Home Breaking News Stiri Exclusive Stănciulescu-Bârda: “Globalizarea în concepţia Academicianului Francis DESSART”

Stănciulescu-Bârda: “Globalizarea în concepţia Academicianului Francis DESSART”

81 min read
0
0
157

Domnul Francis Dessart este membru titular sau corespondent al mai multor academii din Franţa, Statele Unite ale Americii şi Belgia, membru în numeroase foruri ştiinţifice din lume, doctor honoris causa al unor universităţi de renume din peste douăzeci de ţări din lume, autor a nenumărate articole, studii şi cărţi răspândite pe toate meridianele. Dintr-o însemnare a sa pe una dintre cărţile despre care facem vorbire mai jos, aflăm că originile sale sunt româno-slave, iar soţia, doamna Dessart, este nepoata pictorului Dumitru Gheaţă, originar din satul Colibaşi, comuna Malovăţ jud. Mehedinţi. Savantul cunoaşte perfect limba română, dar şi realităţile româneşti contemporane, cultura şi istoria românească. Vizitează România destul de des, predând şi la Universitatea Ecologică din Bucureşti.

Recent, domnul acad. Francis Dessart a publicat la Editura Carpathia Press din Bucureşti (2005) volumul “Reconquista“. Este o carte de numai 112 pagini, dar, prin densitatea materialului prezentat, prin bogăţia ideilor exprimate, este ceea ce se numeşte „multum în parvo”. Cartea este prefaţată de dl. Jacques Dauer, preşedintele de la „Academie du Gaullisme” şi de dl. Abdelkader Rahmani, preşedintele Academiei Berbere de Studii şi Cercetări Culturale.
O postfaţă sintetică şi cuprinzătoare semnează editorul cărţii,  Dr. Arthur Silvestri, cunoscut tuturor iubitorilor de cultură din România ultimilor decenii.

Reconquista este o culegere de eseuri şi studii de geopolitică spirituală europeană, închinată lui Theo van Gogh, scriitor şi cineast olandez, strănepotul pictorului Vincent van Gogh, omul care a apărat civilizaţia europeană şi valorile tradiţionale ale ţării lui, dar a fost asasinat în mod laş la Amsterdam în 2 noiembrie 2004. Theo van Gogh rămâne simbolul rezistenţei culturale în fata lobby-urilor care vor să distrugă civilizaţia europeană propriu-zisă. Prin această dedicaţie, domnul Francis Dessart ne introduce deja în tema cărţii sale.

Autorul este un non-conformist, în sensul că nu socoteşte literă de Evanghelie poziţia oficială a unor politicieni ai zilei, indiferent de numele şi funcţia pe care o reprezintă. Se situează pe poziţia unui vajnic apărător al valorilor tradiţionale ale Europei, acelea care-i dau continentului nostru specificitate în concertul popoarelor şi continentelor. Globalizarea este o sabie cu două tăişuri. Deşi produce o relativă stabilitate politică şi militară, ea uniformizează popoarele şi oamenii, creând o gândire unică, o lege unică, o economic unică. Aceasta creează un bloc politico-demografic monstruos, dirijat metodic din umbră de eminenţe cenuşii trans-atlantice. Valorile specifice fiecărui popor european sunt agresate de non-valori, care pătrund în forţă pe bătrânul continent şi, profitând de facilităţile oferite de tehnică, intoxică sufletul europenilor. Europa nu se creează azi sau mâine. Ea s-a creat de-a lungul câtorva milenii, doar vitregiile unor condiţii istorice au despărţit popoarele în blocuri militare antagonice. Europa şi-a format identitatea pe o lungă perioadă de timp, iar acum tinde să-şi refacă unitatea. Influenţele extra europene, mai bine-zis americane, sunt nu numai forme mascate ale războiului economic intercontinental, ci şi începutul decăderii civilizaţiei noastre europene şi a culturilor din care se compune ea. Situaţia globală actuală favorizează formarea unei monopolarităţi a puterii sub toate aspectele, care are drept ţel americanizarea latentă a întregii lumi. Sub aparenta faţetă umanistă „războiul umanitar”, forţe militare uriaşe au făcut să se destrame Iugoslavia. Aici şi-au dat mâna interesele americane, nord-atlantice şi islamice, având în obiectiv „dorinţa de a face rău naţiunilor slave şi celor creştin-ortodoxe” din Europa.

Domnul Dessart se înscrie pană la un punct pe linia politicii promovate cândva de generalul de Gaule, iar în prezent de preşedintele Franţei. Domnul Dessart are o atitudine binevoitoare faţă de statele slave, în special faţă de Rusia, socotind-o un pol necesar de putere, pentru echilibrul geopolitic al lumii. După concepţia sa, „trezirea popoarelor latine şi slave poate fi coloana vertebrală culturală a unui viitor „Imperium europaeum”, care să respecte tradiţiile propriilor popoare ca şi diversitatea celorlalte.” Acest „Imperiu” ar putea să se întindă de la „Gibraltar la Vladivostok”, aceasta fiindcă „cultura şi civilizaţia rusă au ceva ce Statele Unite nu vor avea niciodată: ele sunt europene.” Autorul merge până acolo încât socoteşte statele europene cu înclinaţie spre America nişte „state prostituate”. Ne abţinem de a face alte comentarii pe această temă. Ne gândim doar că autorul nu a trăit în mod direct vremurile de după război în sud-estul Europei. Poate atunci ar înţelege corect atitudinea acestor state, ca împlinire a unor speranţe de mai bine de o jumătate de veac!

