×

Puterea de-a ierta si iubi semenul …

Puterea de-a ierta si iubi semenul …

Marin VOICAN – GHIOROIU

„Ca să vedeţi că port în suflet multe amintiri din acele vremi dragi mie, voi publica o nuvelă, „PUTEREA DE-A IERTA” ai cărei eroi au trăit, iar locul acela bătut de soartă… pe cae l-am văzut, încă mai purta pe atunci urmele unei gospodării ce-a fost înghiţită de cei care şi-au lărgit proprietatea în Grădinarii Bucureştiului, în apropierea Dâmboviţei…”

132 Puterea de-a ierta si iubi semenul ...

PUTEREA DE-A IERTA

“Ce nemilos mai bate vântul ăsta!… Dacă s-ar opri odată. Frigul mi-a cuprins întreaga fiinţă. Nu mai sper să apuc să trăiesc până mâine. Tare mult aş dori să mai văd o rază de soare că-mi atinge genele şi-mi mângâie sufletul. Dumnezeule!… ce se-ntâmplă cu mine?

     M-a cuprins o căldură sufocantă… Of-of!… mi se închid ochii de somn. De-aş mai rezista câteva ore să nu adorm. Nu, nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde, am trecut  prin momente şi mai grele. Mi-e cald şi simt că-ncep să mă ridic ca o năframă purtată de unduirea zefirului primăvăratic. Ştiu că această toropeală care m-a cuprins… mă poate duce spre neant.

    Ce linişte!… Cerul şi-a aprins lumânările în altarul infinitului, numai ele-mi trimit o infimă speranţă. Şi, dacă am să închei socotelile cu viaţa?  El mă veghează şi-mi ţine aprinse acele îndepărtate lumini, altfel cum am să pot călători spre drumul robilor?

  Of!… nu se poate, este incredibil ca într-o noapte să nu treacă măcar un singur om prin colţul străzii şi să-mi întindă o mână de ajutor.”  Deodată se apropie de el un căţel roşcat, care începe să-i lingă mâinile  îngheţate.

      –  Sufleţelul meu, ai venit?… Pe unde mi-ai umblat, Tărzănel? Hai, vino lângă mine!… Aşa, mai aproape, drăguţule. Fă-ţi şi tu loc sub zdrenţele astea. Ţi-o fi şi ţie frig, ai?… Dragul meu prieten, te-am aşteptat… Iar m-a cuprins frigul!… Bârrr!…  Vino să ne încălzim. Pe o vreme aşa geroasă, ce bogaţilor le pasă de cei loviţi de soartă, lipsiţi de hrană şi fără casă?… Tu ai mâncat ceva? Hai…ia un colţişor de pâine, atât mi-a mai rămas. Mă săruţi!?… Ce bun eşti!.. numai tu nu m-ai părăsit. Dragul meu, cât mă bucur că ţi-ai adus aminte de mine, altfel cu cine-mi petreceam pustiita asta de noapte, şi cu cine stăteam de vorbă?…

În zorii zilei, un singur călător, dintre sutele de grăbiţi, cu suflet de om,  s-a oprit să vadă cine zace în colţul străzii, acoperit cu o pătură militară făcută ferfeniţă şi câteva cartoane puse, drept paravan, să nu-l acopere zăpada viscolită.

