Mihai Batog-Bujeniţă

Marele voievod călărea în mijlocul curtenilor săi devotaţi. Era mulţumit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin măiestria căpitanilor, dar şi prin vitejia oastei, câştigase războiul împotriva zurbagiilor de cazaci, care în ultima vreme se obrăzniciseră peste măsură şi multă silnicie făcuseră în ţinuturile de margine. Pâlcurile mergeau acum domol către marea curte domnească a ţării de mijloc, împreună cu harabalele pline cu pradă, urmate de rădvanele grele ale doamnelor şi domniţelor care se alăturaseră oastei, după victorie. Vodă părea însă cam îngândurat de grijile domniei…

– Cinstite vornice, alătură-mi-te lângă scară, căci avem a tăinui oarece!

– Poruncă, doamne, spuse marele vornic şi, strunind bidiviul, rămase totuşi, plin de respect, cu un pas în spate şi în stânga calului voievodului. Era o măsură dictată nu numai de profundul simţ al protocolului, ci şi de prevedere, cunoscută fiind firea cea întortocheată a principelui, care, ca orice despot oriental, ignora cu nonşalanţă drepturile omului. Adevăr este însă că acestea nici nu fuseseră inventate!

– Opri-vom câteva zile la curtea mea din mlaştinile pârâului acela cu nume ce nicicând nu mi-l amintesc. Vom lăsa oamenii şi dobitoacele să se odihnească, iară noi vom sărbători creştineşte izbânda noastră. Gândesc, iată, să le ridic lor şi o sfântă biserică, ce în veci să amintească de glorioasa noastră trecere prin aceste locuri uitate de Preabunul.

– Multă dreptate ai, mărite doamne, că într-adevăr nici numele acelui pârâu nu prea-l ştie nimeni, iară Domnul şi-a cam întors faţa de la ei, deoarece cunoscut este că-s tare leneşi. Au, iată, codri necuprinşi, dar sculele necesare pentru gospodării le cumpără din ungurime, căci ei nu se învrednicesc să facă nici măcar doage pentru buţile de vin, de care-s tare poftitori, nici linguri sau copăi, dară nici oale de lut, comerţul îl duc armenii pripăşiţi acolo încă din vremea prealuminaţilor tăi străbuni, straie cumpără pe bani grei de la nemţi sau de la Ţarigrad, albine nu cresc, de cultivat nu cultivă nimic, turme de cai, de capre sau de oi nu au, iară de meşteşuguri mai grele, precum fierăria sau împletitul măjilor, nici nu putem să vorbim. Dacă n-ar fi bălţile cele întinse, în care pescuiesc folosind batacul, porcii ce trăiesc sălbatici prin bozii, dudele din care fac trăscău şi viile ce rodesc pe dealuri fără nici o îngrijire şi din ai căror struguri fac o poşircă ce-i ia de cap, ar muri şi de foame şi de sete, de puturoşi ce sunt.

– Multă dreptate ai, vornice, dar vezi, domnia ta nu cunoşti încă hirea cea nepătrunsă a lucrurilor, căci oamenii aceştia pe care de mult i-aş fi prăpădit, dacă-i socoteam după vrednicie, au însă felul lor de a fi. Şi asta-i taina ce-i ţine pentru o vreme departe de mânia mea, precum şi de tăişul securii gâdelui. În mare lenea lor, au totuşi cei mai vestiţi dieci, iscoditori de vorbe cu adâncă înţelepciune, dar şi din cele chisnovatice, ce bine dau la mesele feţelor înalte şi sufletului fac înălţare. Se află asemenea printre ei şi diecii cei iscusiţi în vorbe de duh stihuite mai ceva ca în cântările cele meşteşugite ale grecilor din vechime, iară ele multă veselie aduc celor cu minte ageră, ce înţeleg cele grăite de aceştia. Şi acum, drept să-ţi spun, nu că aş avea eu nevoie de aşa ceva, dar priveşte la domniţa cea tătarcă pe care am scos-o din mâinile spurcaţilor de cazaci. Mi-e tare dragă şi mi-a cam picat la inimă, dară ea numai tristă şi cu gândurile duse pare a fi, iară muierea  mohorâtă, ca vinul cel oţetit este, de-ţi vine să-l scuipi la pământ, dacă-l pui pre limbă. Aşa că, doresc a o însenina, căci, de râde muierea, deschise sunt cele tainiţe ale trupului ei şi învârtoşatul lesne le pătrunde şi cu multă bucurie. Ţine dară minte, de la mine, aceste vorbe şi nu uita că baci ţi-am fost din tinereţe…