Americanizarea înseamnă pentru autor realizarea unor fiinţe umane sub forma unor „unităţi standard (…). Oamenii trebuie să aibă dorinţe uniforme, gusturi uniforme, nevoi uniforme, o respiraţie uniformă şi o viteză uniformă…” (p.14). Perspectiva este, de ce să n-o recunoaştem, destul de sumbră, dar parcă în celălalt Imperiu, din care am ieşit de curând, nu acelaşi lucru se urmărea? Autorul propune o grabnică des-americanizare mentală (p. l5), înainte ca Europa să devină un „protectorat mondial” al americanilor. Desigur, pe alte meridiane, argumentele autorului pot să fie convingătoare, dar în spaţiul nostru, în care dezgheţul abia s-a produs, ele n-au şanse de reuşită. O poziţie fermă şi justificată, o are autorul faţă de George Soros, „strategul financiar”, care a reuşit să ruineze economia rusă, a provocat devalorizarea rublei, căderea lirei sterline şi ruinarea Asiei de sud-est (p. 18), în spatele lui aflându-se „serviciile secrete americane, ca şi unele biserici americane” (p. 19). Soros militează pentru liberalizarea consumului de droguri, emanciparea minorităţilor etno-culturale, care să provoace destabilizări naţionale, precum cele din Jugoslavia, Cecenia etc. În toate activităţile politco-financiare ale magnatului Soros se surprind câteva obiective majore, precum: pornirea anti-religioasă, anti-slavă, anti-europeană, iar, în final, dezintegrarea europeană (p. 21). Pentru autor, chiar N.A.T.O. este un mijloc de infiltrare americană în Europa. Conducători americani s-au pronunţat clar că pentru ei „Europa nu există”, ci există doar „un teren imobiliar ocupat de un număr de ţări” (Henry Kissinger) (p. 29). Lipsa de respect faţă de identitatea fiecărei ţări în parte, faţă de valorile ei etno-culturale, este o flagrantă sfidare a Europei întregi, nu numai a ţării respective. „Onoarea popoarelor din estul Europei este cea a continentului întreg, dar a Europei din adâncuri: cea care şi-a păstrat sufletul” (p.35).

Domnul Dessart aduce la lumină nudităţi îngrozitoare, care ne privesc şi pe noi românii. În procesul amplu de dezintegrare a Jugoslaviei, în vremea războiului care a marcat-o pentru multă vreme, s-au produs atentate ecologice grave, care au ameninţat însăşi existenţa vieţii pe planetă.

În acest sens este citat gânditorul ecologist elveţian Franz Weber: „Mari întinderi din Jugoslavia au fost devastate. Dunărea, artera vitală a Europei, curge poluată, fără viaţă, începând din Ungaria şi până la Marea Neagră. Blocată de rămăşiţele podurilor sfărâmate, ea nu mai este navigabilă, ceea ce are consecinţe economice dezastruoase pentru sute de mii de europeni. Apele curgătoare, lacurile şi multe pânze freatice sunt contaminate. Biotopul Adriaticei este grav modificat. Sute de sate şi oraşe sunt ruinate, comori culturale s-au pierdut pe veci. A fost răvăşit un peisaj considerat odinioară drept cea mai frumoasă grădină a Europei. Iar grămezile de cenuşă şi fum împrăştie pe continentul nostru razele mortale ale radioactivităţii şi miasmele toxice degajate.

Câtă vreme vom mai sta cu braţele încrucişate, binevoitori, cu marea putere obsedată de putere şi de război, care masacrează la rece, bucată cu bucată, mediul vital european, la poarta noastră?” (p. 36).
Până şi carburanţii folosiţi la avioane conţineau în mari proporţii substanţe de mare toxicitate, menite să distrugă vegetaţia şi sănătatea fiinţelor vii. Toate legile internaţionale privind protecţia mediului au fost încălcate flagrant în timpul războiului din Balcani. Înfiorătoare este concluzia la care se ajunge: „un pământ poluat şi pustiit pentru secole sau chiar milenii este o dramă nu doar pentru popor, dar şi pentru toţi pământenii şi pentru generaţiile care vor veni” (p. 38).

Enumerarea cantităţilor de substanţe radioactive din compoziţia bombelor, numărul astronomic al bombelor detonate, substanţele chimice eliminate de către unităţile militare şi industriale bombardate ameninţă Kosovo să devină un adevărat deşert nuclear. Concluzia vine în mod firesc: „Nu a fost un război curajos, nici cinstit, ci unul învăluit în formule cucernice, un război laş ca o ambuscadă, pilotat de la distanţă pe ordinator, un război prin apăsare pe buton şi cu declanşare la distanţă.A fost un război dus de o maşinărie inumană, cum nu s-a mai văzut de când sunt oamenii pe pământ şi care a provocat răni fără vindecare” (p.40).

Nici Vaticanul nu scapă de analiza Domnului Dessart. „Marile manevre” ale Vaticanului, cum se intitulează un capitol al cărţii, vorbeşte de politica papală de a recuceri Italia, Polonia şi Europa de Est. „Solidaritatea” din Polonia nu ar fi fost altceva decât mâna Vaticanului, prin organizaţia numită „Opus Dei”. Aceasta activează prin bisericile greco-catolice din Ucraina, România, Albania, China şi U.R.S.S. (p. 41). Acelaşi ordin intenţionează nu numai să reactiveze imperiul habsburgic şi să repună în drepturi dinastia de Habsburg!

Masoneria nu este nici ea străină de astfel de planuri oculte, care se vehiculează azi în subteranele europene. Prin „Opus dei” şi „Ordinul de la Malta”, Biserica Romano-Catolică subminează bisericile ortodoxe naţionale din sud-estul european. Aici, catolicismul găseşte „un climat de încredere, puţin cam naiv poate. Bisericile ortodoxe nefiind structurate, internaţionalele nu se prea îndepărtează de activităţile lor ecleziastice şi religioase. Tratând uneori cu omologii lor catolici de la Roma, ortodocşii nu pot pricepe, nici bănui ce se ascunde în culisele secrete ale Vaticanului. Abil liniştită, cu un limbaj dulceag şi ipocrit, opinia publică ortodoxă riscă să cadă în capcane foarte primejdioase!” (p. 43).
Interesul ascuns al papalităţii de a restaura Imperiul Habsburgic s-a văzut şi din sanctificarea fostului împărat Carol I de Habsburg şi a altor foşti mari demnitari ai imperiului, deşi aceştia numai acte de sfinţenie nu săvârşiseră în existenţa lor pământeană!

