, începând cu Impromptu nr. 2 op. 36, reliefând tuşeul rotund şi sensibilitatea deosebită a solistului care se simte bine în paginile încărcate de lirism, dovadă fiind şi maniera în care a cântat cele Patru Mazurci op. 30, preferând estomparea percutanţei specifică dansurilor poloneze în favoarea unei interpretări prioritar delicate. Poate tocmai din acest motiv nu s-a simţit o diferenţă reală de atmosferă şi de conţinut în Valsul op. 64 nr. 3 ce a urmat, păstrând sonurile discrete ca o constantă a întregului recital.
O anume schimbare au solicitat însă cele două Balade – nr. 3 op. 47 şi nr. 4 op. 52 – în care au fost şi momente în forte, bine echilibrate într-o construcţie clară şi logică, solistul refugiindu-se apoi în lumea introspectivă, poate evocatoare, potrivită structurii sale interioare şi temperamentale. Desigur, Nocturna în Mi bemol major a răspuns din plin dorinţei de a se cufunda în sonurile transparente, fără a avea însă poezia romantică atât de specifică autorului; Studiile op.10 nr. 8 şi op. 25 nr. 10 au adus în prim plan acurateţea şi precizia sa tehnică, fluenţa discursului perfect pus la punct sub acest aspect, pentru ca în Poloneza în fa diez minor să reîntâlnim dialogul cu sine, celebrul Marş funebru având gravitate, nu însă şi acea „greutate” apăsătoare pe care o aşteptam. Iar Sonata nr. 2 op. 35 a fost parcursă în aceeaşi manieră, lipsind anvergura şi strălucirea proprie desfăşurărilor generoase şi frământate imaginate de Chopin. Aplauzele publicului au fost răsplătite cu încă o piesă de acelaşi compozitor, pe care Cristian Sandrin îl simte aproape în special în latura sa discretă, pentru că pianistul are o lume a lui, dialogând pe claviatură cu sine însuşi, încercând parcă să facă abstracţie de cei aflaţi în sală, ceea ce ar explica şi faptul că începea abrupt fiecare lucrare, fără a aştepta ca aplauzele să se stingă.

Câteva zile la rând, pianul a fost „vedetă” la Sinaia, un alt tânăr pianist – Mihai Ritivoiu -, etalând date cu totul diferite şi o structură temperamentală mult mai pregnantă, revelate în opusuri pretenţioase ce solicitau şi o tehnică performantă şi sensibilitate şi anvergură, având, la doar 26 de ani, un tuşeu rotund, dezinvoltură şi rigoare a discursului, elemente deja fireşti care îi permit să se concentreze asupra construcţiei clare, asupra expresivităţii şi detaliilor stilistice. Astfel, în Sonata în do minor de Schubert am admirat maniera în care a ştiut să reliefeze frământările, lirismul şi învolburările specifice romanticului compozitor, redate însă cu o anume sobrietate, fără urmă de exacerbare a trăirilor intense cuprinse în partitură. Apoi, în Night Piece de Britten, a cucerit prin transparenţa paginilor încărcate de visare şi sonuri diafane, picurate cu discreţie, surprinzătoare pentru o lucrare scrisă la mijlocul veacului trecut; şi nu este o coincidenţă faptul că miniatura, compusă în 1963 ca piesă impusă la prima ediţie a Concursului de la Leeds, a fost cântată în recital, pentru că Mihai Ritivoiu pregăteşte acest program tocmai pentru că se va prezenta la actuala ediţie a prestigioasei competiţii din Marea Britanie.
Dar a revenit în lumea marilor romantici prin Toccata de Schumann, punându-şi în valoare velocitatea şi percutanţa ritmică, apoi prin două opusuri de Liszt – o secvenţă din ciclul Ani de pelerinaj, poetică, având şi desfăşurări generoase, bine realizate într-un dozaj echilibrat, precum şi Parafraza pe teme din opera Rigoletto, interesantă, construită logic, subliniind temele fără ostentaţie, deşi nu mi s-a părut o partitură reprezentativă, poate mai mult conjuncturală. Un recital care a confirmat faptul că pianistul este un interpret cu o viziune şi o maturitate deosebită, cu un control riguros asupra „întregului” muzical, rămânând să adauge, cu trecerea anilor, şi un plus de strălucire pentru a fi un artist împlinit, de cotă internaţională. Iar în finalul serii, Mihai Ritivoiu a demonstrat că ştie să cânte la fel de bine şi în ansamblu cameral, colaborând excelent cu violonistul Radu Dunca şi violoncelistul Ştefan Cazacu în Trio elegiac de Rachmaninov, superbă creaţie în care instrumentiştii şi-au pus în valoare şi sunetul calitativ şi frazarea elegantă şi căldura expresiei, dialogând cu fluenţă, într-o relaţie permanent coordonată, suplă şi eficientă.