– Îhîî, spuse vornicul, având, pentru o clipită, minţile zburate aiurea, la nişte jupânese din uliţa grecească. Îşi reveni însă repede, după palma cea năprasnică cu care domnul îl cadorisi urgent şi rosti cu un accent vizibil deformat:

– Iertare, mărite, eram mult prea uimit de marea ta înţelepciune şi mă furaseră gândurile de slavă ce cu drept le meriţi!

Domnul îl privi cu drag. Marele vornic era om de nădejde, dar cam căscat, iar el, voievodul, era vestit pentru modul ferm în care ţinea la respectarea bunelor maniere. Îi spuse cu glas blând, ca unui copil ce are nevoie de o gingaşă alinare:

– Te du, deci, înainte-mi, vornice, iute ca vântul şi când spre seară vom fi noi în cetate să mi se înfăţişeze pârcălabul cu ai lui, pentru a vorovi despre cele ce au de făcut! Hai, fuga şi Domnul  fie cu tine, bravul meu!

Vornicul dispăru ca luat de ape, răsuflând uşurat şi lăsând în urma lui un nor de colb. Scăpase totuşi destul de ieftin. Era deci, încă în graţiile domnului.

„Ce, Doamne iartă-ne, Evropa tătă-i cu ochii pe noi, aici la fruntariile cu păgânătatea şi nu se face a ne purta ca nişte simpli ciobani lipsiţi de ighemonicon”, gândi vodă, plin de grijă faţă de imaginea ţării în lume.

Într-adevăr, aproape de apusul soarelui, voievodul, cu întreg alaiul său, se afla în faţa porţilor cetăţii, mirându-se foarte de starea lor cea jalnică, de zidurile de apărare năruite şi de pustietatea locurilor unde numai orăcăit de broaşte auzea. Dar nu avu prea mult timp de amarnice socoteli, că în întâmpinare îi ieşiră boierii cetăţii, în frunte cu pârcălabul, care în sunetul surlelor, ţimbalelor şi al tobelor îi urară bun venit, îi sărutară ciubotele pentru cinstea de a-l vedea, iar preoţii înălţară cântări şi fum de tămâie pentru sănătatea sa şi a celor ce-l însoţeau.

Vodă, plin de bunăvoinţă, le dădu câteva buzdugane în fălci obraznicilor ce încercau să-i cerşească favoruri, apoi le spuse boierilor că peste două ceasuri se vor întâlni în sala cea mare a palatului domnesc şi vor avea vreme de sfat, mai ales că, după ce se vor lua măsurile necesare, va da un mare banchet în cinstea sa. Porunci ca la întâlnire să vină şi jupânesele, dar mai cu seamă jupâniţele, că bucuria victoriei trebuie împărtăşită mai ales cu cele care, la vreme de război, au în grijă acareturile şi bunul mers al gospodăriilor. Traversă călare curtea interioară, plină de paie ude ca să nu se ridice colbul şi pătrunse sub bolta răcoroasă, pentru a descăleca, fără să fie văzut că icneşte. Palatul domnesc era, de fapt, un grajd mai mare, construit din chirpici, cu arcade scunde şi acoperiş din trestie, iar sala mare, tot cu paie pe jos, era podită cu grinzi afumate de la incendiile anterioare. De jur împrejur, pe lângă pereţi, erau bănci din lemn negeluit, iar în centru un fel de tron încropit la repezeală din trunchiuri de brad fasonate din bardă, însă ce-i drept, acoperit acum, cu o frumoasă blană de câine, proaspăt jupuită. Domnul suspină şi intră într-o săliţă de mărimea unei chilii, în care se afla un crivat peste care cineva aruncase o velinţă mâncată de molii. Dădu liber celor ce-l însoţeau şi se prăvăli pe patul din scânduri, înjurând cu multă pricepere, aşa cum învăţase când făcea instrucţia militară la nemţi.