L-a mişcat. Omul era sloi de gheaţă, murise fără să   mai vadă soarele dimineţii. Bietul căţeluş privea cu micuţii lui ochi, ca două mărgele de antracit, la mâna ce-l mângâiase şi-l ţinuse la pieptul lui toată noaptea. Numai cel ce nu are puterea  de-a înţelege sufletul acestui devotat şi credincios prieten al omului, înzestrat cu o inimă de aur, nu are puterea să-i vadă bobiţele de mărgăritar ce i se scurgeau pe botişorul lui plin de promoroacă transformată în ţurţuri. Deodată a-nceput să scoată nişte urlete sfâşietoare, fiindcă înţelesese că cel care-l crescuse a plecat pentru totdeauna. În sfârşit, salvarea a venit la timp să ridice un cadavru. Printre lucrurile găsite asupra lui se afla un caiet soios, pe care-l răsfoia un brancardier de la morga, în momentul când i-au fost inventariate „bunurile”. Printr-un prieten care lucra la criminalistică, am reuşit să aflu câteva mici crâmpeie din viaţa acestui om năpăstuit de-o soartă nemiloasă.    Pe copertă scria cu litere mari. „ÎN PĂDUREA VIEŢII MELE” – din care am să redau un mic fragment, pe care l-aş numi testamentul celui necunoscut din cimitirul săracilor, poziţia 13, având mâzgălit cu vopsea neagră pe crucea jertfirii, „NECUNOSCUT”. „Am venit pe lume fără voia mamei care m-a lăsat într-un coş de nuiele la uşa a doi bătrâni din cartierul Lemaitre’ (astăzi Văcăreşti), strada Livada cu Duzi Nr.13A, în apropiere de grădinile răposatului neica Ion Coandă Tănase, tatăl minunatei noastre cântăreţe, Maria Tănase. Am fost crescut de mama şi de tata, Dumnezeu să-i ierte şi să le fie ţărâna uşoară, cu multă dragoste. Tata muncea la grădina lui neica Tănase, pregătea bălegarul pentru straturile de flori.  Mama trudea dimineaţa într-o spălătorie la abator, iar după amiază ajuta la prepararea mâncării în cantina fabricii de încălţăminte Mociorniţa.

Pot să spun că am avut o copilărie fericită, fiindcă am crescut printre flori: crizanteme, narcise, lalele şi bujori. Când m-am făcut mai mare, tata mă lua cu el şi mă lăsa în grija lui Nelu Busuioc, care m-a învăţat să pregătesc buchetele de flori,  pe care le duceam la clienţi. Eram tare bucuros când vedeam că au încredere în mine şi, nu de puţine ori, mă alegeam cu ceva bănişori de buzunar. Seara târziu, când îl ascultam pe nenea Nelu cum cânta la vioară, îmi venea să plâng, aşa mă cuprindea o tristeţe neexplicabilă, că o chivuţă mi-a spus mai în glumă, mai în serios: „Băiatul ţaţii, nu pune la inimă, că toată viaţa ai să oftezi din greu…” N-am luat-oi în seamă, ba am crezut că-şi bate joc de mine şi ori de câte ori încerca să vină aproape de mine, îmi găseam de treabă şi plecam, ori cântam la fluier şi mă prefăceam că n-o văd. Altă seară, când nu mai aveam nici un motiv să mă car…, mi-a spus:  „Băieţele, nu vrei să-ţi ghicesc în ghioc? Dă-mi mâna stângă să-ţi văd linia vieţii… Mai cu voie, mai din curiozitate i-am întins palma. S-a uitat ca la ceva straniu, s-a înnegrit şi mai rău la faţă, şi a rămas cu gura întredeschisă, dar nu  a scos nici un cuvânt; părea cuprinsă de spaimă şi fără să vrea a lăsat să-i cadă palma mea în poală. S-a ridicat uşor, şi-a făcut cruce şi în momentu când s-a depărtat am putut să descluşesc o vorbă care mi-a rămas în minte toată viaţa:  „Ptiu-ptiu!… Du-te pe pustii, soartă blestemată…”  A doua zi m-am sculat cu noaptea în cap şi am mers la neica Tănase să-ntreb de Frusina lu’ dedu Pandele. Nu mică mi-a fost mirarea, când mi-a spus un grăjdar că a plecat la Bălţi cu un tătar.

 –  Ce ştii tu, guţane, despre muieri, poţi să-mi spui? Ţi-o fi căzut cu tronc ţigăncuşa?…

–      Nu râde de mine!…

–      Mă vezi că râd?

