Liana Saxone-Horodi s-a născut la Bucureşti pe 11 septembrie 1940. La vârsta de 8 ani a început să înveţe pictura cu Riza Propst-Kreid. A absolvit Liceul „Central” din Bucureşti în 1957. A învăţat pictura în particular cu Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Tatăl ei, avocatul Valentin Saxone a fost închis din 1959 până în 1963, fiind acuzat de uneltire contra regimului comunist. După eliberarea tatălui din închisoare, în 1964, a emigrat în Israel. În 1966 a urmat cursuri de pictură la Şcoala „Avni” din Tel Aviv. În acelaşi an a avut prima expoziţie personală la Beit Sokolov din Tel Aviv. Din 1973 locuieşte La Haifa. A primit premiile Fondului Cultural „Haim şi Sara Ianculovici” pe anul 2001 şi a Fondului de Creaţie „Nicu Palty” pe anul 2003. Este laureată a premiului „Herman Struck”, decernat de Primăria Municipiului Haifa pe anul 2004.Este membră a Uniunii Pictorilor şi Sculptorilor din Israel din 1992.  

Viorel Maier (VM): Când şi cum v-aţi descoperit atracţia pentru pictură?

Liana Saxone-Horodi (LS): Din copilărie. Îmi amintesc că la vârsta de 8 ani i-am făcut portretul tatălui meu. Cum părinţii au observat că am talent la desen, m-au înscris la cursul de desen şi pictură a vecinei noastre, pictoriţa Riza Propst Kreid şi, aşa cum i-am declarat mai târziu plecam acasă plângând. Tuturor le făcea observaţiile cuvenite, numai mie nu-mi dădea nici-o atenţie. Mulţi ani mai târziu, când ne-am revăzut în Israel, i-am povestit şi mi-a explicat atitudinea ei, scriind intr-una din cronicile ei de artă: „era prea mică, o lăsam să deseneze în voie – mă temeam că o îndrumare să nu o scoată din lumea ei de copil (…) Şi apoi, ştiam că un talent atât de timpuriu, de multe ori, în adolescenţă se pierde de parcă nici n-a fost. Câteodată însă rămâne. La Liana Saxone nu numai că a rămas şi s-a dezvoltat, dar este chiar miezul vieţii ei”.           

VM: Cine v-au fost mentorii în arta plastică?

LSH: Cunoscutul critic şi istoric de artă Ionel Jianu – prieten cu tatăl meu – m-a recomandat celebrului pictor român, de origine germană, Rudolf Schweitzer-Cumpăna să învăţ desen. Aveam numai 18 ani şi fascinată de lucrările în ulei ale maestrului, nu m-am limitat la studiul desenului, cum îmi sugerase Ionel Jianu, ci am prins tehnica lui în ulei, caracterizată printr-o pastă densă, saturată, pusă din belşug, cu o pensulaţie rapidă şi energică. Pot spune că până astăzi, după mai bine de cinci zeci de ani, influenţa Maestrului este evidentă în tehnica mea.

VM: Cum a evoluat creaţia dumneavoastră şi cărui curent artistic aparţineţi?

LSH: Nu aparţin niciunui curent artistic. Am refuzat să fiu la modă cu orice preţ, cum fac mulţi dintre colegii mei. Cred că în artă trebuie să fi în primul rând sincer. Consider că pictura trebuie să se bazeze, pe desen, cum muzica trebuie să se bazeze pe melodie. Culoarea, modul de tratare a subiectului, ţin de personalitatea artistului şi de starea lui de spirit în momentul creaţiei. Pictez ceea ce văd, dar realitatea transpusă în pictură este trecută prin filtrul viziunii mele artistice. Desigur că am suferit în decursul anilor multe influenţe. Consider că un artist trebuie să studieze tot timpul, să vadă cât mai multe expoziţii şi muzee, chiar şi lucruri care nu-i plac. Am o bogată bibliotecă de arte plastice şi sunt tot timpul în căutare a unor noi forme de expresie care să se potrivească cu vederile mele artistice.

VM: Care vă sunt temele preferate?

LSH: Peisaje, fie în natură, fie în aglomeraţiile urbane, potrete, naturi statice şi păpuşi… am o colecţie impresionantă de păpuşi, care-mi aduc aminte de copilăria mea.

VM: Cum a reacţionat publicul şi criticii de specialitate la lucrările dumneavoastră?

