Home Viaţa soldatului român pe Frontul de Est FOTO

Viaţa soldatului român pe Frontul de Est FOTO

29 min read
0
0
479

Soldaţii români, după trecerea Nistrului „Uitaţi pe pereţi! Stalin şi unul chel, cu cioc! Ce nevoie avem noi de ăştia?”

Selecţie de Florentina Ţone

Ofiţerul de geniu Vladimir K. Kiriţescu a lăsat posterităţii – fără să ştie – un jurnal memorabil, care documentează pas cu pas epopeea ţăranilor deveniţi peste noapte soldaţi, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Fără să ştie, pentru că manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate în urma unei percheziţii, la 14 mai 1985, a ajuns, în luna august, în Fondul Special al Muzeului Militar Central (astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”), fiind publicat în anii 2000, la Editura Detectiv, sub titulatura Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică. Jurnalul lui Kiriţescu recuperează cu sinceritate, cu ironie, cu amuzament, dar şi cu un vădit talent literar, frânturi de viaţă cotidiană pe Frontul de Est. Iată câteva dintre acestea, petrecute după ce armata română a trecut Nistrul.

Click aici pentru mai multe fotografii

„Pe la patru şi ceva, eu şi ostaşii mei am trecut pe malul rusesc, tot cu bărcile cu motoraş, germane. Ne-am oprit sub mal. Apoi, căţărarea şi folosirea gropilor de obuze pe care le descopeream. Sub mal era bine. Nu te putea atinge nici artileria lor, nici focul din cazemate. Dar războiul nu se terminase, aşa că ne căţăram fiecare pe unde puteam, doar-doar vom ajunge lângă zidul cazematei, cum se zice, în unghi mort. Către ora cinci, care dintre noi mai rămăsese valid, şi nu am avut pierderi mari, stăteam sus pe cazemate, pe acoperişul de beton, şi strigam prin tuburile de aerisire la ruşi să se predea.

Nemţii ne-au lăsat cu misiunea de a goli cazematele şi a controla localităţile de pe mal, Broniţa şi Moghilev, şi s-au dus cu maşinile şi tancurile lor tot înainte. Până la orele şase, porţile plutitoare trecuseră deja cu autocamioane şi tanchete, iar în jur de şapte au început să treacă, peste un pod deja construit de pontonierii lor, coloanele unei divizii moto-mecanizate.

Noi aveam în dotare cai, înhămaţi câte doi, la zece căruţe de companie pentru materiale, muniţie şi alimente, plus bucătărie, căruţe la care mai puneam şi noi umărul când ne răzbeau ploaia şi noroaiele. Eu eram singurul ofiţer din companie care aveam dreptul la un cal de călărie. Mai putea fi de mirare că nu dăduserăm de ruşi până la Nistru, când ei executau o retragere deliberată şi organizată? Cu asemenea mijloace de transport şi cu asemenea tehnică de luptă a apreciat Statul nostru Major posibilă o bătălie desfăşurată împotriva imensităţilor ruseşti, cu speranţa de a o câştiga? Astăzi, privind în urmă, mi-e imposibilă orice apreciere!

14 August 1941, Strasbourg Cuciurgan, ultimele clipe de repaus

„Mă gândeam ce mă fac dacă s-o prăbuşi casa şi eu rămân gol”

Cu unitatea mea, am rămas călare pe cele două localităţi, pentru control şi supraveghere, vreo trei zile. În seara aceea am dormit într-o casă curată şi am făcut şi o baie într-un ciubăr. Culmea a fost că în momentul când mă aflam în ciubăr, împrejurul casei şi de-a lungul şoselei au început să curgă nişte explozii asurzitoare provocate de un bombardament de răzbunare al avioanelor ruseşti. Casa, solidă, dar ridicată cam în pantă, se hâţâna din ţâţâni. Geamurile zornăiau şi se mai şi spărgeau. Eu, cum mă făcuse mama, turnam cu o cană apă în săpunul din cap şi-mi ştergeam spuma din ochi. Costică, ordonanţa mea, un gospodar de pe la Răstoaca-Focşani, mi-a adus repede casca, să-mi feresc capul de schije. Şi el şi-o pusese. Nu am ezitat o clipă şi am îndeplinit hotărârea lui. Mă gândeam ce mă fac dacă s-o prăbuşi casa şi eu rămân gol. Cum mă duc eu la ostaşii mei? Şi perspectiva aceasta, împletită cu zgomotul asurzitor al exploziilor şi cutremurul casei mi-au creat o panică şi o frică incomparabile cu clipele în care bombardau Stukas-urile sau treceam prin faţa crenelurilor de mitraliere ale ruşilor. După zece minute eram echipat, în curte. Dar… trecuse şi bombardamentul. Sentimentul acela de jenă şi ridicol pe care l-am trăit în câteva minute nici astăzi nu-l pot uita şi parcă nu mi-l pot ierta. Dar cine nu a trecut prin asemenea stări sufleteşti nu cred că a trăit cu adevărat pe front, măcar câteva zile. (…)