–      Nu…

–      Atunci de ce nu m-asculţi până la capăt, să-ţi spun ce ştiu despre Frusina ta, care ţi-a ghicit în pamă aseară. Zi că nu-i aşa?

–      A spus şi ea, acolo… nişte vorbe pe care nu prea le-am înţeles; dar tu de unde ştii?

–      De la ea.  Aseară s-a culcat la mine, i se făcuse dor să petreacă… Am băut o jumătate de rachiu şi când a prins să i se dezlege limba, mi-a spus ce-a văzut la tine-n palmă.

– Zi-mi, e de rău?

– Guţane, nu pot să-ţi spun… A dracului de tuciurie m-a pus să jur că nu divulg la nimeni secretul; dar să dea Domnul să se fi înşelat.

–      Cred că vrei să mă sperii, dar află de la mine că nu-mi este frică de bazaconiile pe care ţi le-a spus.

Mai bine spune-mi unde-ţi este gagica?

–             Nu-i stătea bine cu mine care aveam grijă de ea şi de ăl bătrân; s-a luat după tătar, fi-i-ar slutu’ al dracului! Îmi spunea câteodată, când o mai loveam, că nu-şi ţinea gura; mă ameninţa că dacă mă port urât, se duce după tătar. Când lua câte-o cinzeacă în plus, îmi zicea că tătarul o îndrăgise de când era o zgâtie de fată…pe la unsprezece ani, iar toanta nu şi l-a mai scos din cap până în ziua de astăzi. Ce crezi, i s-a prăpădit păgânului muierea şi l-a lăsat c-o ciurdă de puradei mici, vreo trei-patru… (dacă nu mai mulţi, că ăştia se-mulţesc precum iepurii), când pe la cântatul cocoşilor de ziuă a venit tâlharul şi-a luat-o, când eu mă nimerisem să dau fân la gloaba aia de iapă, pe care n-o mai satură Dumnezeu, mâncau-ar dalacu! S-a dus proasta să-i crească plozii şi să-i facă demâncare alui slutit. Dacă  l-ai vedea cum arată…, zici că-i Nichipercea: are faţa tăiată ca scoarţa de ceran… L-au crestat şuţii din Cuţarida pentru o duducă înfocată pe care ar fi necinstit-o. Dacă o să se-ntoarcă vreodată, cu mine n-o să mai dea ochii! Nu sunt prostul ei…

Şi-a luat biciul din cuier şi a plecat lăsându-mă cu gura căscată de ce auzisem. După câteva zile nu mi-am mai amintit nici de Frusina, nici de supărarea grăjdarului, doar gândul la cuvintele pe care le rostise chivuţa, când se depărtase de mine, nu-mi dădea pace, revenea în mintea mea ca o pasăre neagră care-mi ciocănea în tâmplele capului. Tata care avea de treabă cât nu putea să facă faţă, mă ruga să-l ajut, să-i aduc sculele, să scutur sitele, să pregătesc masa, şi multe altele că viaţa şi-a reluat cursul fără alte incidente.

Fratele mai mare al duduii Maria, nenea Franz,  mă lăuda la ceilalţi copii că sunt harnic…priceput, şi ţinea foarte mult la mine.  Nici nu ştiu cum a trecut vremea de repede, că am fost luat în armată şi, imediat după ce am depus jurământul, am ajuns pe front. Eram foarte tânăr, nu împlinisem nouăsprezece ani, dar eram robust    şi-mi plăcea să muncesc oriunde  mă puneau. Văzându-mă că mă pricep atât la mânatul caiilor, îngrijirea lor, dar mai ales la pregătirea mâncării (îndeletnicire pe care am deprins-o de la mama Ana), când îmi venea rândul la bucătărie; în câteva luni am reuşit să devin foarte apreciat de comandantul de divizion, şi la propunerea dânsului am fost avansat ca ajutor de bucătar la popota unui spital de campanie.

