Home Breaking News Stiri Exclusive “Un periplu insolit prin varstele feminitatii” de Anca SIRGHIE

“Un periplu insolit prin varstele feminitatii” de Anca SIRGHIE

41 min read
0
0
122

De mult timp n-am mai citit cu atâta interes un text memorialistic, cum este cel apărut la Editura „Cartea Românească”, 2020, în cartea „Întâmplări cu Daniel și Nicole” și „Epistolar”, purtând semnătura Mioarei Apolzan. Poate de la „Romanul epistolar” al lui Ion Negoițescu și Radu Stanca, publicat la Albatros în 1978, cu care, în pofida multor deosebiri, noua carte comunică prin aceeași decupare atentă a unui mod de viață intelectuală fertilă, în plin regim socialist nefast, unul ce într-un asemenea mod tacit dar eficient putea fi ținut departe. O carte-mozaic ce demonstrează peremptoriu că generația din care și eu fac parte găsea un modus vivendi prin care se atenuau efectele comenzii politice. Dintru început, țin să mărturisesc cu emoție că am împărțit timp de 16 ani cu autoarea experiența studiului, de la prima clasă primară la Sibiu și până la sfârșitul Facultății de filologie, urmate la Cluj-Napoca. Nici nu se putea o demonstrație mai edificatoare că a fi om de carte, idealul generațiilor care s-au format în plin socialism, nu era un privilegiu al filologilor, ci o condiție identitară a intelectualului autentic. Demonstrația are în cartea Mioarei prisme multiple, de la busola cu care ea detecta drumul spre literatura de valoare, deloc infestată de ideologia oficială, la felul cum se edifică intelectual un cuplu de tineri studioși, ca, la nivel de canava a țesăturii confesive, să se creioneze cu discreție cea a tăriei morale cu care a învins o infirmitate fizică teribilă. Prin mesajul ei, autoarea dovedește care este calea spre normalitatea întru creație, așa cum în esență ea înțelegea să trăiască pe mai departe, în pofidă oricăror restriști. Așadar, o carte memorialistică cu totul neobișnuită, patronată de spectrul larg și dens al confesiunii. Ea, confesiunea, apare în noul volum ca leac pentru a învinge depărtarea la cei ce se iubesc, care fac pod de cuvinte peste timp și spațiu.

Este ușor de observat că genul memorialistic al jurnalului, cu care se deschide volumul de față, câștigă teren în uzul cititorilor prezentului, care pierd răbdarea acceptării unor transpuneri ficționale în favoarea redării nemijlocite a experienței de viață. Atunci când autoarea unui jurnal intitulat „Întâmplări cu Daniel și Nicole” este Mioara Apolzan, cunoscută și ca scriitoare și ca cercetător de istorie literară, interesul crește exponențial. Volumul apare după două cărți de ficțiune ale autoarei, „Carte de identitate” 1993 și „O vară cu Maia” 2012, la care m-am referit semnând recenzia „Tribulațiile conștiinței în romanul „O vară cu Maia” în publicația universitară „Lumina slovei scrise”, Sibiu, nr. XII, 2014, p. 130-135.

Deși cititorului grăbit îi par disparate temporal, „Jurnalul” bunicii anilor 2002-2017 și în continuare „Epistolarul” anotimpului auroral al iubirii tinerești din anii 1965- 1968 au subterane canale de comunicare, ca experiențe de viață ale acelorași actanți. De aici și valențele de bildungsroman și de proză a iubirii, chiar dacă volumul nu se revendică a fi beletristic. În tot, cartea panoramează viața unui cuplu de intelectuali plini de vise și proiecte de viitor, ilustrând peremptoriu preludiul studențesc al anilor ’65 –66. Elanul familiei lor, binecuvântate cu o fetiță, Oana, a fost fracturat printr-un joc al destinului. O boală necruțătoare a tinerei soții și mame le-a schimbat cursul existenței, fără să oprească pe Oana să emigreze împreună cu soțul ei în SUA. În „Cuvânt explicativ”, Sorin Apolzan, care, în ciuda discreției sale funciare, este în fapt un personaj-pivot al cărții, rezumă într-o propoziție, înserată calm, drama existențială a familiei lor: „Vreme de treizeci de ani viața noastră împreună a fost marcată de o infirmitate fără leac.” O paralizie postoperatorie, după scoaterea unei tumori de pe creier, a lăsat intactă tocmai mintea Mioarei, restul trupului rămânând imobilizat. Astfel se face că Jurnalul „bunicesc” (iată un cuvânt des întâlnit în carte) este dictat de autoare lui Sorin, spre a consemna minunea împlinitoare a ivirii pe rând a nepoțeilor în America, unde ei trăiesc pe mai departe și în prezent.