19 aug 1941, Kapaclieva, sute de raniti au trecut prin ambulanta

Zeci de mii de ruble, găsite în cazemate

Cu tristeţe îmi aduc aminte şi de alte scene, care nu prea ne făceau cinste nouă, românilor. Mergând în control pe străzi, la un moment dat am auzit zgomot de geamuri sparte şi râsete gălăgioase. Fiind călare, am ajuns repede la faţa locului. Câţiva ostaşi din unitatea mea pătrunseseră într-o farmacie şi, cu patul armei, curăţau rafturile de sticle şi borcane. Am îngălbenit de furie şi uimire:

— Ce faceţi voi aici?

— Păi sunt ale ruşilor, dom’le căpitan. Şi uitaţi pe pereţi! Stalin şi unul chel, cu cioc! Ce nevoie avem noi de ăştia?

— Dar borcanele, medicamentele, cântarele de farmacie, vitrina asta cu cu ce v-au supărat? Care aveţi în comună la voi farmacie? Ce aţi fi zis dacă nişte trupe de ocupaţie, venind chipurile să vă elibereze de tirani, ar fi făcut ce aţi făcut voi aici? Ce vină au oamenii bolnavi din oraşul ăsta că voi sunteţi mai sălbatici decât bolşevicii împotriva cărora luptăm?

Din păcate, am văzut scene asemănătoare şi în curtea şcolii unde, un grup de ostaşi, printre care şi câţiva soldaţi germani, se ocupau cu arderea unor cărţi aduse din sălile de clasă. Motivul? Cărţi ruseşti care nu mai sunt bune de nimic. (…)

După cele întâmplate, a doua zi, o seamă de ostaşi au început să-mi aducă ruble. Mii, zeci de mii de ruble. Am rămas surprins. Le găsiseră în cazemate, după ce ostaşii şi ofiţerii ruşi se predaseră. Mi-am dat seama că aceşti bani reprezentau, probabil, soldele lor sau banii serviciilor de aprovizionare. Primul meu gând a fost să predau banii la comandamentul diviziei. Un locotenent de rezervă, economist de profesie, subaltern al meu, m-a sfătuit să-i păstrez. Poate cu ei vom putea cumpăra alimente, făină şi zahăr de la colhozurile pe unde vom trece. Populaţia era prea săracă pentru a putea vinde ceva. Am urmat sfatul gândindu-mă la o acoperire faţă de propriile mele autorităţi superioare, în cazul când mi-ar reproşa că am luat alimente de la colhozuri. Şi mai înţelegeam că administratorii aceia de colhoz, indiferent cine ar fi fost, mai bucuros îmi eliberau bunuri pe bani decât pe «bonuri cu ştampilă». Rublele au circulat, în zona de la Nistru până în răsăritul îndepărtat, tot timpul războiului (…).

10 august, Cristodor Sârbu se fotografiaza în umbra lui Lenin

„Mi le-a dat gazda… că m-am avut bine cu ea”

În ziua plecării «spre răsărit» am procedat la o inspecţie minuţioasă a ostaşilor. Le-am găsit în raniţe tot felul de fleacuri şi nimicuri «găsite» pe unde fuseseră sau dormiseră. Fruntaşul Gaftoi, un bruneţel destul de isteţ şi simpatic, era vesel că asupra lui nu găsisem nimic. Mi s-a părut însă curios că, parcă, se îngrăşase peste noapte. Părea mai corpolent. Îl pun să-şi scoată vestonul şi surpriză, pe dedesubt avea un sacou. L-am dezbrăcat, avea şi pantalonii.