627x0În seara ce a urmat, sub genericul „Artişti de legendă”, l-am reîntâlnit pe maestrul Valentin Gheorghiu (FOTO), la fel de elegant ca întotdeauna, cântând cu vizibilă plăcere în diverse combinaţii instrumentale, într-un repertoriu ales şi cu o tentă estivală, dar şi cu o notă de reculegere în ziua Adormirii Maicii Domnului. Programul a propus şi câteva noutăţi, pentru că, spre exemplu, Andante religioso de Enescu, scris în 1900 pentru două violoncele şi orgă, a fost prezentat de această dată, pentru prima oară, în versiunea adaptată chiar de către Valentin Gheorghiu pentru pian, cântând alături de Marin şi Ştefan Cazacu – o piesă încărcată de profundă reculegere, cu linii melodice fine şi arcuiri generoase, conturate deosebit de expresiv de către interpreţi; rămânând în aceeaşi atmosferă de rugă şi interiorizare, am ascultat Ave Maria de Valentin Gheorghiu, lucrare compusă (tot) la 19 ani, dar pentru soprană şi pian, adapată şi oferită acum, de asemenea în primă audiţie, în varianta pentru violoncel şi pian, în compania lui Marin Cazacu, aducând sonuri meditative, ca de coral, cu accente grave, de rugă sau poate chiar de implorare dramatică, stingându-se apoi în introspecţia din nou gravă sugerată de violoncel. Cei doi artişti au abordat şi Apres un reve de Faure, miniatură gândită de asemenea pentru voce şi pian, dar adaptată de Marin Cazacu pentru violoncelul care, susţinut de pian, a avut, din nou, lirism şi poezie în frazele calme, senine, pline de sensibilitate. Dar maestrul a cântat şi alături de soţia sa, pianista Roxana Gheorghiu, fie la 4 mâini în Două dansuri slave de Dvorak, fie la două piane – o noutate absolută la Sinaia – în Cinci valsuri de Brahms şi Suita nr. 2 de Rachmaninov, remarcându-se încă o dată bucuria cu care Valentin Gheorghiu se regăseşte de fiecare dată în faţa claviaturii, convingându-ne că muzica este raţiunea sa de a fi.
Surprizele au fost numeroase, pentru că, în deschidere, Marin Cazacu şi discipolii săi – Ştefan Cazacu, Horaţiu Luduşan, Adrian Precup – au încântat în Adagio de Albinoni, excelent interpretat, reliefându-se cu deosebire omogenitatea şi corelarea între cei 4 violoncelişti, „simţindu-se” pregnant amprenta aceleiaşi şcoli, tinerii cântând alături de profesorul lor de la care au învăţat cum să obţină un sunet calitativ, dar mai ales cum să tălmăcească o partitură pentru a-i reda întreaga bogăţie expresivă, cu o frazare adecvată, cu sensibilitate şi încărcătură emoţională; iar în Zborul cărăbuşului de Rimski-Korsakov i-am apreciat pentru siguranţa şi supleţea cântului, relaţionarea şi tehnica impecabilă prin care au reuşit performanţa de a aborda cu atâta precizie şi sugestivitate o miniatură extrem de dificilă şi pentru un singur violoncel, cu atât mai mult pentru… patru! Dar Marin Cazacu a oferit, împreună cu fiul său, Ştefan, şi Sonata de Barriere, cuceritoare prin rafinament, prin ecourile dansurilor de curte sau ale melodiilor cântate de menestreli, precum şi prin avalanşa virtuoză din final, realizată fără fisură, spectatorii care au umplut sala Casino până la refuz descoperind astfel o lucrare de o frumuseţe aparte, împlinind seria opusurilor dedicate violoncelului (…multiplicat), inspirat concepută de Marin Cazacu în tripla sa ipostază de director artistic al festivalului, de profesor şi interpret de mare valoare.