Așadar, „Jurnalul” este destinat esențialmente dialogului dintre bunică și nepoții ei. Asistăm, citindu-l, la o acțiune de detectare și transpunere în cuvânt a miracolului înmuguririi vieții, una ce explică cronologia de profunzime a structurării volumului, în care verigile succesive sunt copilăria (nepoților), tinerețea și maturitatea ( bunicilor ). Ființa care a fost prădată de un destin fără cruțare caută în felul acesta firul Ariadnei spre normalitate. Citind notațiile Mioarei Apolzan, nutrești sentimentul că, fără nimic patetic, ea a găsit apa cea vie a împlinirii atunci când propriei infirmități i-a substituit bucuria de mișcare a celor mici.Mioara mărturisește: „…născocesc cu ușurință, adică pe loc, povestioare pe care cu cinci minute în urmă nu le avusesem în minte.” Există un miraj încercat de bunică, fericită atunci când reușește să fie în preajma nepoților. Prezența bunicii este prilej de noi desfătări pentru Daniel: „Adeseori când vine de la plimbare se oprește direct la mine, intră între pedale, ( la scaun cu rotile s.n.) se proptește de genunchii mei și așteaptă să „produc” ceva. Încerc să nu-l dezamăgesc. Îmi vin în ajutor și cărțile de povești, pe care le recitesc ca să-mi reamintesc.” Solicitarea stârnește preocuparea bunicii, didactic înțeleasă, de a alimenta fantezia băiețelului.

Printre rânduri, înțelegi drama teribilă ce minează fericirea familiei. Autoarea dovedește o discreție absolută cu privire la cauza suferinței personale, pentru că jurnalul acesta insolit nu este al propriilor probleme de viață, cum ne-a obișnuit practica genului literar, ci numai al iubiților ei nepoți. Când îl revede pe Daniel, trăirea bunicuței infirme se decantează în intimitate: „L-aș lua în brațe să-l sărut, dar nu pot și am puterea, cel puțin așa cred, să nu las să se vadă amărăciunea asta, care, de fapt, nu mă va părăsi niciodată când voi fi în preajma lui sau a lui Nicole.“ Traversarea Atlanticului cu avionul nu este fără peripeții, căci sosind la destinație Sorin trebuie să repare pedalele căruciorului cu rotile, activitate care îl antrenează în mod neașteptat și pe Daniel.

Crescând, Daniel și Nico cer cărți de povești tot mai complexe, astfel că în viața lor apar regi medievali cu societatea lor. Ivanhoe le devine familiar. În jurnal se reconstituie ritualul diurn și cel nocturn din viața nepoțeilor. Nico dorește să se bucure de afecțiunea bunicească. Mioara reflectă cu bătaie lungă: „De ar ști ce emoție și câtă iubire e în sufletul nostru. Oare simte ceva din toate astea? Oare, în timp, amintirea ei va păstra clipa? Vom fi și noi acolo?”

Familia Oanei întoarce în iunie 2008 vizita părinților, venind la București cu copiii. Fac popas la casa de vacanță cu prispă și grădină de la Câmpulung Muscel, unde Daniel entuziasmat de ambianță mărturisește că acolo ar dori să trăiască până la sfârșitul vieții lui. Cea mai mare surpriză a fost să descopere că și mama lor făcea năstrușnicii când era mică, așa că Mioara va repeta de câteva ori pățania Oanei, care la 5 ani a căzut cu gardul cel șubred al noii achiziții familiale.

