„Puncte de vedere (Poezii)” de Cristina HOROTAN

NAIVI

De prea puține ori apropfundăm,
Lăsând mintea bolnavă să ne-ndruge
Idei malițioase, imbrifuge,
Și-ncepem, negreșit, să judecăm.

Și rareori cunoaștem adevărul;
Citim doar titlurile din ziare
Și ascultăm cuvintele amare
Ale celor ce nu și-au atins țelul.

La rândul nostru, spunem mai departe
Poveștile-mbibate de frustrare
Turnând pe răni adânci, grămezi de sare
Ce subțiază aortele sparte…

Și poate din prea multă ignoranță
Sau poate din prea multă vanitate,
Deși, n-are nici o însemnătate,
Ne îmbrăcăm perfid, în aroganță.

Uităm că-n toate este o măsură,
Și-ntr-un final, totul se calculează.
Și-acolo unde omul eșuează,
Doar Dumnezeu dă soluția pură.

IMPERSONAL

De ce să trăiți vieți impersonale,
Să v-arătați doar cum păreți a fi?
Cu toții tânjiți după osanale,
Improvizând ample coregrafii.

De ce umblați oare să setați trenduri,
Plasându-vă ca niște impostori
Prea sus, pentru ce construiți în gânduri,
Cu stil actoricesc de amatori?

De ce vă credeți demni să le dați lecții,
Celor care nu-și pun mintea cu voi?
Oricât doriți să le intrați în grații,
Oamenii nu au astfel de nevoi.

Ce trist e să trăiți în falsitate!
Să nu mai știți cum sunteți, cum ați fost,
Vă mințiți cu realități mimate
Care nici pentru voi nu au vreun rost.

Încă-i blamați fără nici o rușine
Pe cei ce știu de liberul arbitru.
Ei tac decent, privind de la-nălțime
Discursul vostru fals, de la pupitru.

Printre atâtea drepturi încălcate,
Subzistă încă dreptul de a fi…
Puneți-vă poveștile-ntr-o carte
Și învățați ce-nseamnă „a trăi”.

OMAGII. STATUI

Mi-ar plăcea să văd în urbe, semne-ale culturii noastre:
Pictori, sculptori, scriitori…fiindcă lumea… nu-i cunoaște.
Mi-aș dori, în Piața mare, să văd chipul lui Cioran…
Pe-al lui Blaga, pe-al lui Goga, sau chiar pe al lui Tulpan.
Poate Nicolae Lupu, un istoric renumit,
Ce-a lăsat comunității un tezaur infinit…
Sau actorul Calboreanu, jucând în a sa grandoare
Ca un adevărat domn, rolul lui Ștefan cel Mare!
Pe Vasile Dobrian, pare că l-am dat uitării,
Pictor și poet român, ce-a adus doar cinste țării.
Etnograful Irimie, folcloristul „stadt”-ului,
A pus bazele solide, Muzeului satului.
Sunt atâtea nume mari, ce răsună cu mândrie
Prin atât de multe părți…dar aici, lumea nu-i știe.
Fiecare dintre-aceștia, români dragi, de-ai locului,
Merita-vor o statuie în mijlocul burgului.

PUNCT DE VEDERE

Oameni, chipuri, actori sau măști…
Orbecăind prin viață,  prea grăbiți,
De prea puține ori îndrăgostiți
Și-aproape niciodată fericiți.

Statistici, diagrame, ecuații..
Romanul eronat al vieții noastre,
Ce ne constituie în triste castre
De entități ce plăsmuiesc dezastre.

Justiție, dreptate, echitate..
Cuvinte prea confuze pentru noi…
Cu suflete-aruncate în gunoi,
Și nulități care se vor eroi.

Articole, compuneri și mesaje…
Neadevăr malefic prin ziare,
Scrise brutal din simțăminte-avare,
În vremuri tulburate și bizare.

