Născută din legendele Văii Prahovei, localitatea Poiana Ţapului s-a aşezat tihnit între Sinaia şi Buşteni, asigurând un echilibru stabil între turismul de lux adresat elitelor, pe care îl etala cu opulenţă ”Perla Carpaţilor“ şi turismul dinamic de drumeţie şi ascensiune adresat în special tinerilor, promovat de ”Poarta Bucegilor”. Întinsă pe ambele maluri ale Prahovei, într-o zonă însorită în care valea râului se lărgeşte, Poiana Ţapului oferea vizitatorilor un climat tonic, aer curat, atmosferă ionizată a pădurilor de molid, apă de izvor (aceiaşi pe care o bem şi astăzi), multă linişte şi alternanţa unei panorame încântătoare a abruptului stâncos al masivului Bucegi în contrast cu cea a culmilor înierbate şi rotunjite ale munţilor Baiului, totul trecut alternativ prin culorile specifice celor patru anotimpuri. În anul 1946 Poiana Ţapului e declarată staţiune balneo-climaterică. Funcţionând între 1921-1950 ca entitate administrativă (cu primărie proprie), comuna Poiana Ţapului cuprindea satele Zamora şi Piatra Arsă, fiind de fapt cu mult mai întinsă ca suprafaţă decât localităţile vecine. Membrii familiei regale veneau deseori aici în plimbare, pe poteca pietruită care lega Castelul Peleş de cascada Urlătoarea sau, împreună cu invitaţi de vază, la terenul de golf din Piatra Arsă. În clădirea vechiului cinematograf situată în parcul central, s-a stins Badea Cârţan şi un pic mai sus, la marginea pădurii se află mormântul lui Wilhelm Kremnitz, doctorul personal al Regelui Ferdinand. Tot de aici, urcând pe Jepii Mari, trecând de ”mese” şi luand-o mai apoi fie pe ”la scări”, fie prin jnepenişul ce înconjoară ”Poteca Măgarului” puteai ajunge la cantonul Schiel situat pe traseul vechiului funicular, la marginea platoului Bucegi şi a parcului natural cu acelaşi nume. Vara şi iarna, Poiana Ţapului freamăta de lume bună de toate vârstele, venită aici la tratament la odihnă sau în plimbare, fie cu automobilul, pe drumul Bucureşti-Braşov, fie cu ”trenul de plăcere” care oprea în cocheta gară din localitate. Îi întâlneai mergând la braţ pe potecile umbroase spre Urlătoarea, făcând sport pe terenurile de tenis sau pe pârtia de schi de “la ciobanu” sau îi găseai întinşi pe iarbă la pic-nic pe pajiştile pline de flori de la poalele pădurii. De fapt, tot ce v-am spus până acum, nu mai există! Pajiştile domoale şi pline de flori au fost parcelate şi umplute de case. Vechiul teren regal de golf a fost distrus de tăvălugul imobiliar. Clădirea în care a murit Badea Cârţan a devenit o pensiune oarecare şi nimic din preajma nu aminteşte de numele marelui român. Urmele vechii poteci pietruite spre cascada Urlătoarea s-au şters. Până si mormântul doctorului Kremnitz a fost dezmembrat cu barbarie şi mutat, cu ce drept, în parcul localităţii pentru a elibera un teren care mai târziu a fost concesionat. Mai mult, de curând, un birocrat obscur din cine ştie ce birou prăfuit al Administraţiei Naţionale a Drumurilor, a hotărât el aşa, din vârful pixului lui, că Poiana Ţapului trebuie să dispară şi de pe traseul drumului naţional Bucureşti-Braşov şi, prin urmare, zeloşii muncitori de la ”drumuri” au scos şi aruncat vechea placă de semnalizare pe care scria Poiana Ţapului şi au înlocuit-o cu una nouă, modernă şi sclipicioasă, pe care scrie acum Buşteni. Răul atrage după sine ”şi mai răul”. Încet, încet, localitatea şi-a distrus valorile şi, prin urmare, locuitorii ei de azi au început să-şi piardă identitatea. Eu însă, nu! M-am născut în Poiana Ţapului şi spun tuturor asta cu mândrie şi dragoste. Constat azi că localitatea mea nu mai există şi mă întreb nedumerit: eu al cui am rămas? Noi, cei din Poiana Ţapului ai cui suntem?  arh. Nicolae Dan MANEA

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

2 Comments

  1. Ane-Marie

    27 mai 2011 at 4:44 PM

    Un amestec de bucurie si tristete in acest articol. Sunt Poienar, nascut, crescut iar acum traind pe meleaguri indepartate. Sper, in cativa ani sa pot reveni, mi-e tare dor de Poiana Tapului. Spun bucurie, aducandu-mi aminte, cu drag, de anii copilariei ( mai bine de 30 de ani in urma), de gradinita, de scoala, de prieteni, de vecini, de TOT. Dar, incet, incet, Poiana a murit, de fiecare dat cand murea un “Poienar”, se stingea putin cate putin din freamatul si din viata statiunii. Spun tristete, pentru ca cineva, un grup de interese, distruge cu buna stiinta viata acestei statiuni, nu conteaza cei care mai traiesc acolo, parerile si opiniile lor. Ma doare tot ce se-ntampla acolo.
    Multumesc, pe aceasta cale,tuturor celor care incearca sa tina flacara sperantei aprinsa, celor care ne aduc informatii noi despre ce se-ntampla acolo.
    S-auzim de bine!

  2. mircea dragan

    24 noiembrie 2015 at 2:00 PM

    Ff corect. O barbarie! Terenul de golf distrus de imobilare anarhice, fara nici o sistematizare urbana. Padurea din spate plina de gunoaie menajere, peturi nedregadabile, resturi de betoane.Puntea peste paraul Zamora inchisa accesului drumului public cand i se nazareste nu stiu carui potentat care pune cainii ciobanesti pe urmele trecatorului. O pastravarie care schilodeste malurile Zamorei. Mormantul doctorului Kremnitz, sotul poetei Mite, cea care a scris monografia despre Regele Carol I, devastat si mutat ilegal. Poalele padurii de sub Jepi rapita de imobiliare cu fite. Contructii locuinta autorizate in lunca inundabila a Prahovei. Canalizarea de ape uzate fecaloid menajere se varsa direct in raul Prahova. Si pescari care pescuiesc si mananca peste infectat cu rezidii. Apa potabila necontorizata de catre SC. Hidroprahova Busteni, care se pune in carca caselor de vacanta pentru ca cei care au piscine si uda vara strada sa nu fie pusi la plata. Un jaf!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…