„Epistolarul”, care ocupă cea mai mare parte a volumului, ne readuce în timp la anul 1965, când cei doi protagoniști ai dialogului la distanță, Mioara Popescu, studentă la Filologie în Cluj, și Sorin Apolzan, absolvent de Politehnică la București, își mărturiseau o iubire ce tocmai se înfiripa. Laitmotivul scrisorilor era exprimat în întrebarea „De ce ești oare așa de departe?” Interesant creionat este calendarul cultural al celor două orașe, ceea ce sporește excepțional valoarea documentară a cărții. Sorin se bucură să asculte la București „cel mai frumos concert al stagiunii”, cu program Beethoven ce avea ca solistă pe Thérèse Dussaut din Franța. Mioara se plânge că a ratat la Cluj concertul cu dirijorul Roberto Benzi din oct. 1965, dar eu, colegă cu ea, l-am savurat cu atâta plăcere, încât el mi-a rămas un reper peste timp. Cert este că muzica era un bun liant pentru cei doi îndrăgostiți, care, așa cum se plâng ei epistolar, locuiesc în camere studențești cu colegi gălăgioși, care îi privau de liniștea intimității. Notațiile nu depășesc locurile comune cu privire la cursuri universitare, examene, fiecare cu trăirile specifice. De excepționalitate ține, în schimb, faptul că viitorul cumnat, nu altul decât criticul Nicolae Manolescu, deschide calea Mioarei spre publicistică, îndemnând-o să-i trimită niște articole: „Orice despre oricine.” În mod obișnuit, cei doi tineri își cumpără cărți, uneori chiar aceleași, vizionează filmele apreciate ca importante. Le dezbat apoi, fericiți să ajungă adesea la aceeași opinie. Ca să fie la înălțime, Sorin selectează versuri și le trimite prietenei filoloage, ca să le comenteze. Se înconjoară cu cărți de literatură și citește, mărturisind că “dacă nu iau măsuri urgente, nu vei mai avea ce discuta cu mine.” Nici „Vizita bătrânei doamne”, piesă ori film, nu-l găsește inițiat pe tânărul inginer, așa că decizia nu putea fi decât una: „Cât de curând mă voi pune la punct, și atunci vom putea sta de vorbă. L-am terminat pe Taine. Câteva dintre studiile lui ( Stendhal, Mérimée și, mai ales, Balzac) mi-au dat satisfacții nebănuite…”, cum se destăinuie el în, poate, cea mai lungă scrisoare, din 10 martie 1966. Un intelectual cu deschiderea umanistă a lui Sorin era interesat să citească „Istoria muzicii”. Chiar și vremea stagiului militar, făcut lângă București, unde se fixase ca inginer, este îndulcită la tânărul meloman cu asemenea lectură, dar cu regretul că nu putea să și asculte partiturile menționate în text.

La punctul iradiant valoric al „Epistolarului”, repertoriul lecturii se completează cu toată atenția, ca într-o competiție a preferințelor de moment. Mioara este preocupată, ca filolog, de romanul modern și citează o afirmație axială a lui Proust: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”, comentată la cursul nostru de literatură de la Facultate. Așa fusese ea valorificată de Camil Petrescu, un romancier preferat al Mioarei. „Am încercat să citesc tot ce am găsit despre el”, se destăinuie ea. Nu ocolește nici „Histoire du roman moderne” de Albères, pe care o găsește foarte interesantă și instructivă. După “Agonie și extaz”, a urmat „Lotte la Weimar”, parcursă în ritm impus de 30 pagini pe zi, căci sesiunea de examene era aproape. Dacă dăm crezare statisticilor prezente, care concluzionează că doar 30% dintre cetățenii lumii mai citesc astăzi doar o carte pe an, atunci nu putem să nu remarcăm adevărul că lectura este pentru inginerul bucureștean mai mult decât un hobby, manifestându-se ca o pasiune identitară. „Duminică stau acasă și citesc.-mărturisește Sorin-Dorința de lectură se acumulează îndelung, până izbucnește într-o bună zi, când devorez orice carte îmi cade în mână.” El respectă preceptul lui Borges că lectura este „o formă de a trăi”. Un anunț din scrisoarea datată 25 ian. 1967, adresată „Celei mai iubite, scumpe și neprețuite soții din câte au fost vreodată” sună incredibil astăzi: „În luna asta cred că am cumpărat cel puțin 10 cărți. Dacă o ținem așa, în câțiva ani n-o să mai avem unde le pune.” Nu miră ideea că, înainte de orice, la viitorul lor apartament ei imaginează un punct fix: „biblioteca noastră va fi atât de mare, încât cărțile tehnice vor avea un raft special.” Așadar, hrana intelectuală nelipsită sunt cărțile, concertele și filmele, totdeauna atent selectate. Este terenul unei depline consonanțe spirituale, amintindu-ne de dialogul dintre Radu Stanca și Ion Negoițescu din cartea „Un roman epistolar”.

Un palier de anotimp sentimental în dialogul lor epistolar este impus de evoluția lor emoțională, acum când în preludiul doritei căsătorii, ei deschid discuții despre soțul perfect și soția ideală, cum se doreau a fi, dar și despre cuantumul credinței religioase.