Secunde, ore, zile, săptămâni…
Iar noi, stăpânii lor, le irosim.
Nimeni nu ne-a-nvățat să le trăim
Și-ncet – încet…încetăm să mai fim.

ESCALĂ ÎN VIITOR

Demult, demult, mi-am tot dorit
O altfel de călătorie
În viitor, în asfințit
Să văd, mâine, cum va să fie.

Și m-am urcat pe-un nor de vis
Care m-a dus peste ani mulți,
Deasupra marelui abis
A pământenilor desculți.

I-am întrebat, cum au ajuns
În acest stadiu degradant?
Iar ei mi-au spus, apăsător
Că ce-i întreb e redundant.

Că noi, cei dinaintea lor,
Cu inimile înnegrite,
Făcut-am totul incolor
Iar viețile ne-au fost stârpite.

Săgeți stropite cu otravă
Pluteau, ca pe un câmp de luptă.
Iar noi, ne-am transformat în lavă,
Și-ntreaga lume a fost ruptă.

Că ne-am ucis unii pe alții
Pentru idei irelevante,
Pentru nimicuri, aberații,
Ce-au făcut din suflete, gloanțe.

C-am ignorat atâtea semne
Ce tuturor ne-au fost trimise;
Iar noi, am găsit că-s nedemne,
Acele sfinte recipise.

Și după-atâtea mii de ani
Oamenii nu au înțeles
Că prin putere și prin bani
Doar ură și războaie țes.

Și tot ce însemna pe timpuri
Adevărata bucurie,
Pentru noi a ajuns să fie
O mult râvnită utopie.

Tot ei mi-au spus cu indignare
Că fericirea pentru noi,
Însemna să-i vedem pe ceilalți
Cum se îneacă în noroi.

Unde-ar fi dus o-astfel de lume,
În care nu mai trăiau oameni,
Ci doar carcase putrezite
Cu mintea îngropată-n galbeni?

Doar spre sfârșit, spre restartare,
Salvând ce a mai rămas viu…
Un munte, trei păduri, o mare…
Că-n rest, am lăsat doar pustiu.

Acum îți pare incredibil.
N-ai ce să faci, drag cititor…
Deja-i târziu…ireparabil;
Mi-a spus un om din viitor.

SUFLET PLIN ÎN GOL ALPIN

Ce liniște catastrofală se-așterne-n lume, ceas cu ceas
Și din tot ce purtam în inimi, parcă nimic n-a mai rămas.
Dar când picioarele-obosite ne duc adesea-n gol alpin
Se schimbă, ca printr-o magie, sufletul gol în suflet plin.

Cât de ușor plutim pe creste, pe stânci dezbrăcate de straie
Purificate de zăpezi și de stropii imenși de ploaie.
Iar aerul plin de emoții culese din bucăți de nor
Ne-alină blând orice durere și ne hrănește orice dor.

Acolo-n lumea de poveste, sub bolta mărețului cer,
Grotescul lumii eferente, se descompune-n efemer.
Iar lumea basmului descinde în ochi, în inima și-n gând,
Și zâna munților coboară cu noi, de mână,  pe pământ.

Soarele blând cuprinde tandru fiece trup, cu-ale lui raze
În mângâieri dumnezeiești și-n recitări de sfinte fraze.
Dispare-acolo orice boală, ne întâlnim cu cei plecați,
În gol alpin, ne aparținem; cu toții suntem vindecați.

DOR DE CEAHLĂU

Există-un loc în lumea noastră unde-l aud pe Dumnezeu;
Este un munte ce rămâne și astăzi, universul meu.
Acest colos cuprins de vrajă, urcând pe vârf, căzând în hău,
O nestemată pentru mine este iubitul meu Ceahlău.

Muntele sfânt,  Olimpul nostru, scăldat în dumnezeiești raze
Privește trist și-ngândurat ale-omenirii metastaze.
Iar sus pe Toaca, între ceruri, așezământul elizeu,
Ne pune sufletele grele în mâinile lui Dumnezeu.

