Sabina MĂDUȚA – Sonete (1)

M-AM RESEMNAT CU GREU

–

M-am resemnat cu greu, cu îndârjire,

Cu buze strânse-am refuzat otrava,

Zbătându-mă din greu cu-mpotrivire

Nevrând să-i gust durerii slava.

–

Plesnită aspru peste ochi şi gură

Înfrântă de oprelişti fără număr,

M-am prăvălit, nemernică făptură,

Căzută în genunchi,fără să murmur!

–

Acum merg liniştită ca asinul

Nainte, înapoi cum vrea Stăpânul,

Mi-e caldă suferinţa ca o soră

–

Nu se-ntrevede drum în depărtare,

Ascunsă-i deocamdată orice zare,

Mă las vârtejului stârnit de horă!

–

CE FOC APRINZI CU ARGINTUL DIN PENIȚĂ

Motto:

…Și umbră în tot locul,de tine-alături sunt,

Căci umbra  e ecoul luminii pe pământ.

(V. Voiculescu – Sonetul 41)

–

Ce foc aprinzi cu-argintul din peniţă!

O viaţă dac-aş arde e puţin,

Să mă pătrund de nobila ta viaţă,

Să mă pătrund de nobilul tău chin.

–

Ca Solveig, dăruită cu credinţă

Pe puntea aruncată de destin,

Renasc din coasta ta ca o fiinţă

De-aceleaşi întrebări să suferim.

–

Nu-s temerile pentru noi măsură,

Nici lumea n-are clasice tipare,

Pendulă între dragoste şi ură

Stă numai Timpul nemilos. Tresare,

–

El, care leagă şi dezleagă totul;

Nemijlocit, stăpânul şi despotul.

–

CHIAR MI-A FOST DAT?

–

Chiar mi-a fost dat să le trăiesc pe toate,

Cruci peste cruci, golgote, laţ de ştreang?

Cerescul şi Lumescul sunt aproape

Nedespărţite precum Ying de Yang.

–

Chiar trebuiesc trăite pân-la capăt,

Fără-ndurare, fără vreo ieşire?

Pe drumuri fără-ntoarceri iarăşi scapăt

Deşi, e scris în inima-mi iubire!

–

Doar când citesc şi scriu,atunci îmi vine

Pergrinând pe mări şi prin sahare

Să zbor ca pasărea în depărtare…

–

Dar dintr-un pat cu gratii lângă mine

Se-aude plânsul mamei „au, mă doare”!

-Ca săgetată mă dau jos din soare!

                –

ÎN MAREA DE CUVINTE 

–

Un tânăr Inorog zburdă-n vâlcele

Pădurile, câmpiile sunt bete,

Eu după el mă iau cu dor,cu sete,

Dând bice repezi, versurilor mele.

–

Cu torsul lui de-un alb imaculat

Apare şi dispare dintre fagi

Cu cornul şi cu ochii lui cei dragi

Vreau să-l momesc la mine în palat.

–

Dar libertatea lui nu se înjugă

Ca frâul de cuvinte să-l ajungă,

Mi-ar trebui o viaţă să-l vânez,

–

Însă nici viaţa nu-i atât de lungă,

Rămâne numai Crezul meu in Crez,

În marea de cuvinte când plonjez!

–

SONETUL 

–

Sonetul, un vitraliu, cu lumini filtrate

Cerneluri vechi, şi-ades îmbietoare,

Iubiri pasionale rămase făr-de moarte

Care trimite barzii pe culmi ameţitoare.

–

Fără să vrei îi recunoşti prestanţa,

Adie din catrene parfumurile fine

Unor apuse vremuri, salvat de eleganţa

Cuvintelor zbucnind, din foile veline.

–

L-a început cu tâlc Messer Petrarca

Urmat apoi de genii pe măsură,

Noi ne îngrămădim să-i umplem Arca.

–

Acesta e Sonetul, Un nobil cavaler

Un personaj de mare anvergură

Învăluit în mantia-i de propriul mister!

–––––––-

Sabina MĂDUȚA

Oradea, 26 februarie 2020