Am început să simt o lehamite, când aud sau citesc formula de convenienţă „oraşul de sub(t) poalele Tâmpei” – cu care diverşi culţi gratulează de decenii, inutil şi stereotip, Braşovul.

Până la urmă, Braşovul se identifică din ce în ce mai puţin cu silueta Tâmpei, rămasă undeva în fundalul neinteresant, cumva doar 2D, al problemei. Aha, din când în când, vreo veste despre un urs… Asta ne furnizează Tâmpa, dealul ce ar fi putut deveni nucleul verde şi viu al oraşului. Un fel de Central Park, adică. Mai vedem crescând şi câte o antenă ţanţoşă, că dă bine la o rezervaţie naturală să aibă o paletă de microunde cât mai variată.

Tâmpa, ca resursă, a fost exploatată în scopuri militare, iar mai de curând şi imobiliare. Ca simbol, a fost o irezistibilă tentaţie pentru căutătorii de nonsensuri ideologice ai tuturor timpurilor: a avut monument ruso-austriac, a avut monument al maghiarismului milenar, a avut pe rând diverse inscripţii, care mai de care mai ridicole. În acest secol XXI, dacă n-aş vedea literele tâmpe, cocoţate precum coama-calului-în-vârfu-dealului, aş crede uneori, când mă trezesc dimineaţa mai confuz, că m-aş afla într-un oraş de provincie neînsemnat şi frustrat, de exemplu în Hollywood.

Fiind multe de spus despre Tâmpa de azi, voi încerca să le fac pe rând. Pentru cei interesaţi, un articol bine documentat, în ciuda unor mici completări mai recente, de factură fantezistă, se află la îndemână pe http://ro.wikipedia.org/wiki/T%C3%A2mpa . Presupunând că l-aţi citit, daţi-mi voie astăzi să mă leg pentru început de subiectul tunelului rutier. Deci, rămânem în registrul Tâmpa – obstacol.

În perioada interbelică, primele planuri de străpungere a Tâmpei cu un tunel au apărut timid. La acea vreme, în Europa chiar se construiau astfel de tunele, iar noi chiar eram încă în Europa. Dezvoltarea oraşului devenise accelerată şi o astfel de idee prindea credibilitate pe termen lung. Parcelările de la intrarea în Valea Cetăţii au ţinut cont de un posibil viitor traseu al tunelului, creându-se Str. Tâmpei, o stradă dreaptă şi largă, în prelungirea virtuală a Bulevardului Ferdinand din centru (azi Eroilor). În faţa noilor preocupări postbelice, ideea a dispărut pentru un timp, în locul tunelului fiind propusă în 1960 o arteră de circulaţie cu serpentine, care ar fi plecat din Str. Pictor Pop, necesitând demolări substanţiale, ar fi ocolit vârful Dealului Melcilor, pentru a coborî apoi pe panta opusă a aceluiaşi deal. Extinderea carierei Temelia a zădărnicit însă rapid fezabilitatea unui asemenea traseu. În anul 1970, s-a revenit la ideea tunelului şi acesta a fost prins în sistematizarea oraşului. Era mai credibil atunci decât acum, dacă ne gândim că tocmai se împlineau realizări tehnice deosebite în acele timpuri, precum telecabina (construită cu sprijinul italienilor între 1968-1969). Nu exista încă nici o intenţie de construire densă, cu blocuri, a Văii Cetăţii, aceasta fiind rezervată iniţial unor mari ansambluri de agrement şi sport. În 1980, odată cu demararea proiectului noului cartier, tunelul a fost regândit pentru două benzi pe sens, iar Str. Tâmpei sistematizată în consecinţă, cu perspectiva realizării unei străpungeri până în Str. Zorilor, închizându-se astfel un inel rutier de ocolire a zonei Hidromecanica.