Domnul Acad. Francis Dessart face apel la numitorul comun al statelor est-europene: credinţa ortodoxă, care poateconstitui liantul necesar cimentării unor viitoare alianţe geopolitice inexpugnabile(subl. n. – Al. S.-B).
Ar fi frumos, ce-i drept, din punct de vedere teoretic, dar asemenea alianţe, fără faţadă religioasă, au mai fost făcute! Memoria nu trebuie să ne dispară! Poate ar fi bine dacă religia şi-ar vedea de ale ei şi politica de asemenea. Amestecul acesta între religie şi politologie nu prevede nimic bun!

Pentru Domnul Dessart, la judecata de apoi şi popoarele vor răspunde în faţa Judecătorului suprem de felul cum şi-au împlinit menirea în lume. Poziţia este profund ortodoxă şi ea dovedeşte încă o dată că autorul cărţii nu este numai creştin ortodox cu numele, ci unul cunoscător al învăţăturii creştine ortodoxe, un om care meditează cu responsabilitate cu privire la rosturile omului şi ale comunităţilor în contextul existenţei.

O mare carenţă în lumea Ortodoxiei, văzută de Domnul Dessart, este lipsa de unitate. Dincolo de unitatea dogmatică, morală, liturgică şi canonică, Ortodoxia ar trebui să reprezinte şi o unitate politică, o forţă uriaşă de care să se ţină cont.
Of! Iarăşi amestecăm problemele religioase cu cele politice, domnule Academician! Uităm că Biserica are rolul de a pregăti pe om pentru lumea de dincolo, nicidecum de a constitui un factor politic. Rolul acesta îi revine în exclusivitate statului. Între Stat şi Biserică trebuie să existe un raport de reciprocitate, iar amestecul uneia în treburile alteia este eminamente contraproductiv. Este drept că atât Biserica, cât şi statul coordonează viaţa şi activitatea unor comunităţi umane, uneori aceleaşi comunităţi, dar obiectivele ce şi le propune fiecare sunt complet diferite.

…Corect receptată poziţia şi structurarea Bisericii Româno-Catolice: „Un fenomen cum este hipercentralizarea puterilor la Vatican este contrar Evangheliei. Ea contrazice faptul istoric al Învierii lui Hristos; nu poate exista un vicar al lui Hristos, din moment ce Hristos este viu şi ca atare este şeful, capul Bisericii, care reprezintă trupul său mistic. Ortodoxia s-a organizat sub formă de biserici naţionale autonome şi autocefale. Ea a acceptat introducerea limbilor naţionale în cultul public, traducerea Bibliei în alte limbi decât cele oficiale, precum greaca şi latina, ceea ce Biserica Romano-Catolică a acceptat mult mai târziu şi cu mari rezerve”. Loviturile date de către Islam lumii ortodoxe încă din Evul mediu au adus mari prejudicii Bisericii, dar în acelaşi timp au solidarizat lumea ortodoxă în faţa pericolului musulman. Sunt cunoscute daniile, cărţile tipărite pentru lumea supusă musulmană, de multe ori şi războaiele duse cu conştiinţa că este o datorie firească, sacră, de a contribui la eliberarea lumii ortodoxe de sub ocupaţie musulmană. Chiar domnitorii români s-au erijat în apărători ai creştinătăţii. Aşadar, o conştiinţă a unităţii pe principiul apartenenţei la aceeaşi religie creştin-ortodoxă a existat întotdeauna în Europa de sud-est şi aceasta a solidarizat şi sub aspect politic popoarele în multe situaţii. Autorul consideră însă că o astfel de solidarizare ar fi astăzi mai necesară decât oricând în vederea salvării specificităţii europene, ca leagăn al culturii şi civilizaţiei creştine.

Situaţia şi războiul din Kosovo au descoperit lumii lipsa de unitate a lumii ortodoxe. Majoritatea statelor ortodoxe au asistat nepăsătoare la distrugerea acestei provincii, parte a inimii jugoslave, „Ţara Sfântă” a Jugoslaviei, depozitarul celor mai multe vestigii ale credinţei şi istoriei sârbilor ortodocşi! Au fost chiar destule popoare ortodoxe, care s-au aliat altora, tot creştine, deşi de altă nuanţă şi au pornit război infernal pentru rezolvarea problemelor din Kosovo. Că au avut probleme reale sau inventate de către politicieni, cercetările viitoare ale istoricilor şl politologilor vor aduce noi clarificări. Cert este însă faptul că de secole populaţia sârbă-ortodoxă a trăit în pace şi în bună înţelegere cu musulmanii din Kosovo. De o situaţie asemănătoare ne amintim şi noi în Transilvania anilor 1940, de atrocităţile de la Moisei, de la Ip şi de la Trăsnea, deşi populaţiile română şi maghiară din localităţile respective trăiseră şi munciseră împreună de sute de ani! Desigur, în Transilvania lucrurile nu au avut amploarea celor din Kosovo, dar rănile au fost suficient de adânci şi dureroase pentru a putea fi uitate. Războiul din Balcani a descoperit o nerecunoaştere aproape totală de către occidentali a problemelor lumii ortodoxe. În mass-media occidentală statele din Balcani erau adesea socotite ca o lume stranie, quasi-civilizată, căreia trebuiau să i se impună nişte valori sau nişte principii cu forţa bombardamentelor.
Ori, într-o Europă unită, lumea ortodoxă trebuie să-şi aibă locui ei bine definit, cu problemele ei inconfundabile, cu valorile şi specificul ei. „După ce anti-comunismul şi-a pierdut utilitatea, măştile au început să cadă, dezvăluind adesea un anti-slavism îndrăcit, intolerant şi uneori fanatic. Războiul din Balcani a fost dovada…”

