Se întâmpla prin noiembrie 1995 când, împreună cu alţi cinci braşoveni, părăseam spaţiul mioritic cu destinaţia Miami, USA, în căutarea El Dorado-ului american; pentru noi El Dorado-ul fiind un contract de muncă pe un vas de croazieră.
 România încă se trezea din amorţeala comunistă şi timid începea să zâmbească capitalismului şi la propriu şi la figurat… totuşi lumea pe stradă sau în magazine era cam zgârcită la capitolul „smile”…

De cum am ajuns in aeroport, lumea era numai zambet si politeţea ai fi zis, ca a fost inventată in USA. Am luat un taxi si dupa 10 minute am ajuns la hotelul Howard&Johnson, unde recepţionera ne-a intâmpinat, bineinţeles, cu un zămbet larg. Era o tănara cubaneza, simpatica, cu un ten măsliniu si doi ochi mari si negri, care ne zămbea intruna. Bineînţeles, că nici eu nu mă lăsam mai prejos şi, deşi obosit dupa atâta drum, ii răspundeam cu aceeaşi moneda, un zâmbet pur mioritic…

Fiind infometaţi dupa atata drum, am intrat in restaurantul hotelului să luam ceva d-ale gurii… Ospătariţa care ne servea, ne zâmbea politicos in timp ce ne lua comanda. Eu făceam “eye contact” şi zămbeam ,of course, cu nişte ochi galeşi si mari…credeam in sinea mea, de mic crai carpatin, ca zămbetul ei, era de fapt un răspuns la zămbetul meu de cuceritor.

După ce ne-am ostoit foamea, am hotarât să ne relaxăm puţin la piscina hotelului, iar apoi să dăm o tură prin mall-urile din Miami.

La piscină am luat cateva buds-uri, adica bere Budweiser, si benefiicind din plin de graţiile mamei natura – un soare foarte generos si un cer albastru ca ochii lui Dobrin – ne-am întins pe şezloanguri precum boier Bibescu si am început să savurăm nişte buds-uri de la mama lor. După bălăceala de rigoare, eu am ieşit primul şi m-am dus in cameră sa execut duşul de rigoare. Ceea ce eu credeam că va fi o simplă formalitate, s-a transformat intr-o experienţă oarecum traumatizantă.

Aşadar, intru la duş şi încerc să dau drumul la apa caldă, dar spre stupoarea mea constat că apa care curgea era numai rece, eu nereuşind să produc hot water de nicio culoare. După vreo zece minute de analize minuţioase îmi pierdusem răbdarea de-a binelea… bălăcărindu-i pe americani că se ocupă de asemenea trucuri… pentru a economisi energie! Că deh, mai ştiam eu nişte cazuri… din „experienţa” acumulată pe vremea răposatului, când nu funcţiona caloriferul decât în zilele cu soţ, iar apa calda era o rara avis...

Într-un final de exasperare, printr-o manevră norocoasă, reuşesc să produc mult aşteptata agua caliente maiameză!  Evrika, cum ar zice badea Arhimede! Descoperisem cum se produce apă caldă la floridieni că… deh… la noi în ROMÂNIA, (demodaţii de noi!) aveam două robinete, unul roşu şi unul albastru, să priceapă „tăt ardeleanu” cum se amestecă apele în scaldătoare… Aici, în schimb, era doar un singur robinet… mai sofisticat cică, pe care io, nu reuşisem prea iute să-l fac să înţeleagă că îmi trebuie şi apă caldă. Până la urmă, am tăt stat şi cujetat şi am reuşit să-i găsesc şpilul! Aşa că am făcut o baie pe cinste…   Acum însă, după ce devenisem un dexter specialist şi manevrant de H2O 30C+, îl aşteptăm cu nerăbdare pe colegul meu de cameră, Alex, să-şi facă apariţia şi să văd cum se descurcă şi el cu tehnica.

Într-un final apare şi mă întreabă dacă am făcut duş că vrea şi el să se îmbăieze… I-am răspuns că… am făcut şi că e foarte mişto… Deja îmi râdeam în barbă, gândindu-mă la ceea ce i se poate întâmpla.

