Mihai Batog-Bujeniţă

Eroul despre care vom vorbi este preferatul multor generaţii de cinefili, prin urmare un model către care mamele îşi proiectează educaţia copiilor iar fetele de toate vârstele visele. Însă el, deşi are, obligatoriu, un metru nouăzeci, o tonă şi ceva  de muşchi, jeans impecabili şi o figură foarte macho, este un familist înrăit, dependent de soţia sa blondă, frumoasă şi casnică dar şi de cei doi copilaşi, ce spun eu copilaşi, adevăraţi îngeraşi, dintre care băieţelul are astăzi serbare la grădiniţă, joacă rolul unui pitic de grădină, ceva extraordinar de complex şi are nevoie de sprijinul emoţional al întregii familii. El, eroul deci, se numeşte, obligatoriu Bob Tren. Păi, hai, să fim sinceri, cum ar putea să fie un erau cu numele Franklin Delano Roosevelt Jr. de plidă? Jenant! Un erou trebuie să aibă un nume care, atunci când îl rosteşti, să dea senzaţia că mesteci pietriş…

Ziua de muncă a eroului începe, în mijlocul întregii familii, copiii leorpăind fericiţi cu lingura nelipsitele siriăls aruncate într-o strachină cu o zeamă albicioasă, el înfulecând o gogoaşă iar superba lui soţie lincăind visătoare o ceaşcă cu ceva tulbure. Visarea ei, aflăm din sărutul pasional pe care-l primeşte de la eroul cu gura plină, se datorează unei nopţii de amor nebun abia încheiată în zori când îngeraşii, inocenţi ca toate fiinţele semidivine, năvăliseră în dormitor să se joace cu: „mom and dead”. Ei zâmbind cam ruşinaţi se jucaseră totuşi, preţ de câteva cadre, cu micii terorişti. Din cauza asta el a întârziat puţin iar acum fuge la serviciu cu gogoaşa în gât. Este desigur poliţist şi când deschide uşa secţiei şeful îl cheamă urgent la el şi îl suspendă pentru că, în seara precedentă, împuşcase fără aprobare vreo cinci bande de hoţi, drogaţi, asasini, killer-i şi, din greşeală, un câine maidanez iar nesuferiţii ăia de la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor deschiseseră acţiune în tribunal pe chestia asta. Omenos din cale afară şeful, un vechi prieten de Vietnam, îi dă de la el un pistol ceva mai vechi plus o maşină supărată rău şi îl asigură că va închide ochii dacă astăzi îi lichidează şi pe nemernicii care îl sechestraseră pe preşedinte statului şi voiau, cu orice preţ, să arunce o bombă nucleară într-o grădiniţă.

Eroul simte cum îi vine sângele la cap, sare în maşină şi, ca măsură de siguranţă, o ia ostatecă pe amanta boss-ului, altă blondă, însă foarte tâmpită care dă pe trompă totul despre bandiţi şi, ca să arate cât de mult îl apreciază ea pe erou, de care era îndrăgostită încă din liceu dar el n-o băga în seamă, începe, cu graţie, pricepere şi multă tandreţe să-i tragă un scurt. Eroul, în acest timp, goneşte cu o sută de mile pe oră fiind urmărit de nişte paranoici care trag cu mitraliera şi dă un sms soţiei ca să-i spună că, probabil va întârzia la serbarea micului Thiboldt, scumpul lor băieţel. Mă-sa se cam şucăreşte şi-i face puţin tapaj că să-i fie ruşine că nici data trecută nu a venit şi ăla micu’ era tot numai lacrimi şi muci de supărare. Eroul este nevoit să închidă deoarece tocmai a încasat un glonţ în telefon. De ciudă, face o fentă cu maşina iar nemernicii de bandiţi se prăbuşesc într-o prăpastie apărută pe neaşteptate în dreapta autostrăzii. Eroul opreşte regulamentar vede cu destulă durere că gagica fusese şi ea făcută ferfeniţă cu o rafală de tun antiaerian şi se bucură că dintr-un elicopter coboară bunul său coleg de serviciu un afroamerican cam la fel de solid şi pus, nevoie mare, pe făcut dreptate. Cei doi schimbă unele glume cu specific poliţist şi pleacă în trombă să-i pedepsească pe bandiţi întrucât ăia anunţaseră la televizor că-l înjosesc pe preşedinte cu vorba şi cu fapta dacă nu primesc un tren de bani. Preşedintele apare şi el pe ecran, puţin vânăt la un ochi şi le ordonă tuturor să nu-şi rişte vieţile că se descurcă el singur, aşa cum a făcut-o şi în alegeri. Naţiunea face o mică explozie de lacrimi şi bucurie, apoi îşi vede de ale ei. Eroul însă ştie ce are de făcut! Se furişează pe lângă şopronul unde era statul major al infractorilor cu preşedintele ostatic. Primeşte un telefon de la vicepreşedinte care-l asigură că îşi va primi insigna înapoi dacă reuşeşte. Dacă nu, nu! Scârbit, eroul aruncă şi acest telefon. Se prinde însă la timp că gagica-l trăsese în piept şi îl vânduse fiindcă aici este aşteptat cu mii de guri de foc de toate calibrele căci pe şeful bandei nu-l interesa neapărat preşedintele sau trenul de bani ci, în primul rând, să-i ia eroului gâţii deoarece, în urmă cu un an, îl arestase pe fratele lui, un tip ceva mai idiot care călca oameni cu maşina dar la care el, deşi mare canalie, ţinea totuşi enorm.