LSH: Pe mine m-a interesat in mod special publicul, lui m-am adresat în peste 50 ani de creaţie. Dacă am reuşit să am am un număr mare de vizitatori la expoziţiile pe care le-am avut şi, mai ales dacă vizitatorii n-au trecut „nepăsători şi rece” pe lângă tablouri, fiind atraşi ca de un magnet, asta-i principalul. Maestrul Rudolf Schweitzer-Cumpăna, dacă voia să ştie cum i-a reuşit lucrarea, chema copii de pe stradă să-i întrebe; copiii sunt naivi de sinceri şi numai de la ei putea să aibă reacţia adevărată. Sunt o perfecţionistă şi dacă nu sunt mulţumită de rezultat, nu ezit s-o iau de la capăt. Ţin seama de observaţii prietenilor sau a familiei, înainte de a finaliza o lucrare.

VM: Când şi unde va fi următoarea întâlnire cu publicul?

LSH: Foarte curând. Începând din 22 noiembrie, la Casa de Cultură din Nesher va putea fi vizionată expoziţia „Culori”, cu lucrări noi realizate în ultimii doi ani. Deschiderea oficială a expoziţiei va avea loc miercuri 14 decembrie.

Şi acum, ţi-am promis că-ţi voi destăinui lucruri care nu au mai apărut în niciun interviu până acum. Am spus de nenumărate ori că am ajuns la peste 50 ani de creaţie mergând „pe Via Dolorosa” şi redresându-mă de nenumărate ori ca pasărea Phoenix. Nu-i „literatură ieftină”, este adevărul adevărat. Nu am fost primită la Institutul de Arte Nicolae Grigorescu deoarece aveam „origine nesănătoasă”; aveam 19 ani când tatăl meu a fost arestat şi i s-a înscenat un proces politic, fiind condamnat la 16 ani de temniţă grea; am sosit în Israel la vârsta de 23 ani şi, după absolvirea ulpanului în Kibuţul „Mişmar Haemek”, am început lupta pentru existenţă, în servicii mai mult sau mai puţin adecvate. Primii şapte ani în ţară i-am asemuit cu  cele „şapte vaci slabe, gata să-şi dea sufletul”. Mai târziu, s-a „luminat cerul şi soarele a răsărit”, atunci când l-am întâlnit pe Mirel, soţul meu, cu care m-am căsătorit în 1973 şi am întemeiat o familie, care mă apără de catastrofe.

Dar o nouă ameninţare serioasă a planat asupra vieţii mele: o afecţiune coronariană care a necesitat în ianuarie 2010 o operaţie de by-pass. Mi-au luat şase luni grele ca să-mi revin. Şi iată, la vârsta de 70 plus, mi-am recăpătat energia din tinereţe, am început să lucrez cu mult elan. Rezultatele acestei noi perioade de creaţie vor putea fi văzute la expoziţia de la Teatrul din Nesher. În fine, vă anunţ că lucrez împreună cu soţul meu şi cu o echipă editorială de prima mână (graficiană, fotograf) la scoaterea unui album despre creaţia mea, în decursul celor peste cinci zeci de ani de carieră. Am trecut prin atâtea în viaţă încât, dacă cineva mă întreabă care-i floarea pe care o consider „simbolul vieţii mele”, răspund fără ezitare: trandafirul. Treci prin ghimpi până ajungi la minunata floare.

În urmă cu peste zece ani, a apărut  cartea „Un drac mic” scrisă de regretatul actor Dudu Dotan şi, apoi scenarizată şi jucată tot de el la Teatrul din Haifa. Până astăzi mă urmăresc câteva rânduri din această carte, care reuşesc să redea starea mea de spirit: „Am toate motivele din lume să fiu fericită. Câteodată simt că-i obrăznicie din partea mea că nu reuşesc să mă bucur de toate lucrurile bune pe care le-am primit: sănătate, familie, un venit asigurat. Toate rugăciunile mele au fost auzite, tot ce mi-am dorit s-a realizat. Şi, cu toate acestea, simt o greutate în piept. Tot timpul mi-e teamă că ceva se întâmplă, cineva vine, bate la uşă şi din nou îmi turbură liniştea, nu-mi dă pace”. Este soarta artistului din mine, să se simtă tot timpul ameninţat, confruntându-se cu temerile legate de creaţia sa. Un actor işi doreşte să moară pe scenă, un pictor işi doreşte să poată mânui penelul până în ultima clipă…

Viorel MAIER

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George PETROVAI: Uriașa miză politică a alegerii unui președinte neputincios

Motto: Și iar va fi ce a mai fost în trei decenii necurmat, cu-alegeri prezidențiale și-un…