Ce simțăminte-nălțătoare îmi trec prin suflet, ca o boare
Când pasul obosit mi-ajunge în vârf,  pe Ocolașul Mare!
Acolo, cerul și pământul se întâlnesc în veșnicie
Și voci dumnezeiești, uitate, prin părul despletit ‘mi-adie.

Cărările bătătorite de rădăcinile-ancestrale
Mă-ntorc în paginile scrise despre istorii milenare;
Iar drumul greu mi se preschimbă, în basm, așa…ca într-o vrajă.
Ce dor imens mi-e de Ceahlău…ce dor îmi e de sfânta strajă…

PREAMBUL
(pentru Paula și Cristian, 22 august 2021)

Astăzi, voi doi, un el și-o ea,
Începeți o călătorie
Și-oricum v-o veți imagina…
Vă spun că…altfel o să fie.

Acum totu-i imaculat,
Îmbrăcat în speranță vie.
Priviți spre-un viitor curat,
Învăluit în bucurie.

Albul de azi va fi și roz,
Iar uneori va fi albastru;
Și rareori, munți de moloz
Vor apăsa pe traiul vostru.

Veți alerga neîncetat
Să construiți ce-aveți în vise;
Veți suspina, printr-un oftat,
Că multe… nu au fost atinse.

Veți zămisli-n iubirea voastră
Prunci îngerești, trimiși din cer.
Iar noaptea lungă și albastră
Va fi al vostru grănicer.

Vor zbura anii ca o boare…
Ca o pală fină de vânt…
Dar voi puteți să-i dați grandoare
Prin dragoste și prin cuvânt.

Pe cei ce intră-n casa voastră
Cu tot ce-aveți, să îi cinstiți,
Deși…când vă va fi mai greu,
Mulți, vor rămâne neclintiți.

Indiferent ce-aveți și cât,
Să știți c-acestea sunt detalii.
Sunt oameni ce-au făcut averi
Și-au devenit niște canalii.

Esența vieții, profunzimea,
Vine din lucrurile simple;
Din „împreună”… din iubirea
Sădită prin sărut, pe tâmple.

Viața nu-i fără încercări;
Unele tind să vă distrugă.
Să fiți discreți și să fiți demni!
Iubirea, tot ce-i rău, alungă.

Și de vreodată unul cade,
Celălalt să îl țină-n palme.
Și pe-orice terți, pe-orice iscoade
Să le-ocoliți cu gânduri calme.

Povestea voastră-o scrieți voi;
Eu v-am schițat doar preambulul.
Aș vrea să nu uitați nicicând,
Niciunul, care vă e rolul.

De-i ceva sfânt pe-această lume,
Ceva unic, indestructibil,
Îmi vine-n minte-un singur nume:
„FAMILIA”…infailibil…

Indiferent prin ce veți trece,
Indiferent ce-or zice unii,
Să înțelegeți că de-acum
Sunteti voi doi… și restul lumii.

MIRESME DIVINE

Din aceste poetice încăperi lacustre
Prin ferestrele calde-ncărcate de timp,
Mireasma născută din flori de anotimp
Îmi întinde sfios o mirifică luntre.

Confuză din fire, îmbătată-n parfum,
Aș vrea să plutesc ușor peste apă,
Să-mi fac din petalele roșii o capă
Și-apoi să mă-nalț în perdeaua de fum.

Dar parcă mirosul acesta angelic
Trimis de departe, din grădina din cer,
Nu-l poate-mbăta pe-al meu temnicer
Ce-n inima-i neagră se-opune eroic.

Și cad în visare, ținută pe palme
De stropii de apă și florile vii,
Ce-n mine sădesc simțiri de copii
Și suflu divin, în venele calde.

De sus mă privesc, în locul magnific
Nu vreau să mai plec, sunt parte din el;
Fiindcă fiecare-și dorește-un castel
Cu-aromă de înger și cu aer biblic.

–––––––––
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu