Mihaela CRISTESCU

Deşi încercam de câteva luni de zile, nu puteam găsi cuvântul potrivit şi mă străduiam să nu trimit mesaje fără înţeles deplin, chiar şi în condiţii de urgenţă maximă. Undeva, în depărtare, aş fi putut prinde canalele de comunicare şi, fără prea multe întrebări raţionale, aş fi putut făuri numai o oază de linişte pentru mai târziu. Doar că lumina apare atunci când ne este trimisă şi nu în momentul pe care îl considerăm disperat. În rest, adaptabilitatea se defineşte ca tip de inteligenţă, iar cunoaşterea ca formă a experienţei. Obişnuinţa devine, în cele din urma, o umbră, puterea se transformă în pace şi verbalizarea încetează. Înlăuntrul lucrurilor, dincolo de experienţa cuantica, se prefigureaza ultimul tărâm al fericirii.

Pentru că ceasul se transformase în micul computer-telefon de la capul patului, sunetul părea mai mult provenit din filmul vizionat cu o seară înainte, decât dojenitor deşteptător al rutinei zilnice. Nu găsisem încă finalul povestirii şi, probabil enervată de incompatibilitatea timpului acordat, încercam să las subconştientului problema nerezolvată, în speranţa unui amănunt prins ca din zbor, o secundă aborigenă, un surâs intelectual, o rezonanţă salvatoare. Să încerc programul direct, fără prea multe erudiţii desprinse din visare, să nu gândesc decât la reflexia luminii într-o zi cu densitate mare, eventual o reflexie totală, nu prea multe griji şi refracţii, simplu şi confortabil, o problemă banală de liceu care nu cere demonstraţie.

Şi apoi, plecarea de acasă devenea o neatenţie, un lung şir de dimineţi în care căutam soarele pe cer sau ascuns după nori, cald sau frig, o nouă şansă înaintea vântului australian. Dependenţa de lucru mecanic, paletele înalte şi albe, îndârjite şi demne, un inaccesibil calcul artificial, dar corect – deducere a pragmaticului suveran. Cele doua medii arătau indecis, mă gândeam să hibernez pentru a mă putea întoarce oricând la foaia de hârtie, să exist la transparenţa dintre ele, ca şi cum aş păcăli incidenţa şi legile fizicii, cu scopul de a putea salva trecutul, ca timp fără istorie, o unitate indivizibilă şi incoloră.

Şi totuşi… Nocturnele lui Chopin, în liniştea habitaclului, acela fără busola, dar cu intenţie, coincidentia oppositorum între noapte şi zi, opus 9, no. 2, fără sentimente, doar linişte, dincolo de puterea nevralgică a oraşului. Aşa, doar un imposibil răspuns pentru scrierea mea, încă nejustificată structură, energie sau toleranţă – un sunet de clape început de Field, în Irlanda, un transport de informaţie subtilă şi permanentă, la nivele de frecvenţă înaltă, al său joc de libertate şi traducere: „Play Mozart in memory of me.” (Frederic Chopin) Atunci, cu câţiva ani în urmă, o iarnă numai pe ulita Chopina, în Varşovia, la minus douazeci şi cinci de grade, cu zăpadă şi soare cu dinţi, o amintire îmbrăcată de statuia lui, o căutare recentă pentru un final valid.

Şoseaua se întindea curată şi ondulată, admiteam intersecţiile câteodată aglomerate, dar niciodată nervoase, reclamele în stil retrograd, dar până la urmă interesant, propunând evenimente rurale, pline de viaţă câmpenească, Franklinii lui Chaucer: Winterfest Medieval Fair, Parramattta Park, Saturday and Sunday,… Cavaleri şi domniţe, armuri autentice, concursuri de Ev Mediu în secolul douazeci şi unu, în Australia: „Music and merriment, Jesters, Jousting, Falconry, school holiday fun, Medieval Knights and Ladies in Parramatta Park”. Cultul şi cultura – încă nu puteam descoperi încotro mi se scrie povestirea, aveam nevoie de altceva pentru a lega tastele calculatorului de gând. Dincolo de oprirea zgomotului, de chestiunile cotidiene ale automatismelor conservate de anti-sentimente şi indiferenţă, trebuia să aştept în linişte rândurile de graţie ale fiecarei derulare de idei: gramatica, dialectica şi retorica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Nici un rezultat… Imposibilitate lingvistică şi cutremur subtil nerealizat, mister revelat cu întârziere, o pauză pentru acumulari succesive. Cât de banală senzaţia cafelei de fiecare zi, autohtonă, cu lapte greu şi indezirabil, băută fără prieteni, în aşteptarea rezolvărilor zilnice, sumare şi superficiale ale câştigurilor financiare.

Şi dacă, de pildă, aş putea trai în paginile adunate, adică aş trăi şi aş scrie realizand realitatea aşa cum ea nu există, cum o inventez povestind adevarul, o realitate mai completă şi mai directa, o poezie-metaforă, scurtă şi în versuri albe: armonia asimetrică târzie, ca ultim fenomen încălzit la lumina lumânării? Posibil ca drumul de întoarcere, în culorile toamnei şi ale cerului, să mă rabde într-o ajustare a memoriei, într-un zid dărâmat înaintea cotropitorilor. Teatrul admirat pe stradă, un teatru în teatru, o replică definitorie şi definitivă pentru o viaţă, acestea toate ale timpului acum, ale sufletului dual pe care nu-l cunoaştem decât prin hipnoză. Din marile magazine centrale aş putea cumpăra un toc şi cerneală pentru a scrie învigorată de plăcerea scrisului, de un val de melancolie încă neajunsă tristete. Ar putea exista rândurile frumos alcătuite ale scrisorilor ce obişnuiau să călătorească mai bine de doi ani, o veste de peste oceane, de dincolo de cunoaştere. Cât de aproape îmi ajunge cartea îmbătrânită, în coperţi rânduite delicat, îngălbenită de florile presate dureros, pentru mai târziu! Esenţa anotimpului îşi pierde contribuţia pentru ziua în care trăim, ceea ce odată prindea viaţă în obişnuinţă, acum străluceşte nefrământat în mâna copilului pentru care tocmai a început lumea, o povestire refăcută din părţi colorate.

Acasă – drumul şi legătura – mi se arată la încă un vers criptic prin gospodărie. Pietrele alese şi uşile care se deschid, jocul infant şi muzical al mişcărilor de aer, temperatura diferită a camerelor prin care ne strunim paşii după-amiezei, cu multă pasiune demonstreaza zâmbetul chitării acordate. Am uitat de povestire. Mă întorc la imagine şi la sunet, pierd scrisul din vedere, aleg să exist gustând parada mirosului ademenitor.

„Te-ar ajuta o cafea?”, mă întrebi ştiind că nu admit decât licoarea pe care mi-o prepari, în contrast cu deficitul australian. “Da, într-adevăr”, gândesc şi zâmbesc pentru căutarea încheiată. O cafea cu frişcă mi-ar tinde numitorul către zero, aş regăsi posibilitatea creaţiei. Aşa precum săgeata şi arcul hârtiei albe caută şi creaza cuvânt, “Cafeaua ta are sens!” Şi toate acestea pentru că într-o zi lucidă şi rece, o zi a privirii sferice şi întrebătoare, cafeaua pe care am savurat-o atinge şi reface phoenixian pasajul normalităţii spre ultimul tărâm al fericirii.

—————————————————————–

Desenul este realizat de Maria Parascheva Voicheci, Bucureşti

Mihaela CRISTESCU

Sydney, Australia

16 iulie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…