— Ce-s astea, măi?

— Să trăiţi! Mi le-a dat gazda că… m-am avut bine cu ea.

Hohote de râs.

— Şi tu, ce-ai să faci cu ele?

Răspuns, asemenea multora:

— Le duc şi eu acasă, poate mi-or prinde bine!

— Păi bine, mă, neisprăvitule! Tu acum te duci acasă?

— Nu, dom’ căpitan, da…!

— Şi le cari tu în spinare până te-oi întoarce acasă? Dacă mai dăm de nişte cazemate ca cele de pe malul Nistrului şi-ţi laşi oasele pe acolo, când mai duci hainele acasă? Mai ales că am aflat că există şi o a doua linie fortificată, cam peste 10-15 kilometri! Binevoieşte şi du hainele imediat înapoi de unde le-ai luat. Mulţumeşte femeii şi roag-o să ţi le păstreze până te vei întoarce. Te va însoţi subofiţerul încheietor de pluton. La întoarcerea din misiune raportezi de executare. Da?

Culmea era că unii îşi propuneau să ducă «amintire» acasă câte un ciocan mai greu, câte o toporişcă… Controlându-i continuu i-am dezobişnuit. Cred că i-a mai dezobişnuit şi lungimea, ca şi greutatea marşurilor pe care le-am avut de parcurs în continuare. (…)

Nici un ostaş – indiferent de grad – nu avea voie să ceară, să cumpere sau să primească absolut nimic de la populaţia civilă care, şi aşa, era destul de nevoiaşă şi de amărâtă. Problema pâinii am rezolvat-o simplu. Cu făina pe care o cumpărasem, în satele în care aveam un răgaz de şapte-opt ore, făceam o convenţie cu câteva femei. Ele pregăteau pâinea, o coceau şi, din ceea ce rezulta, două treimi lua unitatea mea, o treime le rămânea lor. Niciodată nu m-a refuzat nimeni la o asemenea «colaborare».

 

Ţăranii români, deveniţi „globe-trotteri”

După numai câteva etape de marş, am constatat că la ora adunării pentru continuarea drumului sau a unor eventuale exerciţii întâmpinam greutăţi cu strânsul nu numai al soldaţilor, ci şi al gradaţilor sau ofiţerilor. Spălatul şi deparazitarea oamenilor deveniseră o problemă greu de rezolvat. Atunci am luat hotărârea ca, la fiecare oprire de 8-10 ore, cantonarea să se facă în corturi, în preajma satelor, în niciun caz în casele localnicilor. Este drept că în unele gospodării unde femeile rămăseseră singure, doar cu copii sau vreun bătrân neputincios, cazuri destul de dese, gospodinele, cel puţin unele, primeau cu plăcere pe cineva să doarmă pentru o zi (noaptea ne deplasam), mai ales dacă era mai arătos şi mai mare în grad. Le dădea un sentiment de siguranţă faţă de atâţia străini în veşnică forfotă şi, poate, le mai «alina» singurătatea. În schimb, efectele indisciplinei erau evidente.

Deci, am hotărât. La fiecare sfârşit de etapă, câte doi-trei, cum se învoiau, ostaşii săpau gropi de adăpost cu banchete de pământ lăsate în interior, se acopereau gropile cu foi de cort, duble sau triple, dacă era timp de ploaie, se aşterneau pături în interior, peste paie aduse din câmp, şi se dormea. Agonisisem un total de 14 căruţe cu cai buni care cărau toate aceste bagaje de la o etapă la alta, plus raniţele ostaşilor, păstrând la ei doar armamentul, muniţia şi sacul de merinde cu o gamelă, bidon de apă şi nelipsitele ţigări sau tutun. Cei 14 căruţaşi făcuseră rost de marmite (căzănele metalice pentru transportul mâncării). Erau obligaţi să aibă marmitele pline cu apă de spălat, în fiecare seară, pentru spălat după somn. La opririle mai lungi, apa se încălzea şi oamenii îşi spălau rufele.

