„Și îngerii plâng” de Carmen OLTEAN

BOLOVANI PE ARIPI DE IUBIRE
(În loc de Motto!)

Ce e un calvar pentru tine, pentru altul e minune
Ce pentru tine e un dar, pentru altcineva e un calvar
În fiecare zi poți descoperi ceva nou
Despre tine, despre lume
Cum ar putea unii pretinde că te cunosc
Când tu ești mereu cu altă zi
În desaga care adună noi mărturii
De-am putea ține pasul cu caruselul lumii
Poate-s aripi de fluturi, poate-s bolovani
Noi bucurii, tristeți, amărăciuni,
Toate sunt seva ta, hrana spiritului tău
Duh nou, și rugăciunea ți-e mereu alta
Cu cât ai înțeles mai adânc, cu atât teama-i mai mare
Dumnezeu devine mai profund, milostiv în sufletul tău
De abia ții pasul să te cunoști și să descoperi mântuirea
Cum cred alții că te cunosc
Suntem o bucată de lut, un pumn de tină
În continuă devenire
Lasă-te sculptat de Dumnezeu
Caută de află-ți darurile dăruite de El.

***

ȘI ÎNGERII PLÂNG

Cum îşi poate imagina cineva că te cunoaşte? cum poate să-ți înţeleagă cineva sufletul total? Eu zic că nu poate. De ce? Pentru că nimeni nu ajunge să se cunoască total; fiecare zi e nouă, suntem într-o continuă transformare, nu eşti ca ieri, nu ştii ce îţi aduce azi, nu ştii dacă ai mâine.

Viaţa e o călătorie de la naştere, dar de fapt nu de la naştere ci de la concepţie, până la moarte. Această lungă călătorie, sau nu aşa de lungă, este cât ţi-a fost scris. Nu este totul cum vrei tu, şi mai ales că sunt zile în care nici nu ştim ce vrem; nici că se poate.

Viaţa de zi cu zi, viaţa aceasta dăruită, în care fiecare zi ne poate transforma ea pe noi, noi pe ea, poate fi un dans de acord, poate fi un război în care ai aterizat pe nepusă masă, poate fi o simfonie, o zi îţi poate da o eternitate şi o zi îţi poate da un calvar care pare lung de o viaţă, sau poate să îţi răpească toată viaţa… o zi poate curge ca mierea, şi să îţi pară zbor de fluturi, altă zi poate fi o prăpastie adâncă, întunecoasă, în care poţi cădea aşa de uşor.

Viaţa aceasta fragilă, viaţa aceasta străjuită între cer şi pământ, de îngeri şi de divinitate şi unde chemarea pământului te ţine ancorat în cele lumeşti, când tu vrei să tinzi spre cer.
Viata, acest duet între pământ şi cer.
Viața urcând între rădăcini şi corola trandafirului care vrea să ofere mireasma lui Dumnzeu, în comuniunea cu duhul sfânt.

Şi suntem atât de diferiţi, suntem aşa de mulţi şi totuşi ar trebui să ne regăsim, în singură sferă care contează, cea a iubirii…
Şi fiecare zi adăugată din copilărie, creşti, devii, fiecare zi îţi aduce altă schimbare, ca şi înălţarea unui copac, care nu sta pe loc, el creşte, se dezvoltă, trece prin toate sezoanele, trece prin zi şi noapte, arșiță si furtuni, trece prin transformări, trece prin tăiere, modelare, poate să devină casă, masă, lingură, strachină, uşă, vioară, o continua devenire, continuă transformare, altă servire, altă menire….şi cum am putea ţine pasul, cine suntem, cine eşti, când poate de cele mai multe ori alergi ca să dai şi să faci ceva pentru alţii, nu ai timp să te gândeşti la tine, tu doar înfloreşti sub soarele tău, sub cerul tău, înfloreşti, te deschizi, devii cireşe, încânţi cu gustul tău copiii, bătrânii, iubitorii fructelor tale…cine eşti tu? nu mai ştii, că ai fost prea ocupat să îţi iei soare, apă, cer, să înfloreşti să dăruieşti cireşe…şi cum poate știi cineva din gustul cireşelor tale, cine eşti; poate ştiu sentimentul bun al cireşelor, dar nu o să-ţi ştie cum ţi-a fost rodirea, cum ţi-au fost zilele, nopţile, visele, supărările, trăirile, zbuciumul…

de ce? pentru că ei nu sunt cireşi
ei sunt gutui
ei sunt nufăr pe lac
ei sunt muntele împădurit
ei sunt lanul de grâu cu spice şi maci
ei sunt râul curgător

Şi nu o să ştie nici cireşul cum e să fi lanul de grâu să ajungi pâine, şi nici lanul nu o să ştie cu e să fi cireşul cu cireşe coapte, sau copacul tăiat să devină vioară.
Şi nu o să ştie nimeni cum e să fi miner să găseşti diamantul râvnit, care mândrie de diamant ajunge la logodnică pe deget ca mărturie a iubirii a doi îndrăgostiţi, simbol de puritate a unirii dintre două fiinţe cu inimi pulsând, acest diamant, ieşit la lumina din noroaie adânci, acest diamant paradă pe degetul fecioarei îndrăgostite, sărbătoreşte truda minerului pe viaţă. Acest diamant râvnit ajunge la regine care hotărăsc soarta unei ţări, a oamenilor , acest diamant dur, se lasă scos din matca lui, şlefuit, din noroi, ajunge strălucitor, din timp zăcut s-a dăruit.