Nu voi povesti prin câte necazuri am trecut, dar războiul mi-a adus cea mai mare nenorocire a tinereţi mele: am fost rănit de-o schijă de brand (tocmai când treceam cu batalionul pe sub poalele munţilor Tatra din Cehoslovacia), care mi-a tăiat tendonul lui Achile, şi de-atunci toată viaţa am mers ca un răţoi, de unde-mi trag şi porecla de Răţoiu.

M-au reformat, iar în anul următor când se terminase războiul m-am căsătorit cu Florica, o fată de prin partea Gorjului, de pe valea Amaradei. Dumnezeu ne-a dat o fată şi un băiat, pe care i-am crescut cu dragoste şi cu milă părintească, aşa cum au făcut şi bătrânii mei, pe care nu i-am mai găsit în viaţă când am venit de pe front.

Am reuşit să ne facem o căsuţă din paiantă alături de-a altor bătrâni care veniseră de prin Bucovina, (erau refugiaţi, vai de ei… ruşii băgaseră spaima în românii noştri), să avem unde trage, că tare-i necăjit omul care trăieşte pe drumuri şi n-are unde să-şi pună capul ca să se odihnească. Soţia mi s-a îmbolnăvit de tuberculoză, că într-un an a plecat spre ceruri şi am  rămas cu Măriţa de şapte ani, iar Mitruş avea patru; cum e mai greu pentru un bărbat să se descurce cu doi minori în acele timpuri nenorocite de după război… cu sărăcie, foamete şi mizerie. Mi-am reluat vechea meserie de florar, şi câştigam binişor (nici să mă scald în belşug, dar nici să mor de foame), mă descurcam cum zice tot omul care munceşte cinstit.

Într-un târziu, cam prin cinzeci şi trei, dacă-mi mai aduc aminte, am cunoscut-o pe „Mama” cea care m-a uitat în coşul cu nuiele la poarta moşului Artenie Marin, cel care m-a crescut cu trudă, dar m-a iubit ca pe propriul lui copil până în momentul când a-nchis ochii. Mi-au spus câţiva vecini că, atunci când  a închis ochii, mi-a  şoptit numele: „Doru meu!…”

De fapt… pe mine în acte mă chema Dumitru Mihai, dar aşa mi-a rămas numele de Doru, că numai la noi la români acest cuvânt e unic în felul lui: exprimă cea mai adevărată iubire a omului pe pământ. „Mama” cea care mi-a dat viaţă, înainte de-a trece în lumea celor drepţi, a venit într-o zi de sfintele Paşti, (era măicuţă la mânăstirea Cernica) şi m-a rugat cu lacrimi în ochi s-o iert, că are sufletul încărcat de un mare păcat, de-a mă fi părăsit când eram mic şi neajutorat. Îmi pare rău că nu am plâns şi eu atunci cu ea, dar sufăr şi acum pentru acea fiinţă bătrână, care avea ceva din înfăţişarea heruvimilor.

Privirea ei umilă m-a făcut să înţeleg întreg calvarul pe care-l dusese: suferinţa unei mame tinere care a fost aruncată în stradă de nişte părinţi fără suflet, neiertându-i greşeala de-a fi iubit cu adevărat, sacrificiul pe care l-a făcut să mă nască.