Prin instituirea acestor bivuacuri am evitat furturile de la localnici, colectarea de păduchi şi, în special, pureci, care colcăiau peste tot, le-am asigurat lor o odihnă mai confortabilă, iar mie posibilitatea de a menţine o anumită disciplină. (…)

De la trecerea Nistrului, conform dispoziţiilor superioare, unităţile militare române primeau raţiile alimentare asemenea armatei germane. Conserve, unt, zahăr, miere, brânzeturi (adesea din Olanda, Franţa), 500 grame pâine, ciocolată, ţigări, dar toate într-o cantitate mult prea limitată faţă de obişnuinţa de a se hrăni a ostaşului-ţăran român. Legumele, care asigurau şi o ciorbă la cazan, erau neîndestulătoare şi de proastă calitate. Pâinea era insuficientă pentru vârsta şi efortul lor. De aceea, puteau fi văzuţi, aşa cum am mai amintit, mulţi soldaţi încercând să-şi fiarbă în gamelele lor cereale găsite pe câmp sau furate de pe la localnici, să facă rost, pe cont propriu, de vreo găină, ouă, lapte etc. Prin tot ce m-am străduit eu să fac, tocmai această situaţie am vrut s-o evit. Şi, fără lipsă de modestie, am reuşit. (…)

De la punctul de plecare, Ripiceni pe Prut, şi până în preajma Odessei, am străbătut o distanţă de aproape o mie de kilometri în aproximativ 50 de zile. O medie de 20 kilometri pe etapă nu ar părea prea obositor. Dar, scăzând zilele de opriri în lupte, de ocupări de poziţie din precauţie, plus lipsa de obişnuinţă a acestor ţărani, deveniţi peste noapte globe-trotteri, să practice un asemenea sport, se poate înţelege gradul de oboseală al fiecăruia dintre noi. Aproape tot timpul deplasărilor mă mişcam în lungul coloanei să văd care şchioapătă cumva că l-a ros bocancul, care o fi cumva bolnav, cu febră sau alte necazuri. Într-o dimineaţă văd un caporal cu raniţa în spinare şi, pe capacul raniţei, aşezată frumos mantaua.

— De ce nu ai lăsat raniţa la căruţe ca toţi ceilalţi?

— Să trăiţi, don’ căpitan, n-am mai avut timp că mi-am reparat bocancul.

— Du-te acum la căruţe şi du-ţi raniţa!

— Să trăiţi, do’n căpitan, lăsaţi c-o duc în spinare că doar nu-i aşa grea.

L-am privit mai atent. Mi s-a părut ceva suspect în forma raniţei.

— Ia dă raniţa jos din spinare! Desfă-o!

De cum a dat mantaua la o parte, am remarcat ceva ţuguiat sub capacul de pânză al raniţei.

— Desfă capacul!

Şi… a apărut o pendulă.

— Ce voia să faci cu ea, mă nenorocitule?

— Ziceam că s-o duc şi eu acasă, că eu n-am avut bani să cumpăr aşa ceva.

— De unde ai luat-o? De la cine?

— De la şcoala din sat, do’n căpitan.

— Crezi că ţi-ar putea fi mai de folos ţie decât copiilor de acolo?

Şi nu m-am putut abţine să nu-i ard câteva cravaşe pe spinare.

— Acum, ia raniţa în spinare, treci în capul coloanei şi acolo ai să mărşăluieşti până în satul următor unde te vei duce să predai pendula tot la şcoală şi să spui că aparţine satului prin care am trecut!

Şi faptele aşa s-au desfăşurat… Până în preajma Odessei ne-au mai întâmpinat doar câteva sporadice atacuri aeriene sovietice, fără rezultate şi efecte grave asupra trupelor noastre”.

 

Vladimir Kl. Kiriţescu, Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică. Ediţie îngrijită şi note de Neculai Moghior şi Raluca Anca Ionescu, Editura Detectiv

SURSA: http://www.historia.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Cauti schele metalice de inchiriat? Bucura-te de calitate garantata, suport in montaj si transport gratuit!

Daca studiezi, chiar in acest moment, oferta de servicii de inchirieri schele metalice de …