Apar și declarațiile sentimentale ale domnișoarei, la început mai sumare și pragmatice: „Cred că știu ce mă atrage la tine: sensibilitatea, interesul pentru artă, îndeosebi pentru literatură, tandrețea și altele…Nu ți-o lua în cap. E loc și de mai bine!“ În crescendo, apare notația: „Închei dezvăluindu-ți un mic secret: când învăț, am lângă mine scrisorile tale și, când fac pauză, le mai răsfoiesc.” În sfârșit, Sorin își ia curajul să treacă în vara anului 1966 de la apelativul “Iepuraș” la „Iubito”, iar căsătoriile unor prieteni devin obiect de studiu și de comentarii la acest subiect. Dragostea acționează ca o maree, cu valuri tot mai îndrăznețe, căci revenită după sesiune la Sibiu, Mioara nu se mai simte bine acolo pentru că lipsește Sorin. Mărturisirea ei nu mai lasă dubii: „Fără tine, Sibiul îmi pare fără interes. Nu am curajul să trec prin atâtea locuri a căror amintire mă face să-mi fie și mai dor de tine.” Există, așadar, un nou teritoriu al iubirii lor, unic și inconfundabil. De acum exista, pe lângă imaginile orașului cunoscut de o viață, una secretă și indimenticabilă, în stare să dea alt sens existenței lor împreună. După cererea în căsătorie, nici Sorin nu se lasă mai prejos, căci întors în București simte altfel viața decât înainte: „A trecut abia o zi și, în alergătura mea prin oraș, m-am simțit stingher fără tine.” Este o schimbare de macaz existențial care creează niște piloni de sprijin noi. În 31 aug. 1966 Sorin își îndeamnă viitoarea soție: „Mergi înainte fără teamă, căci suntem doi acum, gata să împărțim și bucuriile ca și durerile. În asta să-ți cauți puterea de a învinge orice greutate.” Îndrăgostitul își vede aleasa sufletului identificată cu cele mai faimoase chipuri cinematografice: „Am văzut azi „Cleopatra”. Mi-a plăcut artista, mai ales pentru că mi-a amintit tot timpul de tine: și figura, dar mai ales gesturile și zâmbetul.” În mod cert, tânărul îndrăgostit vedea tot ce-l înconjura cu ochii inimii.

Iubirea copleșește, concretizată în mărturii ca aceasta: „Despărțirile devin mai grele, viața nu are sens unul fără altul! Mai poți oare să concepi viața fără dragostea noastră?” se întreabă Mioara, proaspăt logodită. Ei simt că ating apogeul ca simțire prin raportare unul la celălalt:” Cine ești tu, în definitiv, care te-ai strecurat în inima mea și pe care mi-o ții într-o teribilă încleștare? Tu, care pe negândite ai ocupat cel mai însemnat loc din viața mea. Tu, singura care are dreptul de viață și de moarte asupra mea. Orice va fi, voi veni spre tine și nu voi renunța la a lupta pentru fericire, așa cum singuri noi doi o înțelegem și o dorim. Și nu uita niciodată că sunt un om de o statornicie puțin deosebită, același peste douăzeci de ani (poate nu atât de tânăr, dar întinerit sufletește și la fel de îndrăgostit). În sfârșit, un om puțin desuet, romantic, care visa în copilărie să devină erou, capabil de eroism, de dăruire de sine. Cum astăzi numai dragostea ne mai poate oferi teren pentru așa ceva, nu-l dezamăgi, căci sunt singurele iluzii pe care le am și acel om te iubește mai presus de orice.”, mărturisea Sorin la 10 nov. 1966. Fantastic angajament pe viață, pe care l-a respectat deplin și eroic, când soția lui, aflată în grea suferință, l-a avut alături timp de trei decenii, cât i-a rămas neîntinat suflet pereche!

„Epistolarul” cuprinde un decalog al conviețuirii conjugale, cei doi tineri prospectându-și defectele ce vor trebui stăpânite, conștienți că supărările trebuie depășite cât de curând fără ca timpul să altereze armonia vieții de cuplu. Există o veritabilă lecție ce se cerea bine asimilată teoretic și gata să fie pusă în aplicare, așa cum deliberează Mioara: „Am hotărât amândoi că orice s-ar întâmpla, nu avem voie să ne culcăm certați. M-am gândit că o neînțelegere care se prelungește acționează ca un ferment.” Sorin ține să-i dea viitoarei sale neveste cheia stăpânirii defectelor lui: „Îți promit că am să-ți fac toate capriciile, am să te alint și am să te iubesc. Dacă vei ști cum să te porți cu mine, poți obține tot ce dorești. Nu uita însă că sângele mi se înfierbântă foarte repede și atunci devin aproape imposibil de stăpânit. Evită să-mi dai prilejul să mă aprind și ferește-te să mă întărâți, dacă lucrul s-a produs.” (17 nov. 1966.)