„Mda! Domnul Dessart are dreptate şi lucrul acesta ar trebui să dea de gândit nu numai statelor cu populaţii majoritar ortodoxe, ci şi statelor europene neortodoxe, dacă oferta ce o fac de a realiza o Europă într-adevăr unită este sinceră şi realizabilă cu adevărat! Când vorbeşte de războiul din Balcani, Domnul Dessart nu-şi ascunde o ironie inteligentă, însă amară: „Războiul este un lucru prea important lăsat în seama militarilor!” (p. 20). Afirmaţia îmi aminteşte de o alta asemănătoare, privitoare la medici şi la medicină, când se punea problema clonării umane! Rezultatul intervenţiei militare din Balcani l-am descris oarecum mai sus, dar cităm mai departe: „Zeci de mii de morţi, distrugeri de sute de miliarde, o poluare atmosferică ale cărei efecte nu le putem încă măsura, o diseminare practic incontrolabilă a muniţiilor cu uraniu sărăcit, care riscă să provoace efecte genetice dezastruoase pentru generaţiile viitoare” (p. 50). Războiul din Jugoslavia a fost opera unor militari, ci nu decizia democratică a unor parlamente.

Pentru a fi mai convingător în susţinerile sale, Domnul Dessart ne duce cu gândul la vremea când Hitler a invadat Cehoslovacia în 1940. Atunci, „europenii ar fi evitat poate grozăviile celui de-al doilea război mondial, dacă cetăţenii săi ar fi reacţionat.” Propaganda îi îndoctrinase într-atâta, încât au aprobat mai mult sau mai puţin făţiş actul criminal ordonat de la Berlin. Nici de data aceasta europenii nu au fost solidari cu sârbii, nici ortodocşii, nici cei de alte confesiuni creştine. Orice recurgere la război este inacceptabilă pentru un creştin, fie el ortodox sau nu, fie el implicat sau nu, fie că acest război îi loveşte pe ortodocşi sau alte fiinţe umane. ,,Războaiele moderne au devenit crime contra umanităţii şi vor fi astfel din ce în ce mai mult, din cauza sofisticării crescânde a armamentului. Nu pot exista pentru un  ortodox demn de acest nume agresiuni juste sau crime juste. Aşadar, nu pot exista războaie religioase, nici războaie sfinte!”

Corect! Opoziţie clară, bazată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adânc înfiptă în morala creştină ortodoxă. Şi autorul continuă: „Războiul (orice război) este negarea absolută a ideii de religie: oricum am lua-o, tot fii ai lui Dumnezeu omorâm… Astfel, ştie toată lumea, că războiul nu a rezolvat niciodată nimic şi că după toate luptele trebuie să ne aşezăm în jurul unei mese şi să discutăm. Asistăm atunci la adevărate miracole, iar învinşii de ieri le transmit ideologia lor aşa-zişilor duşmani, interesele lor fiind apărate de aşa-zişii învingători. Doar bieţii morţi rămân morţi. Întotdeauna şi în orice vreme războiul este perfect inutil, dar sunt desigur şi unii cărora crima le foloseşte!” (p. 51).
Cât de frumos sunt gândite problemele majore, atunci când există un reper moral, la care să ne raportăm! Şi Domnul Dessart ne propune unul: revenirea la cel creştin autentic. Cartea gânditorului occidental devine la un moment dat un adevărat manifest adresat popoarelor Europei, europenilor socotiţi ca cetăţeni ai aceleiaşi ţări: „cetăţeni europeni, Europa este câmpul nostru de acţiune. Şi totuşi, acţiunile militare declanşate împotriva unui popor european nu sunt singurele războaie criminale, aşa cum agresiunile contra unui popor creştin nu sunt singurele agresiuni care există. Înaintea referendumului, ni se promisese că, aprobând acordurile de la Maastricht, vom pune capăt războaielor în Europa (de parcă războaiele n-ar omorî şi aiurea) şi brusc am fost azvârliţi în război (în inima Europei şi împotriva unui popor frate, prieten dintotdeauna, fără a fi măcar consultaţi, ca nişte lachei, de parcă cineva ne-ar fi pus la încercare laşitatea)”.

O adevărată conştiinţă europeană, o adevărată conştiinţă colectivă, ce suportă remuşcările faptului împlinit, simţindu-se responsabilă, la nivel de individ, de faptele colectivităţii întregi!
Domnul Dessart este un antirăzboinic convins, aşa cum este şi un creştin nu doar cu numele, un om care încearcă să-şi facă auzită vocea şi concepţiile într-o lume atât de bulversată, atât de încrâncenată. Pentru el nu numai războaiele europene nu trebuie să mai existe, ci orice război, indiferent unde s-ar desfăşura el pe planetă.

Europa Drepturilor Omului, Europa libertăţilor, Leagănul civilizaţiei, Europa creştină, trebuie să se solidarizeze, conştientizându-şi rolul pe care-l are în context universal, pentru a nu deveni port-drapelul unor interese militaro-industriale, străine valorilor culturale de sorginte creştină. Europa trebuie să redevină şi să rămână ea însăşi, să-şi păstreze sufletul care o reprezintă. Iar acesta trebuie să fie profund creştin. La realizarea acestui obiectiv, creştinii ortodocşi au un cuvânt greu de spus. Într-adevăr, problema este dacă ei se fac auziţi, dacă este cineva care să-i audă, să-i înţeleagă şi mai ales, să le dea ascultare! Biserica Ortodoxă este, aşa cum spune domnul academician, „una dintre bazele civilizaţiei creştine comune”, dar, într-o vreme în care cohorte de mercenari ai unor aşa-zise grupări creştine ne invadează ţara şi sufletele, socotindu-ne ca pe nişte sălbatici, care nici n-am auzit de Dumnezeu, care trebuie să fim „creştinaţi” urgent de dumnealor, este greu de crezut că, în concertul popoarelor va mai fi loc şi pentru vocea Bisericii Ortodoxe! Trist, dar adevărat!