  Puteam să n-o iert!… Ce rău îmi făcuse? Ştia cineva cât pătimise în aceşti ani până să vină la mine? Cum se pot număra orele, zilele, lunile, anii care au făcut-o să se zbuciume ca un condamnat fără vina lui; nopţile de insomnii, gândul ce-o frământa că propriul ei copil (pe care-l vedea printre rosturile de la gardul grădinii de flori, unde mă jucam, dar nimeni nu o cunoştea) nu-i mai aparţine şi n-avea cui să-i spună chinul ce o rodea în suflet.  Sunt sigur  că a vărsat râuri de lacrimi cu gândul şi sufletul la mine, rugându-se Domnului să-i ierte păcatul, iarpe mine să mă ferească de rele.   Arătaţi-mi instanţa de judecată ce ar trebui s-o pună în lanţuri pe această plăpândă femeie şi, ce pedeapsă mai mare ar găsi să-i dea acestei fiinţe.Ce închisoare poate fi mai înspăimântătoare decât neliniştea sufletească, regretul şi mustrarea de conştiinţă ce roade ca rugina, sfarmă precum apa îngheţată între crevasele munţilor, usucă şi sfâşie totul… precum vântul sălbatic sau arşiţa deşertului; lasă tăciunii mocniţi ai unui dor nestăvilit pentru copilul aruncat şi, în ultima clipă a vieţii are o singură ei speranţă, ca cel pe care l-a adus pe lume să-i dea binecuvântata iertare. În faţa Ta, Dumnezeule, oare… eu trebuie s-o iert pe mama mea?!… Ce sunt eu pe acest pământ, Judecător? Am puterea de-a înţelege un suflet chinuit?… Pot eu să condamn pe mama care m-a născut şi a suferit pentru o iubire neâmplinită?

Sunt neputincios, dar spun că i-am iertat greşelile, cum şi mie mi-au iertat cei care m-au crescut, cei care mi-au venit în ajutor ori de câte ori am fost în pragul disperării. Trebuie să amintesc: mama venise într-un moment destul de trist pentru mine.Destinul nemilos  mă lovise cum nu se poate mai crunt: căsuţa pe care-o ridicasem cu truda mâinilor mele, fiind ajutat de buna mea soţie, mi-a luat foc, iar copilaşii mei au ars de vii, că  n-am avut ce să înmormântez… decât nişte oscioare scrumite. Aşa am rămas pe drumuri şi, din rău în mai rău, nu am mai avut puterea şi nici curajul să mă mai ridic la suprafaţă din acel noroi ce m-a atras spre cele mai negre  hăuri şi mi-a distrus viaţa. Dacă cineva mă întrebă de ce nu mi-am pus capăt zilelor, îi spun că am credinţa în învăţătura supremă a Mântuitorului, care ne-a spus să nu ne dăm sufletul celui rău, căci viaţa ce ne-a fost dată, trebuie s-o trăim aşa cum suntem ursiţi.

   De-abia mai târziu, prin optzeci şi cinci, am aflat cine mi-a dat foc casei. Era fiul unui grădinar care voia să-mi ia locul pentru a-şi mări proprietatea. Pe acele locuri blestemate, un alt blestemat a trecut cu buldozerul şi a rămas totul în paragină, că nimeni nu mai ştie cam pe unde am locuit. Astăzi mă uit de pe digul de beton cum cresc tufele de mărăcini şi stuful… hrănindu-se din cenuşa copiilor mei.

Toate şi toţi primesc după faptele lor. Istoria are un fel al ei de-a se repeta şi a nu ierta pe cei care au fost nedrepţi. Numai un bun credincios, cum şi eu m-am socotit toată viaţa, se roagă şi spune: „Doamne, bunul meu părinte, iartă-i că nu au ştiut ce fac!” Noi suntem datori prin credinţa nestrămutată şi dragoste faţă de semenii noştri, să ne iubim şi să ne ajutăm ca oameni. Numai iubind oamenii şi iertând când ni se cere de către semenii noştri, vom căpăta liniştea sufletească, vom fi mai drepţi, mai buni, ne vom putea odihni în linişte şi pace deplină.