Dar, fix peste două ceasuri, se afla în sala tronului, cu toţi marii boieri de faţă şi primea închinarea delegaţiei cetăţii. Pârcălabul, în mare ţinută, era însoţit de toată curtea sa, iar un pas mai în spate se aflau jupânesele şi jupâniţele, aşa cum poruncise măria sa, îmbrăcate şi ele de zile mari. Domnul, aşezat pe tron, având coroana mică pe cap, aruncă o privire vulturească asupra lor şi cu greu îşi stăpâni un urlet de groază. Femeile semănau, care cu o putină de untură, care cu un gealep tătărăsc sau cu o sperietoare de ciori, înfăşurate însă toate cu blănuri din samur rusienesc, cu giuvaericale turceşti, în care străluceau pietre roşii din îndepărtata Indie, sau cu salbe de zloţi leşeşti ce atârnau cam cât un cârlan, cu tălăngi de aur în urechi şi cu degetele pline de inele de mărimea unui cap de curcan.

– Logofete, porunceşte, rogu-te, să vină la mine Mitru! Deîndată! Domnul era calm şi zâmbitor, deşi la vederea salbelor cele grele i se ridicase păr de câine turbat pe spinare, deoarece acestea erau făcute din aurul pe care el îl luase drept pradă de la leşi, acum doi ani, atunci când făcuse terci din armata lor, prin codrii cei de necuprins ai nordului. Aurul lor îl trimisese apoi către cetăţi, să fie cheltuit cu folos la întărirea acestora.

– Ca să vezi, gândi cu tristeţe, el tăiase mâinile unor hoţi care furaseră găini, sau ridicase în furci tâlharii ce ţineau calea negustorilor la trecerea prin vaduri sau prin codri! Şi acum? Se dovedea, iată, că furii aceia erau doar nişte mieluşei pe lângă boierii săi, cei pe care-i aşezase-n ranguri şi-şi pusese atâta nădejde în ei. Pe când domnul se scărpina gânditor în barbă, în sală intră un ţigan uriaş, buzat şi holbat, numai bun să bage-n lichituri toată suflarea, mai ales că era, lucru cunoscut, călăul preferat al lui vodă, un nemernic vestit, care executa fără crâcnire, însă cu mult talent, toate comenzile primite de la preamilostivul său stăpân. I se spunea de altfel Satâr şi nu făcea nazuri că e numit ţigan, deoarece rromii nu apăruseră încă. În sala tronului începu să bată un vânt îngheţat, însă voievodul, om cu multă diplomaţie, rosti blând de parcă şi-ar fi mângâiat câinele:

– Armaşule, ia-le pe aceste jupânese, dară şi pe jupâniţe, dăruieşte-le din cămara noastră nişte cămeşoaie de cânepă, opreşte pentru vistierie cele blănuri şi giuvaericale, iară pre domniile lor du-le ca plocon prietenului nostru mârzacul cel vrednic de cinstire, Tunceai, ce-şi are sălaşul în dealul Ţuţorii şi de multe ori, cu mare bărbăţie şi curaj, ne-au ajutat în lupte. Este el un om nobil şi înţelept şi va şti ce să facă cu arătările astea. Chiar de le va da nogailor săi, chiar de le va da la câini sau cailor să le mănânce, pre noi tot ne va bucura…

– Dar, mărite, caii, dupre ştiinţa noastră, nu mănâncă niciodată… Capul celui de-al doilea logofăt al cancelariei cetăţii se rostogoli clănţănind prin paiele din sala tronului, pe când Mitru rânjea satisfăcut şi-şi ştergea satârul de sânge.

– Eehhh, tinereţe, tinereţe, spuse la fel de blând domnul, multă obrăznicie şi prea puţină minte… Ghetu’ băietan nu va mai afla, iată, niciodată câtă dreptate am! Ce l-o fi apucat, că dară pre el în luptă cu nogaii nu l-am văzut vreodată… Ca să vă spun cu dreptate, tuturor celor aici de faţă, cu mare luare aminte să fiţi, deoarece vederea strigoaicelor îmi cauzează la simţire, or, la vârsta mea, aşa ceva nu-i cu bucurie! Dintr-o astfel de cauză, viitorul slăvitei mele stirpe ar avea de suferit şi asta nu-i cu putinţă pentru biata ţară! Priceput-aţi? Au de nu, poate doriţi a-l pune pe Mitru să vă desluşească tâlcul vorbelor  mele!?