Domnul Dessart analizează situaţia Ortodoxiei în general şi ajunge la o serie de concluzii, menite să tragă un semnal de alarmă privind dezbinările din sânul Ortodoxiei şi să sublinieze posibilităţile de refacere a unităţii panortodoxe. Pentru profunzimea analizei şi maturitatea înţelegerii faptelor, ne permitem să menţionăm aceste concluzii, fiindcă ele pot constitui un punct important de reper în discuţiile ce urmează să fie abordate la viitorul sinod panortodox aflat în pregătire, sau chiar în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi celelalte Biserici Ortodoxe surori:

  •     Dezbinările din ţările baltice, datorate strădaniilor de desprindere ortodoxe de acolo de sub tutela Patriarhiei Moscovei şi trecerea lor sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului;
  •     Pretenţiile Bisericii Ortodoxe a Greciei de a se numi doar ea singură ortodoxă, negând acest drept comunităţilor creştine care aparţin de alte patriarhii, precum cea a Macedoniei, Antiohiei sau celor egiptene creştine;
  •     Suspiciunile de ilegitimitate faţă de o serie de Biserici Ortodoxe din Occident, ca cea iberică din Portugalia şi Spania, cea ortodoxă franceză, cea ortodoxă husită, cea ortodoxă celtică etc.;
  •     Atitudinea de condescendenţă faţă de Bisericile Ortodoxe canonice dar minoritare, precum cele din Polonia, Cehia, Slovacia, Albania, Finlanda;

 

  •     Polemicile interminabile cu Bisericile Ortodoxe Orientale necalcedoniene;
  •     Situaţia nedefinită a bisericilor din Armenia şi Georgia;
  •     Poziţiile divergente ale unor ierarhi faţă de francmasonerie;
  •     Refuzul de a recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe din America multietnică şi desprinsă din trunchi european;
  •     Permanenta polemică din sânul Bisericii Ortodoxe din Moldova, care continuă să scindeze această comunicare;
  •     Marginalizarea stiliştilor, adică a credincioşilor de rit vechi;
  •     Apariţia unor Biserici Ortodoxe în Rusia, care fac să se scindeze unitatea Ortodoxiei ruse;
  •     Concurenţa nejustificată dintre misiunile ortodoxe din Africa şi America.

 

Fără îndoială, autorul ar mai avea şi altele. Dacă s-ar trece peste aceste obstacole, Ortodoxia ar poseda „o imensă forţă spirituală interioară şi intrisecă” (p.52-53), care i-ar permite să supravieţuiască în spiritul ei unitar, apostolic, sfânt şi sinodal, în condiţiile lumii de azi şi să se facă auzită în tratativele menite să rezolve marile probleme ale omenirii.
Domnul Dessart priveşte nu numai cu obiectivitate, ci şi cu simpatie „specificul politic” din Belarus, dar priveşte cu îngrijorare consecinţele incomensurabile ale catastrofei de la Cernobâl, care au afectat pentru o lungă perioadă această ţară. Scoate în evidenţă ideile-forţă ale unor gânditori europeni, precum Dr. Albert Schweitzer, care, încă din 1923, a lansat premizele unei politici axată pe „respectul faţă de viaţă” (p. 56-59). În spiritul respectului faţă de viaţă, domnul Dessart pledează nu numai asupra drepturilor fiinţei umane la viaţă, ci şi ale animalelor (p. 59-62), analizând în acest sens şi realităţile din multe ţări europene, inclusiv situaţia câinilor vagabonzi din România.

*
Un capitol special al cărţii tratează raportul dintre modernitate şi tradiţie. Lumea întreagă se polarizează în două grupări masive între care prăpastia creşte tot mai mult. La un pol se situează ţările bogate, beneficiare ale celor mai sofisticate descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, iar la celălalt pol statele sărace, furnizoare de materii prime, mână de lucru ieftină, de cele mai multe ori foarte competentă şi piaţă de desfacere pentru toate debuşeurile statelor dezvoltate. Această diviziune se transpune şi la nivel european. De o parte se situează vestul european, aflat cu multe decenii înaintea estului, sub aspect economic, tehnologic şi, în general, sub aspectul nivelului de viaţă; de cealaltă parte ţările foste socialiste, inferioare sub aspectul dezvoltării economice.

Acestea devin dependente de cele din prima grupă sub toate aspectele şi riscă să fie subjugate de cele dintâi. Un sistem de piaţă sofisticat face ca să sărăcească o categorie de state tot mai mult, în timp ce altă categorie să se îmbogăţească rapid. Produsele lumii occidentale sunt tot mai scumpe, în timp ce ale celei răsăritene tot mai ieftine, depăşite fizic şi moral, datorită diferenţelor mari de calitate. Situaţia aceasta face ca să se producă o adevărată hemoragie de materie cenuşie spre polul occidental.