Proiectul a avut incredibil de mulţi adversari, inclusiv printre cei de la care nu te aşteptai. Un celebru proiectant a pledat pentru renunţarea la tunel şi lărgirea în schimb a străzilor istorice din Blumăna, ceea ce presupunea multe demolări de case valoroase, deci şi multe proiecte bănoase pentru clădiri noi… Alţii, mai patrioţi, te repezeau cu „argumentul” că nu e cazul să se cheltuie atâţia bani, doar pentru ca „să ajungă moldovenii mai repede pi şentru”. Erau şi voci care avertizau, după 1984, că, din moment ce s-a închis fabrica de ciment, adio tunel, căci calcarul scos din Tâmpa nu ar mai fi fost atât de interesant economic ca şi înainte, iar Partidul nu avea bani de aruncat pe altceva decât blocuri. Mai venea din când în când şi câte un atoateştiutor, să atragă atenţia că, dacă se găureşte Tâmpa, vom fi inundaţi de lacul misterios ce sălăsluieşte în ea, conform unei credinţe populare. Interes nu a fost, bani au fost, dar au avut mereu alte destinaţii, iar proiectul tunelului a ajuns astăzi să nu prea aibă luminiţă la capăt. Ce contează că ar echibilbra reţeaua stradală, că ar lega Astra de centru fără parcurgerea minunatului Centru Civic, ce contează că în ţările vecine (Ungaria, Cehia, Slovacia) s-a dovedit din plin utilitatea unor astfel de lucrări în dezvoltarea centrelor oraşelor… Sume de ordinul zecilor de milioane de euro (ordin de mărime al investiţiei în tunel) s-au scurs victorios pentru lucrări care oricum peste câţiva ani trebuiesc iarăşi şi iarăşi reluate. Strada Dobrogeanu-Gherea a fost refăcută fără trotuare (!) şi a devenit o arteră mai aglomerată decât unele bulevarde – nu contează că locuiesc oameni pe această stradă, că ar fi trebuit protejat un cartier liniştit şi pitoresc.

Şi uite aşa a rămas Tâmpa virgină, cu oraşul încleştat tâmp în jurul ei.

Revenind la Tâmpa, voi deplânge în acest episod un aspect nedorit, ce se încadrează în categoria „Tâmpa – resursă”. Multă lume ştie că pe Tâmpa este rezervaţie naturală. Puţină lume ştie pentru ce anume a fost înfiinţată această rezervaţie şi care este de fapt soarta ei actuală. Există încetăţenită părerea că pădurea Tâmpei, pentru că este o pădure pe un deal, iar dealul este un deal de lângă un oraş, a dus la declararea Tâmpei ca rezervaţie naturală. Nimic mai fals! Dimpotrivă, tocmai lipsa pădurii, în anumite porţiuni ale Tâmpei, a lăsat loc dezvoltării unei vegetaţii unice în Ţara Bârsei şi în zona montană transilvană şi a constituit elementul fundamental în statutarea rezervaţiei.

Pare ciudat, dar lipsa umbrei copacilor, solul arid calcaros, însorirea puternică şi adăpostul faţă de curenţii reci – toate întrunite pe partea sa sud-estică – au făcut ca Tâmpa să fie un adevărat „laborator” pentru oamenii de ştiinţă. Versantul acesta uscat şi luminos a fost milenii de-a rândul favorabil dezvoltării unei enclave de silvo-stepă unice. Aici este singurul loc muntos unde cresc plante din specii caracteristice altor climate, cum sunt colilia (Stipa pulcherima) sau iacintul sălbatic (Hyacinthella leucophacee), acesta din urmă originar din stepele răsăritene. Alte rarităţi floristice ce mai găsim aici sunt: crucea voinicului (Hepatica transylvanica), de origine terţiară, obsiga bârsană (Bromus barcensis), Coronilla coronata etc. În paralel, o faună specifică, din care nu lipsesc multe specii rare sau foarte localizate, şi-a găsit aici ultimul hotar favorabil supravieţuirii. Cine a privit cu ochi atenţi poienele din sudul Tâmpei, nu poate să nu fi observat că ele nu seamănă cu nimic din jur, iar priveliştile favorizate de lipsa vegetaţiei înalte le completează minunat farmecul discret.

