„Sufletul prin iarna eternității” de Maria FILIPOIU

Suferința mă apasă
pe firea-mi neputincioasă,
iar doru-n suflet fremătând
se-ncheagă pe lacrimi de gând.

Cu singurătatea-n noapte,
se scurg lacrimile-n șoapte,
la sfinți ducând rugăminte,
când pun sufletu-n cuvinte.

Năzuind la vremuri bune,
de la Domnul cer minune
în sperațe ruinate,
de-a fi binecuvântate.

Iarna vieții greu mă ninge
și lumina în ochi stinge,
din ramuri să rămână scrum
pe al vremelniciei drum.

Din foc recuperez scântei
și-n razele ochilor mei
le pun cu viața stinsă-n glas,
pe ele, rod de gând să-mi las.

Dar vânt rece îmi îngheață
viața-n ultima speranță,
spulberând cenușa sorții
prin eternitatea morții.

Suflet pe cărări albite
se-nalță la cete sfinte,
ducând făclie de ceară
pe a veșniciei scară.

Visul de odinioară
îl închid într-o cămară
din sufletu-mi neliniștit,
să-l scot în alt destin menit.

Din flori de soartă umbrite
strâng petale ofilite
în covoraș multicolor,
să-l duc pe Drumul Robilor.

Cu lacrimi de gând le stropesc
și-n suflet le adăpostesc,
prin a veșniciei ceață
să-mi amintească de viață.

Din speranțe ne-mplinite
zugrăvesc muză-n cuvinte
pentru poeții Cetății,
la Poarta Divinității.

Pe covor va îngenunchea
sufletul meu, Domnul să-i dea
viață și destin pe Pământ,
să-mi leg menirea de cuvânt.
–––––––
Maria FILIPOIU