Erau zile în care Orchestra „Sinfonietta”, alcătuită din instrumentişti cu vârste între 19-23 de ani, repeta intens, sub bagheta lui Horia Andreescu, pregătind programul pe care apoi l-a prezentat la Casino, cuprinzând Rapsodia II de Enescu, abordată aşa cum nu am mai ascultat-o vreodată, amprenta lirică, meditativă, căpătând o densitate şi o generozitate superb gândită, dinamică şi cuceritoare, tinerii cântând cu o dăruire şi o pasiune ce au transformat celebra lucrare într-o explozie de melodii, ritmuri şi culori, „recitind” astfel partitura cu inteligenţă şi strălucire. A urmat Concertul nr. 1 de Ceaikovski, ansamblul acompaniind cu discreţie şi acurateţe evoluţia pianistului Daniel Goiţi, foarte tehnic, masiv, riguros, într-un discurs poate mai „păstos” decât aşteptam, apelând la intensităţi subliniate, secvenţele lente având însă rotunjime şi o anume aură melancolică, încercând o relaţionare cu orchestra, deşi am avut impresia că tempo-ul şi concepţia nu erau întotdeauna comune. Iar bis-ul a adus o altă pagină ceaikovskiană, reliefând o lume interiorizată cu care, se pare, pianistul rezonează profund. După pauză, „Sinfonietta” a cucerit realmente în Simfonia nr. 8 de Dvorak, încărcată de o vibrantă expresivitate, fie în momentele de dans şi voioşie sau de melancolie cu puternice influenţe din folclorul ceh, fie în desfăşurările spectaculoase, susţinute de alămuri şi percuţie, Horia Andreescu, dirijând fără partitură, punctând fiecare accent, fiecare inflexiune, reliefând temele şi intervenţiile diverselor partizi, conferind un farmec aparte unui opus a cărui interpretare a electrizat întreaga sală. Ovaţiile prelungi au fost răsplătite cu două bisuri de mare efect, polci straussiene pline de savoare şi din nou de expresivitate, instrumentiştii amuzându-se… cu profesionalism şi bună dispoziţie molipsitoare. A fost un regal, dar mai ales o „repetiţie generală” pentru concertul pe care Orchestra „Romanian Sinfonietta” îl susţine la Berlin, în 19 august, în cadrul Festivalului „Young Euro Classics”, derulat la vestita Konzerthaus, acolo unde excepţionalul ansamblu va reprezenta România; şi tocmai de aceea, fetele poartă cochete ii brodate discret şi cu bun gust, ca semn şi simbol al tradiţiei noastre culturale.

Dar la Sinaia, Festivalul a continuat cu o seară în care alţi tineri instrumentişti – Andrei Licareţ (pian), Rafael Butnaru şi Iulia Ghindă (vioară), Adrian Vasile (violă), Mircea Marian (violoncel) – au prezentat cvintete de Schumann şi Brahms, rezolvate cu omogenitate şi supleţe, mult gustate de spectatorii care, şi a doua zi, au ascultat creaţii camerale, abordate de cvartetul „Arcadia” (Enescu, Mendelssohn-Bartholdy, Beethoven, colaborând cu soprana Mihaela Maxim), omagiindu-l pe George Enescu în 19 august, ziua sa de naştere; pentru că întreg festivalul a fost conceput, în urmă cu 16 ani, în jurul acestei date, la Sinaia, oraş de care Maestrul s-a simţit legat încă din tinereţe, când era invitat adesea să concerteze la Castelul Peleş, construindu-şi ulterior Vila „Luminiş” chiar în apropiere, într-un spaţiu de linişte şi copleşitoare frumuseţe a naturii.627x0

Orchestra Română de Tineret, sub bagheta lui Christian Mandeal FOTO Virgil Oprina
Chiar dacă programele oferite publicului se vor relua abia în 23 august, activitatea celor implicaţi în festival rămâne la fel de intensă, începând repetiţiile Orchestrei Române de Tineret, ca de obicei cu Cristian Mandeal la pupitru, pregătind şi concertul din 25 august, alăturând lucrări de Enescu, Sibelius – solistă violonista Simina Croitoru -, Orff, Ceaikovski, dar şi cel din 30 august, când vor deschide, la Bucureşti, ediţia XXII a Festivalului „Enescu”, pentru prima oară în ciclul „Mari orchestre ale lumii”, urmând să evolueze în compania unor celebrităţi precum dirijorul Kristjan Jarvi sau violonista Sarah Chang, în aceleaşi creaţii de Enescu, Sibelius şi Orff; dar imediat după acea seară inaugurală, ORT şi Cristian Mandeal vor pleca în Franţa, onorând invitaţia de a cânta în cadrul prestigiosului Festival de la Aix-en-Provence – un „tur de forţă” deosebit, dar şi o confirmare a nivelului de mare clasă al ansamblului care, de la an la an, cucereşte tot mai mult admiraţia publicului din ţară şi din străinătate, aşa cum a fost, de curând succesul fulminant repurtat în Italia, la Festivalul Mahler şi apoi, de Ziua României, la Expoziţia Universală de la Milano.

Şi totul a pornit de la Sinaia, acolo unde reputatul Marin Cazacu a creat Festivalul, apoi Orchestra de Tineret, apoi „Sinfonietta”, apoi Orchestra „Junior”, într-o adevărată şcoală a performanţei, descoperind şi formând instrumentişti de o calitate cu totul aparte, cărora le oferă astfel şansa de a face primii paşi într-o carieră ce se conturează, pentru mulţi, cu strălucire.
SURSA: adev.ro/ntbwlr
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Recomandate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Mobila ta poate capata o noua viata daca o dai cu un lac pentru lemn potrivit. Afla mai multe despre asta

Casele goale sunt toate la fel. Niste pereti care nu spun nimic, podeaua trista si geamurl…