Jurnalul, spune Gala Galaction, este un păcat al scriitorilor. Nu se pot resemna, cu una, cu două. Când tiparul le este interzis, când nu mai pot trage râu de cerneală la lumina zilei, ei intră sub nisipuri ca unele râuri africane, ca să scoată capul undeva departe, departe… dincolo de moarte. „Jurnalul unui pseudofilosof”, de Arşavir Acterian, este un astfel de râu, al cărui subteran itinerar s-a mutat la suprafaţă, în lumină după zeci de ani. Am avut bucuria să fiu prezentă la Editura Cartea Românească la lansarea cărţii şi să obţin, după o aşteptare „la coadă” de două ore, un autograf şi promisiunea unui interviu. Autorul „Jurnalului” a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor adresate cu sinceritatea ce-l caracterizează.

***

Sabina MĂDUȚA: Stimate domnule Arşavir Acterian, începeţi scrierea Jurnalului în anul 1929, continuaţi până în 1945 şi deodată o pauză. Reluaţi însemnările din 1966 şi continuaţi până în 1988. De ce aceste întreruperi?

Arşavir ACTERIAN: Din 1946 devenisem negustor de cărţi şi deschisesem un magazin împreună cu prietenul meu C. A. Donescu. Soţia lui, dna Donescu, stătea în magazin şi vindea, iar eu eram acela care trebuia să aducă marfa în magazin, adică să umblu după cărţi rare, după cărţi vandabile şi asta mă confisca total, nemaiavând timp şi pentru Jurnal.

Sabina MĂDUȚA: Pe de altă parte dumneavoastră aţi şi publicat în presa vremii…

Arşavir ACTERIAN: De la început mi-am risipit articolele prin diferite publicaţii cum ar fi: Vremea, Ulise, Axa, Discobolul, Da şi Nu, Fapta şi altele.

Sabina MĂDUȚA: Ştiu că dumneavoastră aţi fost arestat şi condamnat. În ce împejurări?

Arşavir ACTERIAN: Am fost întrerupt în plin exerciţiu al profesiei de anticar, luat şi dus la Malmaison, unde mi-am lămurit cauza arestării mele. Eu fusesem coleg de şcoală cu Constantin Noica, pe atunci urmărit ca şi alţi intelectuali de seamă pentru diverse chestiuni de cultură cu implicaţii politice. I-aş aminti pe Ionel Teodoreanu, Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, pe Barbu Slătineanu, care a murit în timpul anchetei, pe Mihai Rădulescu, care s-a sinucis acolo.

Sabina MĂDUȚA: Ştiu că nu acceptaţi idea răzbunării, că respingeţi legea Talionului, amintind de Mircea Vulcănescu, care s-a jertfit rugându-se să nu fie răzbunat pentru suferinţele sale. Pătimirile însă nu le-aţi uitat…

Arşavir ACTERIAN: Mi-amintesc de prima anchetă petrecută în subsolul unei clădiri, o pivniţă mare ce avea la mijloc o droaie de ustensile necesare unor torturări fizice. La sinistra reprezentaţie au fost prezenţi bineînţeles anchetatorul şi vreo şase civili care mi-au pus tot felul de întrebări. Răspunsurile mele fiind nesatisfăcătoare şi nesatisfăcându-i, s-a dat ordin celor doi măgădani prezenţi să înceapă spectacolul, tortura. Măgădanii m-au bătut la tălpile picioarelor. Am rezistat cât am rezistat, după care am început să urlu. Au continuat să mă lovească până când mi-am pierdut cunoştiţa. M-au luat apoi pe sus şi m-au dus în camera unde mă aştepta un coleg de suferinţă care trecuse deja printr-o similară încercare. Bietul meu partener de puşcărie mi-a aplicat un prosop muiat în apă rece pe picioarele mele umflate, timp de o săptămână şi mai bine, până când am putut face câţiva paşi prin sinistra mea reşedinţă. Mult mai tânărul meu companion de reşedinţă mi-a spus că am scăpat uşor, povestindu-mi mult mai grelele încercări prin care trecuse. Bietul băiat se purta cu mine dumnezeieşte, până ce m-am înzdrăvenit. Am fost judecat, condamnat şi expediat de la Jilava la Aiud şi eliberat odată cu mai toţi condamnaţii politici pe 30 iulie 1964.

Sabina MĂDUȚA: Aparţineţi unei generaţii care a dat nume ilustre culturii române, prin Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Constantin Noica. I-aţi avut ca profesori pe Nae Ionescu şi Ion Barbu, aţi avut prieteni ca Emil Botta şi Marietta Sadova şi sunteţi frate cu Jeni Haig Acterian. În articolele din presă şi chiar din „Jurnal” vă referiţi cu dragoste la personalităţile pe care le-aţi cunoscut îndeaproape. V-aş rămâne recunoscătoare dacă din mierea şi pelinul amintirii aţi recompune pentru noi figura scriitorului martir Vasile Voiculescu.

Arşavir ACTERIAN: Vasile Voiculescu, doctor în medicină, a fost şi poet, unul din cei mai mari poeţi ai noştri, ca autor al Sonetelor scrise spre sfârşitul vieţii, a colaborat activ cu poezii la revista „Gândirea” şi a dat la iveală multe volume de poezii în stil oarecum tradiţional până la vârsta pensionării, după care i-a uluit pe criticii pretenţioşi prin ciclul Sonetelor, aparent asemănătoare cu cele ale lui Shakespeare, dar care vibrau intens prin substratul lor religios. Creaţia doctorului Voiculescu nu se limita la poezii, desfăşurându-se prodigal şi uluitor de captivant în „Povestirile fantastice”, urzind şi un roman intitulat „Zahei Orbul” care te uluieşte prin clarviziunea autorului. Acesta, înainte de a fi arestat şi condamnat, evocă scene de puşcărie, figuri de deţinuţi cu ticurile şi reacţiile lor variate de ai crede că autorul romanului la care mă refer nu se poate să nu fi trecut pe la Jilava, Gherla sau Aiud.