Toţi boierii înclinară cu respect bărbile, semn că pricepuseră totul exact aşa cum se cuvine şi că nu vor uita în viaţa lor ce înţelepte vorbe rostise domnul cel vrednic.

– Începe bine, gândi privind smerit în pământ pârcălabul. Întâi m-a scăpat de urgia aia de nevastă, că începuse să-mi frigă ficaţii de când cu dănţuitoarea cea tare ţunţurlie din armenime şi tot bâiguia că mă dă în vileag, iar acu’ îl mântui şi pe învârtitu’ ăsta de logofăt de-al doilea, care mă lingea pe faţă, iară prin spate mă vindea de mama focului, uneltind să-mi ia locul… Dacă am puţin noroc, peste un ceas-două ajung hatman… sau poate…

Fu trezit din auritele visări de vocea caldă a domnului, ce nu se asorta în nici un fel cu licărul sinistru din ochiul drept:

– Pregătit-ai ceva, prea cinstite pârcălab, pentru venirea noastră, că, iată, suntem sosiţi de la drum lung şi de la grele bătălii…

– Da, preamărite, mesele vor fi întinse în curte, să se bucure şi norodul de lumina vederii tale, însă bucatele sunt din cele simple, din care ne hrănim cu toţii, căci prin părţile noastre mare-i sărăcia, dară şi abţinerea de la lăcomie, aşa cum ne învaţă chiar sfintele scripturi, ale căror porunci le păzim ca pre ochii din cap. Aşadar, borş de ştevie cu ceapă şi pâine neagră de secară, o mâncare de urzici cu usturoi, o felie mică de cozonac cu şofran şi apă din cea bună şi rece, adusă tocmai de la Cacaina, pârâul ce udă aceste binecuvântate meleaguri ale ţării, peste care tu domneşti cu toată strălucirea ta.

– Hai, că l-am spart pe mitocan cu ghiersul meu bine meşteşugit, gândi inconştientul plin de trufie şi lăbărţă un surâs unsuros.

– Nu ne este cu supărare, căci şi noi ţinem la sfintele pravile ale strămoşilor, iară cumpătarea este pentru noi la fel de bună ca şi dezmierdul sufletului în cele sfinte cântări. Dar, pentru că veni vorba, cu ce ne vei bucura privirile şi cine sunt cei ce ne vor încânta inimile la sfintele bucate despre care atât de frumos ai vorbit?

– Avem, mărite, un prea frumos cor al tinerilor călugări de la mitropolie, ce ştiu toţi psalmii şi cu multă dăruire îi cântă de la cap la coadă, fără să se încurce…

– Trimite-i dară pre aceştia, la capul mamei domniei voastre, că va avea mare nevoie curând de aceste prealăudate cântări, rosti cu duioşie în glas vodă, iar lumina aceia bizară din ochiul drept, mai căpătă un nivel de strălucire…

– Aaaa, dar avem şi pitici, guşaţi, cocoşaţi şi tot felul de măscărici ce vor înveseli peste măsură inima ta cu giumbuşlucurile lor nebuneşti, mai rosti pârcălabul, grăbit să şteargă impresia de mai înainte.

Numai că  domnul, suspect de răbdător, oftă şi spuse, aşa mai cu veli glas ca să fie auzit de toţi, mai ales că unii începuseră să moţăie pe băncile aflate către fundul sălii:

– Veliţilor şi boieri dumneavoastră, această modă, adusă de prin cele apusuri, e scârboasă şi adevăr vă spun vouă, că abia peste cinci veacuri de acum încolo va înveseli mai ales prostimea care va căsca gura toată ziua la ei, în timp ce se va îndopa cu felurite mizerii ca să se laude că sunt avuţi şi cu inimă simţitoare! Acu’ nu ne trebuie aşa ceva!

Zâmbetul slei pe faţa pârcălabului, aceasta luă culoarea cea frumoasă a spanacului, iară buzele i se învineţiră. În criză de idei, îl împinse în faţă pe logofătul vistiernic, la o adică, s-o ia el. Însă nici vistiernicul nu era de ici de colo, uns fiind cu toate alifiile curvăsăreşti. Aşa că ieşi în faţă, îşi ridică sfios privirea din pământ şi înfoindu-şi mândru nevoie mare frumoasa sa barbă colilie, rosti sigur pe el:

– Luminăţia ta, dorindu-ne noi dintotdeauna ca slăvitele tale picioare să calce pe pământul acestei cetăţi, pregătit-am din vreme, cu multă osârdie şi cheltuială din vistierie, un joc adus din îndepărtata Engliteă. În acest minunat joc, nişte flăcăi bine făcuţi dau cu piciorul într-o băşică, iară toţi cei ce-i privesc se bucură de cum îşi rup ei oasele, cum se spurcă cu vorbe şi pumni, cum se stuchesc sau îşi arată goliciunile. Ce să vă spun, mare haznă! Merită a fi văzuţi, căci, din toate cetăţile ţării, numai noi avem aşa ceva!