Cei mai mulţi intelectuali, cercetători şi inventatori, într-un cuvânt „crema intelighenţiei” răsăritene se îndreaptă spre occident, contribuind, implicit, la accelerarea progresului tehnologic al acestuia. Mass-media joacă un rol important la diferenţierile acestea dintre est şi vest. Imperiul informaţional occidental invadează piaţa răsăriteană, oferindu-i acesteia materiale de proastă calitate, de cele mai mute ori tendenţioase, care contribuie în mod vizibil la degradarea morală a populaţiei, la scăderea nivelului intelectual, la distragerea atenţiei de la problemele majore şi grave ale societăţii. Omul răsăritean este invadat de produse subculturale, menite să-l îndobitocească, devenind astfel o masă umană uşor de manipulat. Infuzia masivă de elemente pseudoculturale pe piaţa răsăriteană, face să submineze valorile tradiţionale din ţările foste socialiste, pe care comunismul încă nu a reuşit să le distrugă. Europa Occidentală a furnizat, în special începând din secolul al XIX-lea, atât Europei Răsăritene dar şi unor ţări îndepărtate din Orientul Îndepărtat tehnologie sofisticată şi soluţii tehnice pentru tot felul de domenii, acestea ajutând la progresul unor ţări precum Japonia, Thailanda şi multe altele. Acest proces de influenţare a fost îndelungat şi a fost receptat treptat de populaţiile din zonele şi ţările respective. În prezent, atenţia se îndreaptă spre Europa Răsăriteană, iar influenţa este rapidă, agresivă, bulversând mentalităţi, realităţi materiale şi spirituale. Aceasta face să pară o reacţie adversă de respingere din partea populaţiilor receptoare. Noul este receptat lent, în paralel cu menţinerea valorilor tradiţionale, indiferent de domeniul de competiţie. Tradiţionalismul recunoscut al statelor răsăritene face ca noul să pătrundă, viteza de dezvoltare economică şi socială să fie vizibil frânată, iar diferenţa dintre cei doi poli, în loc să se micşoreze până la dispariţie, se adânceşte şi se măreşte tot mai mult. Exemple practice sunt destul de frecvente în cartea analizată.
Aşa, bunăoară, un ţăran român, care face agricultură pentru subzistenţă, sărac lipit pământului, nu va avea curajul să contracteze împrumuturi masive pentru a-şi achiziţiona tehnologie de vârf, nu va avea acces la formele de pregătire profesională în domeniul agricol sau al serviciilor şi va prefera să practice aceleaşi ocupaţii multimilenare cu aceleaşi mijloace tradiţionale de producţie. Aici un rol foarte important trebuie să revină statului, întregii societăţi, Europei Unite, care să găsească o limbă comună cu ţăranul tradiţional, fără să-l bruscheze, fără să-l târască spre o ţintă străină, improprie mentalităţii sale tradiţionale. Ţăranul tradiţional trebuie convins, nu forţat pentru a deveni, din partizan al tradiţiei, adept şi frecvent susţinător al noului, al progresului tehnologic. Reţinerea, prudenţa „analfabetului” în faţa noului, inovaţiei, trebuie înţeleasă ca o formă străveche de înţelepciune ancestrală, care a ajutat aceste populaţii să supravieţuiască în istorie, în ciuda vitregiilor prin care au trecut de-a lungul mileniilor. Ţăranul român, – şi nu numai el -, este capabil să recepteze noul, dacă se convinge de superioritatea acestuia. Dovadă incontestabilă o constituie răspândirea radio-ului, televiziunii şi a altor mijloace de informare mass-media până în cele mai îndepărtate cătune din munţi. Dacă la început a existat reţinere, atitudine de respingere, azi răsună satele de cântece emise de aceste mijloace transmise ultramodern. S-au găsit şi bani şi timp şi disponibilitate pentru ele, dar aceasta nu s-a făcut peste noapte, ci de-a lungul mai multor decenii. Ţăranul român a trăit într-un univers rural bazat pe cutume milenare, care priveau toate aspectele vieţii, într-un mediu cultural şi ideologic specific. Nu trebuie considerată cultura populară inferioară celei occidentale, academice, fiindcă „ceea ce este considerat ca fiind ştiinţific într-o epocă, poate deveni o superstiţie, în urma unei simple descoperiri şi viceversa” (p.69).

Între culturi trebuie să se înfiripeze un permanent dialog bazat pe respect mutual, pe toleranţă, înţelegere şi cooperare, care să conserve specificităţile fiecăreia. În faţa tehnologismului occidental, „Europa răsăriteană aduce o adevărată comoară de experienţe culturale, unice în felul lor. Pe de o parte, aceste experienţe şi produsele lor minunate acoperă mai multe secole şi sunt de o diversitate şi bogăţie de teme şi forme pe care vestul înclinat spre uniformizare culturală le poate cu greu egala. Pe de altă parte, ele sunt rodul unui spirit creativ în filozofie şi artă, inspirate spontan şi direct de natură” (p. 70).

Un efort comun, care ar facilita tuturor accesul la ceea ce au mai bun experienţele culturale ale partenerilor, ar face poate să răsară noi forme de creativitate, ca fruct al dezvoltării. Prin acest proces, dialogul ar da poate atunci naştere unor norme şi valori cu aplicativitate universală liber consimţite şi înţelese (p. 70). Cosmopolitismul multor cetăţeni din Europa Răsăriteană, dorinţa lor de a imita tot ceea ce vine din Occident, constituie un pericol cu bătaie lunga. Aceştia „vor să-şi vândă sufletul pentru ceva „devize”. Ei ar face bine să se gândească la inconştienţa gestului lor, pentru a nu fi groparii propriei lor istorii” (p. 71).

*
Un pericol cu consecinţe nebănuite încă îl constituie faptul că Parlamentul European nu doreşte să se menţioneze în viitoarea Constituţie Europeana specificul creştin al culturii şi mentalităţilor europene. Această tentativă de de-spiritualizare, de desacrilizare a continentului este un adevărat atentat la însăşi identitatea lui. Enver Hodja nu a putut să dezrădăcineze cu forţa sentimentul religios din sufletul albanezilor, în ciuda tuturor manevrelor oficiale. Este lăudabil azi să se respecte minorităţile şi toate valorile lor, dar aceasta nu trebuie să includă terfelirea celor mai de seamă valori ale majorităţii populaţiei. Ori, creştinismul este numitorul comun al acestor populaţii şi popoare care trăiesc de la Atlantic la Vladivostok. Creştinismul şi-a pus profund amprentele asupra spiritualităţii europene timp de două milenii şi europenii nu au dreptul, în faţa generaţiilor trecute şi viitoare, să distrugă această comoară spirituală, în ciuda tuturor greşelilor şi abuzurilor care i se impută creştinismului în anumite momente din istoria sa bimilenară.
Europa ce se clădeşte acum ca stat federal nu trebuie să-şi impună să realizeze o singură limbă, o singură religie, o singură formă de cultură. Ar fi o mare greşeală şi o mare pierdere. Frumuseţea Europei viitoare constă tocmai în cultivarea diferitelor forme ale culturilor populare şi naţionale. Cultura Europei viitoare trebuie să fie o adevărată simfonie de culturi naţionale. „Fără rădăcini nu există creştere, nici vecinătate, nici altoi” (p. 72). O cultura omogenă, care să excludă diversitatea, ar însemna o adevărată sinucidere a spiritualităţii europene. Folclorul trebuie să fie respectat şi cultivat cu toate eforturile, fiindcă prin el naţiunile se regăsesc, se exprimă şi se dezvoltă spiritual.
Integrarea europeană nu trebuie să însemne, de asemenea, nici înăbuşirea limbilor naţionale, indiferent cât de larg ar fi teritoriul utilizării lor. Folosirea unei singure limbi ca mijloc unic de relaţie între cetăţeni ar duce la pierderea unor valori spirituale incomesurabile şi ireparabile. Clădirea Europei viitoare trebuie să se bazeze doar pe dorinţa de a trăi împreună a statelor componente, o entitate formată din mai multe entităţi, o unitate în diversitate. „Supravieţuirea culturilor şi tradiţiilor populare este singura şansă de supravieţuire a Europei noastre comune” (p.73). Etnosul, familia şi persoana sunt mai mult decât creaţii omeneşti; ele au o părticica de har, de dumnezeire în ele, au o menire, de care, la judecata de apoi, vor da seama popoarelor.