Hopaaa! Intriga ia o notă personală ceea ce nu este admis din punct de vedere deontologic. Partenerul, Heatcliff pe numele lui mic, căruia i se văd mai mult dinţii deoarece perimetrul acţiunii este luminat intermitent cu tot felul de flash-uri colorate, îl sfătuieşte s-o lasă baltă şi să nu se implice emoţional. Eroul însă este din beton armat şi, la această observaţie, zâmbeşte sexi dă o replică spirituală, apoi îl doboară dintr-un foc tras la plezneală, pe unul care stătea căţărat pe un acoperiş cu o puşcă cu lunetă, probabil special pentru a fi împuşcat. Abia acum începe, cu adevărat, măcelul. Bandiţii trag în disperare întrucât regia a asigurat muniţie suficientă şi pentru un mic război de rutină. Adăpostiţi după un gard de sârmă, eroul şi partenerul trag agale foc cu foc pentru economie de muniţie (seara vor face un raport în care vor specifica fiecare glonţ tras şi cu ce efecte) dar şi pentru că fiind ei bine antrenaţi, la fiecare foc doboară minimum doi bandiţi. Apare însă un elicopter care pune proiectorul pe ei, se făcuse deja seară, şi un dement din uşă începe să-i mitralieze. E cam jale fiindcă acţiunea elicopterului este susţinută şi de un submarin, apărut dracu’ mai ştie de unde, din care se revarsă salve de tun cam cât pentru o debarcare. Situaţia se agravează eroul fiind rănit uşor în picior şi puţin în inimă. Heatcliff însă este făcut treci. Exact din această cauză, eroul, furios, smulge un par dintr-un gard şi-l zvârle în palele elicei care-i zbârnâia deasupra capului împiedicându-l să se concentreze. Elicopterul se prăbuşeşte peste submarin şi, ambele, se duc la fund nu înainte de a exploda extrem de spectaculos că altfel nu te crede publicul.  Acum eroul se poate ocupa în linişte de bunul său camarad şi prieten. Pentru început îl întreabă:

– You are all right?

– Yes, I ‘am fine! Răspunde calm Heatcliff că să nu-i distragă atenţia de la acţiune. Nici nu era cazul deoarece acum nu mai trage nimeni, ba chiar, pe fundal se aude o viară care cântă duios ceva foarte trist. Ce-i drept Heatcliff chiar moare, deşi nu-şi prea dă seama de la ce i se trage. Bineînţeles, nu înainte de a schimba câteva glume cu specific soldăţesc de pe vremea când erau ei puşcaşi marini. Apoi, cu câteva clipa înainte de a închide definitiv ochii, îi mai spune să nu cumva să uite de preşedinte dar nici de serbarea copilului iubit. Eroul îl dă la o parte pe vioristul care începuse să se bage în cadru şi-i lua faţa, apoi pleacă scrâşnind din dinţi. Simţi cum îi clocoteşte adrenalina în vene. Împuşcă încă vreo zece nemernici care-l pândeau pe la colţuri şi, în sfârşit, ajunge la o uşă blindată pe care o zboară cu o lovitură de picior. Apoi mai deschide alte uşi cu cifru…

Numai că, nici preşedintele nu stătuse de lemn Tănase chiar dacă era legat cu nişte funii deasupra unui cazan cu crocodili. Bun sportiv, făcuse parte, în tinereţe, din vestitele Berete Verzi, distrage atenţia nemernicului de boss cu nişte paragrafe din constituţie, profită de deruta ăluia,  se răsuceşte pe funii şi face un salt drept în faţa lui. Prilej cu care îi arde vreo două lovituri speciale  cu muchia palmei şi-l dă cu capul de pereţi. Apoi îşi scoate cătuşele şi i le pune imbecilului spunându-i calm că va putrezi în închisoare dacă nu-i destăinuie, în amănunt, cum stă treaba cu bomba de la grădiniţă. Monstrul, fraier, rânjeşte batjocoritor. Aici este momentul în care sare din ţâţâni uşa încăperii cu crocodili şi intră eroul. Primul lucru pe care-l vede este că o jivină se apropie de gamba preşedintelui. O anihilează cu o lovitură de pumn în moaca nesuferită a banditului. Nu voia să mai aibă probleme cu descreieraţii de la protecţia animalelor. Crocodilul preia semnalul din subliminal şi se duce mârâind la groapa lui. Ce le spune celorlalţi nu mai ştim, cert este că toţi se dau la fund. Boss-ul înspăimântat de forţa psihică a eroului mărturiseşte, spăsit şi plin de regrete, toată mişculaţia. Preşedintele formează un număr de telefon strict secret şi forţele speciale intră în acţiune la grădiniţă. Se rulează câteva cadre cu nişte copilaşi fericiţi care habar nu au prin ce-au trecut.