– Mi-au mers la inimă vorbele tale, logofete, şi multă bucurie mi-ai făcut… Hatmane! Arestuieşte-i dară pre toţi flăcăii aceia în frunte cu logofătul, dă-le lor arme, iară peste două zile să fie gata de luptă în cetatea noastră de la Baia, căci spusu-mi-au iscoadele că riga unguresc a tocmit panţuri nemţeşti pentru a trece prin sabie acea cetate a noastră, or, cu nemţii, ştii bine, nu prea-i de şuguit. Multă nevoie aveam de nişte voinici zdraveni, iar de se întoarce vreunul dintre ei, să-l iei cu leafă la curtea noastră, cea a cetăţii de scaun,  pentru a ne păzi porcii.

Logofătul vistiernic, mult mai puţin obraznic decât cei din zilele noastre, dădu să explice cine ştie ce, dar, sugrumat de spaimă, se opri la timp şi spuse smerit:

– Sărut dreapta măriei tale, căci cu multă înţelepciune ai grăit!

Mitru băgă cu regret satârul la brâu şi rânjetul i se şterse de pe faţă, lăsând loc unei amărăciuni ce părea fără leac. Cel puţin pentru o vreme…

– Hopaaa, hai, că-i din ce în ce mai bine, am scăpat şi de lacomul ăsta, care lua mai mult decât mine şi mă mai şi bârfea pe la cele curţi împărăteşti. Iar de la Baia nu scapă el… că la câte păcate are… Pârcălabul păşi din nou în faţă, ceva mai semeţ acum, dând astfel dovada nebuniei sale.

– Prea mărite doamne, dar nu v-am spus încă de hangiţa cea vestită din dricul târgului, cea cu glas de turturea, ce cântă la mesele cinstitelor feţe ale acestei lumi…

– De voiam cămile deşelate de bostangii, îmi luam singur, însă nici la tinereţe nu aveam ghies pentru astfel de năzdrăvănii, pârcălabe!

Pârcălabul înghiţi un nod amar şi prin cap îi trecu un gând nefericit: ”păi, ce dracu’ să-i mai dau mofturosului ăsta, care s-a spurcat la fineţuri de când cu domnia, că, dacă e să mă iau după sorginte, bunică-su era văcar pe una din moşiile noastre. Uite, că rău au făcut ai mei de nu l-au omorât atunci, că scăpam de nenorocitu’ ăsta de nepot care mă fierbe acu’ fără apă! Ia, să tac io, că spune el singur ce-i pofteşte maţu’ şi îi fac rost! O zi-două n-o fi foc, iar după aia vorbesc cu paşa de la Vidin, pun banu’ jos şi-l spulber pe ghiorlan! În locul lui am să mă aleg pe mine, una că-s de neam mult mai înalt, oricum mai deştept, apoi că-s mai bogat şi desigur, mult mai frumos…

– Dară, unde sunt, pârcălabe, cântăreţii cei vestiţi ai cetăţii, aceia de cântă ei precum menestrelii din apus, la mesele domnilor, spunând poveşti din vechime despre riga Artur, în acorduri de lăute şi ţimbale, sau stihuitorii cei chisnovatici, ce prind în ghiers meşteşugit păcatele căftăniţilor, împungându-i pre aceştia cu vorbe de duh, pentru a le schimba lor blestematele apucături spre hainie sau cele păcate lumeşti? Pre aceştia voi a-i vedea şi asculta, căci aceştia fost-au vrednici de a sta şi la mesele împăraţilor de la Râm, până când lumea s-a ticăloşit şi nu-i mai poate suporta, că prea spun adevărul… Hai, ştiu doară că ai belşug de aşa ceva în cetate…!