Sabina MĂDUȚA: Când şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe scriitorul Vasile Voiculescu?

Arşavir ACTERIAN: L-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când, după câţiva ani de concentrări împreună cu C.A. Donescu, nemaiputând lucra el ca avocat, eu ca publicist, ne-am hotărât să activăm ca anticari de cărţi. Din iniţiativa Fundaţiei Carol I, văduvită atunci de subvenţii, s-au construit vreo cinci magazine pe terenul ce-i aparţinea şi unde mai târziu s-a deschis o grădină de vară. Magazinele erau închiriate pe o sumă bunicică de bani, pe o perioadă de cinci ani. Prietenul meu Donescu împreună cu soţia lui şi-au vândut maşina şi au închiriat unul din aceste magazine, celelalte din câte îmi amintesc fiind alături de noi: un negustor de icre negre, o farmacie, o librărie şi încă o prăvălie uitată de mine. Prietenul meu a pus biblioteca lui la bătaie şi eu pe a mea. Revenind la Vasile Voiculescu, biblioteca lui a fost una din primele surse de aprovizionare şi nu exagerez să spun de mare atracţie. Poetul locuia într-o casă din strada Dr. Staicovici în care, zice-se, ar fi locuit mai demult Mihail Kogălniceanu. Prima dată când l-am văzut pe poetul Sonetelor era o zi foarte friguroasă, în preajma Crăciunului. Voiculescu m-a dus la bibliotecă. Am rămas năuc de ce am văzut acolo: filosofie, teologie, biologie, poezie, romane, folclor etc. M-am grăbit să aleg cât puteam căra într-un rucsac sau o geantă burduf. N-a fost nevoie să aleg prea mult ca să fac un maldăr de cărţi, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că-i venea greu să se detaşeze de avuţia lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înţeles uşor asupra preţului, eu necăutând să mă îmbogăţesc de pe urma greutăţilor financiare ale unui om pe care-l respectam şi-l iubeam, iar acestuia nefiindu-i în fire să se tocmească. Vasile Voiculescu era atunci bolnav. Aflasem asta de la alt doctor, Constantin Daniel, care a fost şi el un eminent doctor, totodată un erudit, tobă de carte, ştiind limba hindusă, pe deasupra elinist. A fost o bună bucată de vreme preşedintele Asociaţiei de orientalistică. Amândoi au fost buni creştini, fără să bată toba cu creştinismul lor. Dragostea de oameni şi smerenia primau în viziunea şi comportamentul lor.

Sabina MĂDUȚA: Ce impresie v-a făcut doctorul Voiculescu la prima d-voastră întâlnire?

Arşavir ACTERIAN: Vasile Voiculescu m-a impresionat din primul moment al cunoaşterii noastre prin sfătoşenia lui, printr-o anumită sobră sinceritate. De obicei însă era adunat în sine. Aceste impresii tare plăcute mi-au rămas neclintite, deşi mi-a fost dat să-l cunosc în multiple ipostaze. Într-una din vizitele mele am descoperit o carte ştiinţifică a doctorului Voiculescu, de mare însemnătate atunci pentru mine, despre plantele medicinale şi virtuţile lor de leac. Era tare frig în cameră şi eu întârziam să răsfoiesc cartea cu de-amănuntul. Văzând cât mă interesează mi-a făcut-o cadou, şi cum de fapt terminasem cu alegerea cărţilor, m-a invitat ca de obicei în dormitor, unde ceaiul mă aştepta cu niscaiva biscuiţi. L-am reîntâlnit după câţiva ani de la revenirea mea dintr-o călătorie la Peninsula şi Midia, într-un cenaclu de credincioşi ce dezbăteau probleme de soteriologie, contrazicându-se cu ithos şi pathos, şi mi-a plăcut grozav cum Vasile Voiculescu, doctor şi poet, a intervenit cu competenţa omului versat în ştiinţele biologice, aducând argumente care luminau discuţia ce devenise aridă în inconcludenţa cazuistico-filosofică a celor prezenţi.

Sabina MĂDUȚA: Când l-aţi văzut ultima oară?

Arşavir ACTERIAN: Ultima oară când l-am văzut pe autorul Sonetelor ca martor pentru Dinu Pillat într-un proces, m-au cutremurat chipul lui subţiat de boală, vocea lui tristă. Ascultându-l, simţeai cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viaţă întreagă să o realizeze. Puritate? Nu e oare o nălucă a minţii noastre? Năluca asta e totuşi de natură să ne transfigureze măcar o părticică din viaţa noastră. A murit curând după aceea şi nu mi-a mai fost dat să-l revăd ca să-i exprim, ca atâţia apologeţi post-mortem ai poetului, neţărmurită admiraţie pentru omul dintr-o bucată, care datorită viziunii morale şi spirituale a trebuit la peste şaptezeci de ani să suporte câţiva ani de ucigătoare detenţie aşa-zis politică.

——————

P.S. Interviul este inclus în „Cartea Sabinei” la pagina 27. Acolo găsiți și o fotografie făcută de mine d-lui Arșavir Acterian, în una din lungile noastre plimbări prin parcul Herestrău, și o felicitare autograf.

A consemnat

Sabina MĂDUȚA

aprilie 1992 – aprilie 2020

București – Oradea

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…