Viaţa mea a fost ca o pădure care a-nverzit, apoi i s-au uscat crengile, focul a cuprins-o de mai multe ori, dar am reuşit să trăiesc, fiindcă am iubit viaţa şi florile, şi am avut tăria să iert fără să cer recompensă. Acesta e drumul de urmat pentru omul de omenie. Să ştiţi că pădurea nu moare niciodată, doar…”

Restul scrisului nu se mai vedea, vremea rea ştersese crezul unui OM… ce-l lăsa ca testament urmaşilor. Am recitit caietul de mai multe ori, şi un gând nu mi-a dat pace multe nopţi nedormite, întrebându-mă retoric: inimă de om, inimă iubitoare de câine, inimă de mamă…, fiecare a iubit în felul ei şi, prin această iubire pentru cel care-ţi este semen se transformă într-o dăruire de credinţă, face ca această putere magnifică de-a ierta, să ne îndrepte spre drumul dumnezeirii sufletului, umanizarea omului, fiindcă avem nevoie în permanenţă să fim în contact cu divinitatea. Şi, când mă gândesc la cele ce-a scris, că sub o movilă de pământ zace trupul unei fiinţe ce-a pătimit enorm, dar a fost în permanenţă cu gândul, vorba, fapta şi sufletul alături de semenii lui… ca orice trecător prin viaţă, dar n-a avut parte să-i fie imortalizat numele pe sfânta  cruce, fiindcă cei care au această îndatorire creştinească, le-a fost mai uşor să scrie ”NECUNOSCUT”. De-aceea spun:  şi pe ei trebuie să-i iertăm că nu ştiu ce fac, dar trebuie să li se aducă aminte din când în când, să nu uite că Dumnezeu le-a dat viaţa şi i-a creiat după chipul şi asemănarea Sa.

Puterea de-a ierta şi a iubi semenul tău, te face să fii mai aproape de bunul Dumnezeu!

Marin VOICAN – GHIOROIU

recomanda si Serialul „Ne vedem la Paris” – CLICK AICI

Partajează acest conținut:

“In gradina raiului folcloric“ este titlul uneia dintre cartile folcloristului, scriitorului si compozitorului de marca Marin Voican-Ghioroiu, dar i se potriveste intregii activitati, sunand ca un ecou al unei invitatii sa pasim in acest rai.

3 comentarii

comments user
pavel

Doamne,ce lectie de viata!! Omul acesta a avut un suflet de o maretie extraordinara prin firescul pe care si l-a insusit ca principiu de acceptare a destinului..Nu numai ca a suferit dar n-a cracnit si nu s-a razvratit .A luat viata asa cum i-a fost croita si,mai mult decat atat,a trait demn in durerea,saracia si neputinta lui de a se ridica .
,,Numai iubind oamenii şi iertând când ni se cere de către semenii noştri, vom căpăta liniştea sufletească, vom fi mai drepţi, mai buni, ne vom putea odihni în linişte şi pace deplină.”
Ce am putea noi,ceilalti,sa adaugam?

Cutremuratoare pilda ce ar trebui sa ne puna pe ganduri..Iata ca nu pozitia sociala,nu averile,nu doctoratele fac din oameni icoane vii spre care sa ne oprim cu luare-aminte..Doar sufletul…acesta trebuie sa fie templu.

Multumim pentru acest popas spiritual!

comments user
Marin Voican-Ghioroiu

Distinsă doamnă MARIA PAVEL,

Vă rămân îndatorat pentru frumuseţea cuvintelor domniei voastre pe care le-aţi scris în acestă „pagină de viaţă” a unui om (despre care am scris), şi vă rog să primiţi un cadou de suflet din partea mea, iar dacă o să vă placă, sunt un bun amic pentru toată lumea.

Sărutări de mâini şi să aveţi o zi plină de bucurii.

Cu recunoştinţă şi stimă,

Marin Voican-Ghioroiu

comments user
pavel

Materialul supus atentiei cititorilor genereaza aceasta stare de spirit.Si e foarte bine ca exista astfel de pilde care induc intrebari existentiale si provoaca schimbari de atitudini ,implicit o intoarcere in sine mai cu luare-aminte.
Multumesc frumos pentru aceste frumoase melodii,intr-adevar de suflet.

Publică comentariul

You May Have Missed