-„Bă io-i trântesc una acu’, de-o să-l usture în cele locuri şi să mă lase cu aiurelile lui depravate” Gândul se autocenzură însă şi pe gură pârcălabul rosti mieros:

– Măria ta, aiştea-s nişte sărăcani ce vor pită de la visterie şi mereu vin cu jalba-n proţap şi cu rogojini aprinse-n cap, precum că ar voi şi ei să primească danii de la visteria cetăţii, precum boierii şi acei vrednici flăcăi pe care cu multă trudă şi cheltuială i-am pregătit, precum bine ai văzut acum, pentru nevoile oastei. Mai ieri am pus armaşii cu biciul pe ei, iar pe unii i-am bătut cu urechea la stâlp ca să-i stuche norodul, că nu-s buni de nimic pentru cetate. De altfel, sunt cam hodorogiţi şi plini de beteşuguri, că, de nu erau aşa, îi vindeam turcilor încă din iarnă, când plângeau de frig pe uliţe. Ca să nu mai spun că blestematele lor stihuiri aduc atingere chiar şi înaltelor feţe boiereşti şi bisericeşti. Dar am un plan cu ei! Îi voi arunca în iazuri ca să-i mănânce racii şi astfel să fie şi ei de folos cu ceva dragului nostru norod. Altfel, nu prea văd cum putem scăpa de ei…

– Ehhh, fugit-au timpul plăcutelor voroave, pârcălabe, iară domnia ta, pentru că nu vezi prea bine, fi-vei înălţat, astfel ca, privind mai de sus, să înţelegi mai mult şi cu mai mult folos! Mitreo, ai grijă ca bine să fie pentru toată lumea, spuse domnul şi se ridică de pe tron, cam îndoit de şale, însă foarte bine dispus.

Mitru îl luă, plin de respect, de sub braţ pe pârcălab, în timp ce acesta, în mintea sa, îşi făcea planuri: „Bă, îi dau o carboavă baragladinei şi îl pun să mă susţină să ajung mare spătar sau, mai bine, tot hatman… sau chiar mare logofăt… Hai, că dacă-i dau şi două curci, l-am prostit pe harap şi fac ce vreau din el! Dup-aia mă scot eu cu paguba, că măresc birul pe moşii şi ies cu mare folos”… Nici nu băgă în seamă că Mitru avea o figură extrem de fericită şi ochii sângerii îi străluceau…

– Acum că giudeţul nostru s-a terminat cu bună învoială, haideţi, boieri dumneavoastră, în curte, că ne aşteaptă sfânta masă. La gândul bucatelor prezentate de pârcălab mai înainte, entuziasmul boierilor, deşi le pocneau ochii din cap de foame, se vedea cât colo că lăsa mult de dorit şi se manifesta prin mormăieli nedesluşite. Doar domnul părea vesel din cale afară şi nimeni nu înţelegea de ce. În curte însă, minune mare! La focuri se perpeleau boi şi berbecuţi din cei graşi, cuptoarele copseseră pâine din făină albă, curcani umpluţi cu nucă, potârnichi şi prepeliţe, iar vinurile curgeau din belşug, date fiind cepuri la buţile ce ţineau în ele, de ani de zile, licorile cele parfumate ale Cotnarilor şi ale Uricanilor, care acum sfârâiau în ulcele, dară şi pe gâtlejurile cele însetate. Mesele lungi, acoperite cu velinţe de cânepă, peste care se aşternuseră feţe de masă din cel mai fin damasc, arătau ca poleite în bătaia lunii, iară pocalurile cele de aur, ca şi vasele sau tacâmurile, luceau în toată splendoarea lor. Cântecele menestrelilor înmuiaseră inimile vitejilor boieri, iară stihurile diecilor cei afurisiţi la limbă multă hlizeală aduseră pe înaltele feţe, deşi unele chişcau cam adânc, dară cum domnul râdea din toată inima, nimeni nu cuteza altfel. La gardul cetăţii, norodul închina pentru voievod şi bucăţile de carne friptă primite de la masa cea mare erau împărţite frăţeşte cu câinii. Toată lumea se bucura de mărinimia domnului, iar acesta dăruia tuturor câte ceva, deşi până acum îi mersese vestea de chibzuit cu asupră de măsură, ca să nu spunem altfel. Adevărul este că avea de unde! Averile ridicate de la curţile boierilor maziliţi erau de cinci ori mai mari decât prăzile luate în ultimele zece războaie. Domnul chibzuise chiar şi un plan de restructurare a veniturilor la visterie, pe o nouă bază, numită impozit, corelat cu planul de reconsiderare a surselor şi resurselor. Numi plin de voie bună şi pe noul pârcălab, un tânăr destoinic ce se bătuse cu multă vitejie în războaie, pre numele lui Cristea, mai căftăni câţiva boieri dându-le straşnică poruncă de terminare a lucrărilor la biserică şi la zidurile de apărare până în toamnă, apoi, peste două zile, plecă convins că bună treabă făcuse, confiscând averile cele nemăsurate ale tâlharilor cu înalte boierii şi dându-le alte întrebuinţări. Dăduse astfel de muncă tuturor şi prin aspră dojană să fie biciuiţi cei nevrednici, iar leneşii trimişi la ocnă. Tot de două zile, pe lângă vodă se învârtea cu ochii înflăcăraţi de dragoste şi domniţa cea cu văluri pe faţă, iar domnul sărea acum în şa fără a se mai strâmba de durerea şalelor.