Cum ar crede unii că te cunosc?
Dumnezeu ne-a dăruit un univers complex, aceasta măreţie a naturii, şi fiecare din noi are un destin, fiecare are o rugă, fiecare are o călătorie, şi poate ne întâlnim unii cu alţii că aşa ne-a fost scris, ne intersectam, ne împrietenim, ne ajutăm şi ne vedem câteva ore, câteva minute, în diferite scenarii dăruite de viaţă, ocazii, ne întâlnim în diferite stări, în diferite stagii ale vieţii, în grabă, în trecere, zâmbitori sau amărâţi, poate veseli, poate trişti; şi cum am putea pretinde că am putut pătrunde sufletul unui om, înţelege ceva, când totul este într-o continuă mişcare, clepsidra deja a mai scurs nişte nisip, cineva a câştigat acel timp sau l-a pierdut, cineva s-a nascut, cineva s-a stins…nu ştim dacă a râs sau a plâns, dacă a căzut sau s-a înălţat…cum putem şti noi câtă metamorfoză, zbatere, culoare, câtă înflorire, aplecare, umilire, câtă viaţa şi călire are cineva în viaţă, că nu suntem el sau ea.

Tot ce este liber ochiului într-un timp scurt, într-un moment prielnic sau nu, vârtelniţa caruselului la care nici muzica nu stă pe loc, ţine mişcarea, unii urcă, alţii coboară, totul în frenezie, în mişcare… destinul, timpul, soarele, norii, cireşii înfloriţi sau grei de cireşe, poate vara asta a fost mană, nu sunt cireşe, poate iarba nu este verde că a ars soarele, poate a plouat prea mult; poate mielul şi-a pierdut mama, poate mama şi-a pierdut mielul…acest carusel în continuă mişcare ne duce, ne învârte… ne întâlnim câteva zile, câteva momente, în anume contexte, combinaţii fericite sau mai puţin fericite, cu soare sau furtună, cu vioara acordată sau dezacordată, cu simfonia acelei zile…oare s-au copt cireşele?

Cum credem că ne putem cunoaşte? Călcăm cu tălpile pe un nisip care a fost o stâncă uriaşă, un întreg, şi acum stânca e nisip, înaintea noastră a uimit generaţii, acum ne gâdila nouă tălpile picioarelor…ne era frică de mare, am învăţat să înotăm, acum ne legănăm cu valurile, putem deveni una, ne dăm mării, marea ne ia şi ne leagănă, ne arată misterele ei, ni le lasă să le despicăm… oare putem să despicăm marea, şi dacă da, chiar îi pătrundem misterele, dar cum am putea pătrunde când şi ea are caruselul ei, misterul de ieri nu mai este misterul de azi, şi mâine nu ştim ce aduce.Cum am putea înţelege scoica ce şi-a străjuit perla în întuneric, în adâncuri, a stat închisă să devină strălucitoare, scoica a ajuns găsită şi ucisă, să îşi dăruiască perla a trebuit să moară, ca să dăinuie, să strălucească, perla ajunsă la gâtul îndrăgostitelor, perla continuă prin iubire.

Cum am putea înţelege creşterea pădurii, umbra ei, desimea ei, templul acesta al pădurii care străjuieşte pacea; intri în pădure, eşti covârşit, covârşit de frumuseţea ei, de mister, de ceea ce simţi, de fălnicia acestor copaci muţi care îţi vobesc prin vibraţii, prin foşnet, prin comuniunea cu vântul, ce îşi spun vântul şi copacii?
Unde călătoresc poveştile lor?
Cum este acasă la cerbi şi căprioare?
Şi poate sunt copaci mai falnici, mai vânjoşi,
dar luaţi de unul singur nu ar fi pădure,
nu ar avea acelaşi mister, umbră, regat…
Se poate apăra un copac de la tăiere?
Se poate opune devenirii  în vioară?
Să fie copacul îndoliat supus tăierii,
răzvrătit prin instrumentul care nu îşi acceptă sacrificarea,
nu a ajuns nici un instrument bun?

Omul ca un foc
Să poţi să arzi, să poţi să devii un foc bun, să dai dogoare să vrei să arzi să fi căldură pentru alţii, să fi îmbrăţişare, să fi curaj, să devii jar şi să te laşi cenuşa transformată, pentru că flăcările tale au fost mai importante decât să fi rămas doar lemn.
––––––––––––
Carmen Cristina OLTEAN