Scrisorile au avut și fizic de la început un statut privilegiat, de mare stimă și ritual, fiind numerotate cu atenție, sărbătorite la cifre rotunde, dorindu-se să ajungă la numărul 50 „până la nuntă”, după care ele își pierdeau în mod firesc necesitatea. Mioara mărturisește că le poartă în permanență cu ea, chiar după ce deveniseră grele. Ei le intuiesc un rost legitim, de viitor îndepărtat:„Când vom fi bătrâni, o să le găsim un loc într-o cutie frumoasă, frumoasă, și o să le citim nepoților, strănepoților.” (22 nov. 1966) În misiva următoare-surpriză: „mi-ai scris a 50-a scrisoare. Pentru ea, te sărut de cincizeci de ori, Mioara”. (24 nov. 1966) Sorin le definește ca univers larg și încăpător, ca oglindă retrovizoare și a trăirii prezente. Așadar, o captură cu valoare perenă. Ba, chiar și una de liant sufletesc: „Dacă nu ne-am fi cunoscut, puteam să mă îndrăgostesc de tine numai prin „corespondență”. Ăsta este un punct care contează foarte mult pentru mine și, cu siguranță, ne va apropia și mai mult, dacă asta se poate!”(26 nov. 1966.) După cununia oficială din 17 dec., o săptămână de miere la Brașov și revenirea la treabă, sub amenințarea ultimei sesiuni de examene în ian. 1967. Încercarea de ierarhizare a scrisorilor îi produce lui Sorin o mare dilemă, căci „la întrebarea “Care e cea mai frumoasă scrisoare pe care am primit-o?”, aș fi pus în încurcătură, căci nu știu dacă prima scrisoare a soției mele sau ultima a logodnicei e mai emoționantă.” aprecia Sorin în 11 ian. 1967. Asemenea mărturii nude ale unui dialog despre viața sufletului tânăr dau savoare lecturii acestor pagini memorialistice de o singulară valoare în plan etic, iar pe alocuri și estetic.

Ca motor al împlinirii intelectuale, cititul rămâne în centrul preocupărilor, chiar atunci când este vorba de perioade de destindere în proaspăta lor căsnicie. În 10 feb. 1967 Mioara proiectează viitoarea reîntâlnire cu soțul ei: „La București o să organizăm „seri de lectură”, căci sesiunea, cu lecturile ei obligatorii, m-a dat înapoi cu cele de plăcere. Am o grămadă de restanțe.” Cugetarea eminesciană „Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.” era pentru mulți dintre intelectualii acelei generații un comandament major, ce pare cu totul epidermizat, dacă nu chiar volatilizat la tinerii zilelor noastre.

Pentru atmosfera culturală a capitalei în acea epocă îndelung blamată astăzi, merită remarcat entuziasmul cu care erau primite noile producții cinematografice românești: ”Aici a început să ruleze „Dacii”. E o bătălie pe bilete fără precedent. La ora 7 dimineața, coada ajunge de la Patria până la Ambasador. Sper să obțin bilete prin Institut pentru când vii tu. La teatru m-am înscris deja și sper să ajungem de data asta (miercuri, 22 feb.- „Lacul lebedelor” și luni, 27 feb.-„Doi pe un balansoar”). Aș fi luat la „Henric al IV-lea”, dar de vreo trei ori mi-au venit banii înapoi. Cred că e încă foarte multă lume amatoare.” Așadar, o carte pilduitoare despre modul în care se putea trăi cultural în plin socialism românesc, când cuvântul de ordine era „coada”, cea la bilete de spectacol, ca și aceea de la carne sau lapte. La fel de necesare toate, desigur !

O corespondență ca aceasta reflectă nu doar caracterele bine conturate ale protagoniștilor, ci și evenimentele ce au croit drumul lor profesional. Nașterea fetei lor, Oana, din „Epistolar” trasează o punte de legătură cu cealaltă parte a cărții, una în care găsim, esențial ilustrate, toate ipostazele feminității. Noutatea la nivelul literaturii române contemporane constă într-o punere în ramă a feminității ultragiate, tratată cu o voință de echilibru și cu o decență absolut salutare. În tot, un reper înalt, exemplar, la care sunt invitate să mediteze generațiile tinerilor de astăzi.

——————–
Anca SÎRGHIE

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“De când cu pandemia, am învățat să prețuiesc mai mult duminicile” de Paul SURUGIU-FUEGO

Uneori îmi pierd răbdarea. Uneori mi se pare că lumea o ia la goană și eu împreună cu ea ș…