Peste toate acestea privea cu ochi holbaţi ca de mare uimire, de sus, din turla de pojar, atârnat cu funia de o grindă groasă, fostul pârcălab, căruia, dacă era să te iei după expresia feţei, i se împliniseră toate visele. Alaiul domnesc porni, a treia zi, spre cetatea de scaun în uralele norodului care striga cu real entuziasm, fără a fi îmboldit în coaste cu suliţele armaşilor cum se proceda de regulă:

– Vodă, vodă să trăiască, vodă, vodă! În fruntea tuturor se afla noul pârcălab… Când să strige şi el, simţi cum ceva îi taie respiraţia! Horcăi: vodhăărrm, armm… uăiii…

***

Tedy Cristea se trezi ud lişcă, cu gura uscată şi cu senzaţia că i-a căzut peretele pe piept. Îşi reveni cu greu şi se linişti când constată că nu era peretele, ci Mia, o colegă de la ziar care îl ţinea cu degetuţele de nas şi râdea nostim, privindu-l nevinovată cu ochişorii ei albaştri de sub chica de culoarea păpădiei. Deşi, preţ de o secundă, simţi nevoia s-o strângă de gât, îşi dădu seama că nu o să o facă, poate şi datorită guriţei ei cea tare ispititoare. Ca să se liniştească, îi povesti visul în care ajunsese cel mai tare din cetate şi tocmai se apucase să facă dreptate. Şi ar fi ştiut cum s-o facă, mai ales după ce văzuse, tot în vis, ce înseamnă să fii, cu adevărat, puternic. Simţea că ar fi putut rezolva acum chiar şi problema cu datul afară de la revista literară la care lucra. În urmă cu trei zile primise decizia, evident din cauza lipsei de fonduri de la bugetul pentru cultură al primăriei. Ajunsese deci ziarist liber profesionist, un eufemism pe care ei, jurnaliştii, îl foloseau, pentru că nu se făcea să spui că eşti şomer. Exact în această situaţie se găsea şi Mia, însă ea nu era preocupată de aspectele neconcludente ale vieţii, ceea ce demonstrează încă o dată, deşi nu mai era nevoie, că femeile fac faţă stresului mult mai bine decât bărbaţii. Mai precis, au mult mai multă încredere în propriile posibilităţi fizice şi intelectuale. Bugetul revistei fusese redistribuit, ca şi altele de altfel, exclusiv programului „cultură prin sport”, ca să se cumpere o instalaţie de iluminat pentru stadion, iar fotbaliştii plecaseră (tot cu bani din sursa amintită) de o lună, în Bahamas, singurul loc de pe planetă unde ei se puteau antrena corespunzător, lucru absolut necesar, deoarece se constatase că asta era cauza retrogradărilor succesive din ultimii ani.

Tedy îşi aprinse o ţigară, sorbi zaţ de pe fundul ceştii şi încercă să găsească o soluţie. Prin cap îi zumzăia o tâmpenie. Să candideze le postul de primar. Oftă când îşi dădu totuşi seama, că visele mor o dată cu venirea zorilor….

Mihai Batog-Bujeniţă

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Top 3 avantaje pe care la cauta tinerii la primul loc de munca

Business woman fairly doing her jobPentru cei mai multi tineri, primul loc de munca reprez…