Preşedintele îl bate pe umăr pe erou şi-i strânge mâna. Eroul are pregătite câteva fraze protocolare despre aptitudinile de bătăuş ale preşedintelui. Acesta, modest din fire, rosteşte fraza devenită celebră:

– Eii, nu am fost toată viaţa mea preşedinte…

Ies împreună exact când sosesc şi câteva zeci de maşini ale poliţiei cu girofarurile în funcţiune şi cu sirenele la maximum. Plus o divizie de elicoptere ale armatei pline ochi cu soldaţi vopsiţi pe faţă. Cam o mie de  reflectoare luminează scena cu cei doi păşind calmi spre camerele de luat vederi. Reapare vioristul tot cu ceva melancolic şi trist. Preşedintele îi dă un flit scurt! Vine în fugă şi cu ochii umezi de emoţie însuşi vicepreşedintele. Îşi şterge câteva lacrimi bărbăteşti, îl îmbrăţişează pe prietenul lui de o viaţă,  Tom (preşedintele!) şi îi spune şefului poliţiei să pregătească ceremonia. Şeful pricepe imediat, nu pune întrebări prosteşti cum suntem noi învăţaţi şi, întreg alaiul se pune în mişcare. Pe undeva prin planul secund se vede, preţ de câteva clipe, figura ofticată a banditului şef.

În cadrul unei ceremonii extrem de bine definită în plan emoţional este îngropat, cu salvele şi drapelul de rigoare, viteazul Heatcliff iar eroul primeşte, în altă ceremonie, la fel de fastuoasă, Medalia de Onoare a Congresului, apoi i se returnează insigna şi pistolul din dotare. Neatent şeful îl bate pe umăr, în semn de prietenie adâncă, însă eroul se strâmbă puţin. Să nu uităm că avea două gloanţe în el. Cei doi râd amuzaţi de întâmplare iar seara îl vedem pe erou intrând în sala de spectacol, în uniformă, cu medalia la gât şi alături de el preşedintele cu care se pare că a devenit bun prieten şi au convenit să vadă împreună piesa în care juca micuţul Thiboldt iar după asta să bea o bere la birtul din colţ. Sala ovaţionează, Thiboldt se cam încurcă, de emoţie, mămica îi dă un sărut eroului şi face o glumă epocală:

– Acum că ştiu cu cine eşti când lipseşti de acasă te iert… Dar îi voi telefona Primei Doamne să ştie şi ea cu cine pierde vremea distinsul ei soţ. Se râde pe rupte şi filmul se termină tot cu o piesă de vioară.  Este un viorist foarte insistent care-i seacă pe producători la pungă.

END!

*****

– Uaaoo, mamăăă, ce miştouuu, spuse tânărul domn Lamborghinel Cărămidaru, zis Titi Duru’ şi închise sistemul home-cinema, fiindcă era aproape de miezul nopţii şi trebuia să se ducă la o cursă ilegală de maşini la care se pariau sume imense.  Mă rog, imense pentru amărăştenii care merg la slujbă zi de zi, cel puţin opt ore, însă nu pentru „băieţii de băieţi” din zona infracţionalităţii. Totuşi, pentru a nu se plictisi pe drum, îi dădu un telefon lui Jegu, proxenetul cartierului să i-o trimită pe Mimi Jarteaua. Peste cinci minute Mimi era la uşă radiind de energie şi elan profesional, fiind ea puţin cu praful în nas. Imediat ce au urcat fata a început să facă manevrele de rigoare însă Titi a rugat-o, mă rog, este un fel de a spune, să mai aştepte până ies la stradă ca să poată accelera. Mimi chicoti deşi nu era sigură că a înţeles. Abia când maşina a prins o sută de kilometri pe oră Titi a invita-o (un alt eufemism) pe Mimi să intre în acţiune ceea ce fata, sârguincioasă şi făcu, demonstrând priceperea căpătată, desigur, printr-un antrenament îndelungat şi bine susţinut de exerciţii zilnice.  Aici Titi avu ideea cea mare! Să-i dea un sms, ca-n film, prietenului Ghiulu’ ca să aranjeze ceva, ştia el ce, la maşina concurentului…

A apucat să scrie o singură literă… În faţă era un stâlp de beton.

END!

Mihai Batog-Bujeniţă

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre Sonetoterapie

Motto: Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul! Ce rost am eu în lumea asta largă, Ce val din …