*
O zestre de valoare imensă a Europei şi a lumii de azi este cibernetica, al cărei creator este un român mehedinţean, Ştefan Odobleja, căruia Domnul Dessart îi cunoaşte dosarul şi drama vieţii. Cibernetica stă la baza tuturor creaţiilor din domeniul informaticii, la baza legăturilor rapide dintre oameni şi popoare. Iată că, prin Odobleja, intrăm încă o dată în circuitul valorilor de vârf ale culturii universale.
Un domeniu în care va trebui să se intervină masiv va fi acela al dreptului european, mai bine zis, raportarea normelor etico/juridice din noul cod legislativ la un sistem axiologic, la un summum de valori juridice tradiţionale, acceptate în unanimitate de mase mari de oameni. La alcătuirea viitorului cod de legi european, Domnul Dessart propune a se avea în vedere câteva principii de maximă importanţă:

  •     Legislaţia europeana să tindă a adapta societatea, lumea la individ, la necesităţile lui vitale;
  •     Principii de ordin umanist să călăuzească pe legiuitor;
  •     Oamenii implicaţi în procesele de muncă;
  •     Accesul la învăţătură;
  •     Promovarea unor practici ecologice eficiente, menite să asigure individului în special şi societăţii în general un mediu ambiant sănătos;
  •     O organizare de tip federativ între state, astfel ca relaţiile dintre ele să fie bazate pe egalitate, respect reciproc;
  •     Limitarea armamentului în general şi suprimarea unor arme cu grad ridicat de periculozitate;
  •     Instituirea unei instanţe de pace internaţionale, care să reglementeze conflictele dintre state, evitându-se astfel recurgerea la forţa şi „argumentele” armate;
  •     Refuzul unilateralismului;
  •     Instituirea unei instanţe internaţionale, care să reglementeze chestiuni de drept internaţional privind spaţiul, marea, etica medicală etc., fără a lăsa doar o singură ţară să decidă în această privinţă.

Acestea şi altele sunt propunerile Domnului Dessart. Ele sunt gândite cu obiectivitate şi cu grijă pentru ziua de mâine, dar câţi sunt dispuşi să le ia în seamă?!

 

Domnul Dessart propune un lucru interesant: să nu se mai socotească progresul tehnologic ca etalon al progresului societăţii, ci să se instituie alte criterii axiologice pentru determinarea gradului de progres propriu-zis, cum ar fi cele de ordin etic, umanist, socio-cultural. Cuceririle spaţiale, manipulările genetice să nu mai fie apanajul unei elite restrânse a societăţii, ci în astfel de probleme majore să hotărască întreaga societate şi tot ea să controleze aceste manifestări
Construirea viitorului să se bazeze pe speranţă de viaţă, de bine şi de fericire, ci nu pe violenţă, exploatarea individului şi popoarelor, pe foamete şi analfabetism. Viaţa individului este efemeră, tocmai de aceea individul se lasă asimilat de societate şi-şi prelungeşte existenţa prin existenţa societăţii. De aici rezultă interesul vital al individului pentru crearea unui viitor fericit şi stabil pentru societatea din care face parte. Crearea viitorului este o responsabilitate a fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă. Lupta pentru pace şi pentru evitarea catastrofelor şi a autodistrugerii trebuie să constituie crezul omului din toate timpurile şi din toate locurile de azi înainte. Creaţia tehnologică trebuie să fie subordonată unor principii etico-juridico-politice. Conformismul este socotit de autor o formă de demisie, de evadare din realitate, o formă de dezinteres şi de laşitate. „Uniformizarea nocivă a imperiului mediatic mondial este un exemplu al voinţei de a dezintegra spiritualităţi, civilizaţii multiseculare, naţiuni istorice şi chiar simpla voinţă umană liberă” (p. 81). Terorismul mediatic al statelor puternice face să se promoveze produse, ideologii politice, aberaţii de ordin moral, pseudo-religii de substituţie, metisajul cultural (promovarea culturii unei ţări în detrimentul altor culturi, care, cu timpul, în astfel de codiţii neprielnice, dispar) etc.
*
Ţările est-europene şi cele din spaţiul ex-sovietic înţeleg eronat libertatea şi democraţia. Acestea s-ar reduce la libertatea modei, apariţia unor marginalizaţi sociali şi sexuali, apariţia unor publicaţii pornografice, folosirea drogurilor, diverselor forme de sub-cultură, hard-rock şi altele de genul acesta. O astfel de înţelegere este puerilă şi se bazează pe lipsa unei educaţii civice şi religioase corespunzătoare. Este dureros când jertfa unor oameni aduce urmaşilor doar coca-cola, ci nu demnitate naţională şi umană!