Intră Alex în baie şi aud apa curgând… După vreo cinci minute începe să dea mărunt din buze adresăndu-mi-se cu o voce de copil batut:

– Bă frate, dar ăştia apă caldă nu au? E mai rău ca în comunism… păi de asta am emigrat eu în „Ţara lu’ Bine”… ca să ajung să fac duşuri scoţiene?

– Au Alex, cum să nu aibă! – zic eu, ţinându-mă de burtă de atât râs.

Mai trec încă vreo cinci minute şi Alex al meu începe să înjure cu voce tare:

– Auzi, pe bune, ăştia nu mai au apă caldă! Tu cred ai avut noroc că ai prins… Cred că şi aici se dă pe raţie şi după orar, cum se dădea odată  la noi în România. „Gând la gând,  cu bucurie” mustăcesc eu naşparliu în sinea mea, dându-mi sema că toţi românii gândesc cam la fel!!!

-Alex, stai că vin eu să văd despre ce e vorba… Intru la baie şi cu o mişcare simplă, agilă şi  de cunoscător, dau robinetul în poziţia „HOT” şi voila… apa caldă începe să curgă!

După ce iese Alex din baie îi zic pe un ton sarcastic şi condescendent:

– Auzi, domn inginer, se vede că în România ai stat mai mult pe la cort… nu prea le ai cu tehnica!

– Bine frate că tu te-ai născut la Intercontinental Hotel şi le ştii pe toate, îmi replică Alex oţărât.

După ce îmi fac porţia de râs de rigoare, într-un final îi spun lui Alex că şi… subsemnatul făcuse vreo zece minute de duş scoţian, până reuşisem să descopăr apa caldă, made in USA.

Ne disparuse si oboseala acumulata dupa 14 ore de drum si ne simteam fresh si gata sa iesim pe corso sa vedem si noi mall-urile din Miami…era prima zi in USA si nu aveam decat 2 zile la dispozitie pana cand ne imbarcam pe gigantul hotel plutitor – un megaship de lux.

Ne-am adunat toti feciorii mioritici( sase la numar) si ne-am vârât în două taxiuri să mergem să vedem cum arată un mall din Ţara Făgăduinţei. Lumea se arăta deosebit de prietenoasă în comparaţie cu România, unde  lumea zâmbea doar de Moş Crăciun, de Revelion sau când câştiga la Loterie; aici toţi zâmbeau fără reţinere, erau amabili, degajaţi, politicoşi.

Tânăr chipeş şi cu sex-appeal, foarte încrezător în succesul meu la femei, am început să filtrez…Primeam zâmbete peste zâmbete şi parcă deja şi  mersul mi se schimbase, mai apăsat şi mai ţanţoş. La casierie, domnişoara simpatică afişa un surâs fermecător şi îmi vorbea cu o amabilitate  excesivă.

Fetele îmi zâmbeau oriunde loveam cu privirea şi făceam „eye contact”. „Wow, ce succes nebun”, îmi spuneam în barbă, zâmbind, of course, la rândul meu. La atâtea „cuceriri” într-un timp atât de scurt, nu m-am putut abţine şi am început să mă laud amicilor. „Succesul meu a crescut cu 25% faţă de România”, estimez cu voce tare.

Unul dintre noi, aflat la al treilea contract de muncă pe vase de croazieră, se uită la mine condescendent şi rapid îmi tăie macaroana: „Auzi băi , Cassanova de Braşov, aici în State toată lumea zâmbeşte. Pur şi simplu aşa salută ei. Toată lumea este amabilă şi politicoasă. Aşa că las-o jos, că măcăne”, a încheiat amicul meu, zâmbind sarcastic.
Brusc mi-a îngheţat zâmbetul pe buze acolo în mijlocul mall-ului. Am rămas siderat pentru că  eu chiar  credeam că „good looking-ul” meu era motivul pentru care primeam zâmbete ca pe bandă rulantă. De atunci, însă, mi-a rămas un zâmbet permanent, parcă lipit cu scotch…faţa mea parcă se blocase în poziţia „smile”…zâmbesc întruna, fără pretenţii de mare cuceritor de această dată. E gratis, sănătos şi folosesc mai puţin muşchi decât dacă m-as încrunta. Asa ca , zambiti va rog, maybe you get lucky! Fusese prima mea zi in USA…

Viorel VINTILĂ

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…