Până în secolul al XIX-lea, speciile rare şi peisajul inedit au prosperat departe de orice ameninţare. Din 1880, după un incendiu, au început preocupările pentru amenajarea turistică a Tâmpei, apărând Drumul Stâncii (Gábony), Drumul Serpentinelor şi un rond de belvedere, la întretăierea acestora. Dar a început şi împădurirea sistematică a dealului. Versantul sud-estic a scăpat însă fără mari modificări, până la mijlocul secolului XX. Poienile sale asigurau perpetuarea unui habitat valoros pentru cercetători, dar şi deosebit de agreabil pentru drumeţi. Începând cu perioada interbelică şi mai ales după ultimul incendiu, din 1946, (re)împădurirea a cuprins uşor şi versantul însorit, fiind mai întâi plantaţi pini, care păreau că înnobilează şi mai mult peisajul. Aceştia însă au găsit teren favorabil şi s-au înmulţit peste măsură, astfel încât poienile s-au îngustat sub o anumită limită ce le asigura ariditatea. Lăstărişul de foioase a început să completeze spaţiile libere, începând din anii 60-70, iar în cele din urmă au rămas doar câteva ochiuri izolate de poeniţe şi luminişuri în curs de dispariţie.

Puteţi observa toată această evoluţie tragică a împăduririi Tâmpei, între 1874 şi 2009, în cele cinci schiţe, ce sunt realizate pe bază de documente oficiale şi fotografii. Dealul este reprezentat cu nordul în sus, culoarea verde-închis fiind pădurea. Această evoluţie nu este liniară, ci exponenţială, fiind în prezent în ultima sa fază…

Mă aşteptam ca, în cei douăzeci de ani de când pretindem că am avea tendinţe europene, să apară cineva care să impună autorităţilor să ia cunoştinţă că însăşi motivaţia declarării rezervaţiei naturale de pe Tâmpa va dispare, dacă nu se intervine rapid în sensul unor defrişări controlate, dar consistente, care să recreeze condiţiile de supravieţuire a biotopului valoros. Nu s-a întâmplat asta. Ba din contră, în anul de graţie 2010, onor Agenţia de Protecţie a Mediului (sau cum i-o mai fi spunând) a binevoit să avizeze planul general al oraşului, plan ce urmează să stabilească dezvoltarea acestuia în următorii zece ani, acceptând o eroare fundamentală, ce ar putea însemna sfârşitul rezervaţiei. Exact poienile de pe versantul însorit (mai bine zis, ce-a mai rămas din ele), sunt declarate ca trebuind să devină zonă de agrement împădurită, în timp ce pădurea de pe versantul nordic – frumoasă, utilă, dar banală şi lipsită de orice interes ştiinţific – este declarată greşit ca fiind rezervaţia de protejat… Stupefiant, din partea unei instituţii care ar trebui să ştie ce şi cum trebuie protejat în mediul natural braşovean, oricum supus unor numeroase agresiuni şi ameninţări din toate părţile. Fie că este vorba de confuzie, fie de rea intenţie, eroarea este totală şi denotă lipsa oricărui interes real de protejare.

Deci, fie că lăsăm lucrurile să curgă de la sine, cu dezinteres, ca în ultimele decenii, fie că ne prefacem că protejăm Tâmpa, dar de fapt o distrugem, respectând noul plan oficial de urbanism, va trebui să ne luăm rămas bun de la poienile însorite, a căror existenţă seculară a fost motivul declarării Tâmpei ca rezervaţie naturală floristică. Una din valorile, curiozităţile şi atracţiile Braşovului va sfârşi stupid, sub aparenta protecţie a legislaţiei ultra-hiper-europene, ce prevede teoretic obligativitatea acordului de mediu, chiar şi la amplasarea unui coteţ de câine… Nu prevede însă şi obligativitatea competenţei şi corectitudinii, din partea celor plătiţi să redacteze hârtii.

Pierdem un membru al familiei, pierzând valoarea acestei rezervaţii. Chiar nu există în acest oraş industrializat şi dezindustrializat nici o voce care să-şi asume un rol în adevărata protejare a Tâmpei? Alo, ONG-urile… Nu vă mai iluzionaţi că salvaţi Tâmpa, strângând saci cu PET-uri… problema este mult, mult, mult mai gravă… Întreprindeţi urgent defrişările necesare! Ştiu că nu dă bine să defrişezi, ci doar să plantezi… Dar uneori, la fel ca şi în medicină, extirparea unei anomalii poate fi singura metodă de a ţine organismul în viaţă. Teoriile de convenienţă, gesturile la modă şi pozele haioase postate pe bloguri nu ajută…

SURSA: http://prinbrasov.com

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Top 3 avantaje pe care la cauta tinerii la primul loc de munca

Business woman fairly doing her jobPentru cei mai multi tineri, primul loc de munca reprez…