Domnul Dessart scoate în evidenţă lipsa de obiectivitate a presei occidentale în momente cruciale pentru unele state mici din spaţiul est european. Pe vremea când în Moldova erau manifestaţii eroice pentru afirmarea limbii şi culturii române, presa occidentală prezenta nişte banalităţi. O atitudine fermă şi fără echivoc ia Domnul Dessart faţă de tendinţele revizioniste ale unor state precum Ungaria, care „sub toate regimurile care s-au succedat a reînviat, în mod regulat în scopuri pan-maghiare împotriva României” (p. 85).

Autorul nu acordă o importanţă deosebită frontierelor de stat naţionale, care împart Europa; acestea sunt recente, bazate pe jocul puterilor şi speculaţiilor diplomaţilor. Aceste frontiere trebuie să se topească în momentul înglobării statelor respective în marele stat european.

*
Domnul Dessart nu uită nici un moment de problemele româneşti, pe care le cunoaşte suficient de bine şi militează pentru soluţionarea lor. Vede cu îngrijorare cum lumea ştiinţifică şi culturală românească nu este ajutată să se integreze în circuitul universal de valori, fiind ameninţată cu marginalizarea. Opinia mondială tinde să nu recunoască ori să treacă sub tăcere meritele incontestabile ale românilor la cultura şi civilizaţia mondială, la progresul unor domenii precum medicina, cibernetica, literatura, istoria, artele plastice, ştiinţele naturale şi ecologice, pedagogia etc.

Solidaritatea şi simpatia faţă de români de după Revoluţie a fost de scurtă durată şi ea a fost înlocuită repede cu convingerea că e vorba de un popor minor, nesemnificativ valoric. Autorul spune fără echivoc: „Eu cred că oricine are lecţii de dat poporului român, care în ciuda întâmplărilor unei foarte sumbre epoci, a reuşit să-şi salveze potenţialul său cultural şi ştiinţific naţional şi care, în plus, şi-a păstrat speranţa în zile mai bune. Această speranţă a susţinut poporul român şi a permis declanşarea procesului mântuirii naţionale” (p. 86).

În spirit democratic, poporul român trebuie lăsat să-şi creeze propriul său model de dezvoltare, adaptat condiţiilor specifice naturale şi spirituale, conform propriei inspiraţii şi propriei voinţe. Să nu mai fie considerat retardat sau incapabil de a recepta progresul, ci să fie tratat cu tot respectul cuvenit, pe picior de egalitate.

Autorul abordează problema foarte vehiculată în ultima vreme şi în anumite medii de la noi: aceea a federalizării României. Analizează diferite modele, cele din Elveţia, Spania, Jugoslavia etc. şi ajunge la concluzia că istoria acestor state este diferită de istoria românească: „un cetăţean român, oricare ar fi originile lui culturale, etnice şi religioase, este pretutindeni la el acasă, în România! Dacă începem să considerăm că România nu este decât însumarea unor mici părţi cusute una de alta, unde cetăţeanul dintr-o regiune este străin în altă regiune, acesta este începutul sfârşitului!” (p. 87). Şi analiza se încheie cu o concluzie fără echivoc: „Federalismul pe baze teritoriale? Un singur răspuns: „niciodată!” (p. 87).
Un capitol special este dedicat alegerilor din România, procentelor reprezentativităţii în parlament şi guvern. „Oamenii trebuie să înveţe a gândi prin ei înşişi şi să găsească între ei, românii, soluţii româneşti la probleme româneşti. Ajutorul şi solidaritatea străinilor sunt un lucru bun, dar amestecul este altceva!” Atenţia se îndreaptă şi spre valurile de „refugiaţi politici români”. E vorba de acei emigranţi, care se declară în Occident persecutaţi politici şi cer azil politic acolo. Realitatea infirmă asemenea afirmaţii. Ele sunt adevărate escrocherii atât faţă de statele occidentale gazde, cât şi faţă de România. Analiza se încheie cu o afirmaţie cu valoare de axiomă: „După revoluţia naţională trebuie să urmeze deşteptarea României, pentru a evita orice confiscare a continuităţii naţionale, indiferent de origine şi definiţie” (p.92).
Un panegiric dedicat sculptorului Andrei Ostap din Republica Moldova încheie lucrarea Domnului academician Francis Dessart. O scurtă bibliografie necesară ni-l face mai cunoscut şi mai apropiat pe autor. Sunt grupate apoi o serie de referinţe la personalitatea şi opera domnului Dessart semnate de personalităţi din diferite ţări.

Cartea se încheie cu postfaţa domnului Dr. Arthur Silvestri, în care se face atât prezentarea autorului, cât şi a cărţii şi filozofiei lui. Citind-o, admiraţia faţă de domnul Dessart creşte simţitor, fiindcă înţelegi încă o dată (deşi lectura cărţii confirmase aceasta cu prisosinţă), că te afli în faţa unei personalităţi de elită a intelectualităţii europene, în faţa unui adevărat patriot european, care analizează realităţile actuale pentru a extrage învăţătură de viitor, un om de bine, care evită să se situeze de partea celui mai tare, ci preferă partea celui care are dreptate, un om care visează la Europa de mâine ca o „ţară” de sine stătătoare, în care diversitatea să-i dea culoare şi unitate, o Europă sigură pe destinele ei, ci nu cobai de experienţe pentru puteri transatlantice. Domnul Dessart se înscrie în rândul prietenilor adevăraţi ai României şi ai poporului român, un prieten care devine adevărat avocat al cauzei româneşti, atunci când necesităţile o impun.
Reqonquista este o carte care face cinste autorului, editorului şi intelectualităţii europene.

Pr. Prof. Dr. Al.
Stănciulescu-Bârda
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Cauti schele metalice de inchiriat? Bucura-te de calitate garantata, suport in montaj si transport gratuit!

Daca studiezi, chiar in acest moment, oferta de servicii de inchirieri schele metalice de …