Se așeză cu spatele la soarele de primăvară, să nu-i vadă fața ușor rumenită care începuse a semăna cu piersicile mature. Dacă voi sta să mă mângâie până la prima ninsoare, o să arăt ca o pâine bine rumenită. Închise ochii să-și liniștească sufletul de gândurile ce-ar fi vrut să fie băgate în seamă cât mai repede.

Glasuri din copilăria fetelor, serbări,  agitație mare, ultima repetiție, un pic de roșu în obrajii palizi de emotie, frânturi din cântecelul repetat, ce se îndârjea să nu intre pe ultimul portativ și ea, cu palmele pe obrajii emotionați și nerăbdători, ultimele cuvinte:

– Inspiră adânc, zâmbește, expiră liniștită și dacă ți-e bine, nu mă căuta în sală.

O cută străină se ivi între ochii întrebători…

– Cum să nu te caut în sală?

– Dacă te simti emoționată și-ți pare mult să fiu acolo, nu te uita în dreptul locului meu.

– Da dar tu ai locul lângă mama Claudiei și acolo… pot să mă uit.

Își lipi obrazul de roșeața zâmbetului de înger și simți cum parfumul se descompune în grădinile primăverii… După plecarea fetiței mai stătu câteva clipe și mulțumi Domnului pentru acest trandafir. Intră în sală când luminile erau aproape stinse să nu fie zărită, să creeze emoții. Lângă Ligia era scaunul rezervat pentru ea pe care acum se odihnea poșeta ei ca semnul „ocupat”!

Fețe atente, liniște, freamăt de corpuri ale copilașilor cu ochii fericiți sau timizi se opriră când primele acorduri se auziră. Amalia,  Ștefan,  Claudia,  Dinu și Rose cu fața fericită și încrezătoare. Mă uit atent și parcă nu mai aud nimic, din cântec și nici din glasul copilului care recită… La gâtul Rosei era eșarfa mea din mătase naturală, o explozie de culori dar atât de șifonată… Când reușise să și-o pună?!

Am simțit un curent care-mi trece prin stomac și brusc mi s-au încălzit obrajii.  Ascunsese întrun loc foarte mic, eșarfa de care era atât de mândră, atingând-o ușor,  să se asigure ca este acolo. Nu mai știam dacă sunt fericită sau speriată, de garoafa aceea creață, scoasă dintrun spatiu mic, ce-o chinuise, dându-i forma care mă speria.

Eram pretențioasă ca mamă, ceream cotă înaltă de educatie și așteptam rezultate iar acum mă gândeam rușinată la mama neglijentă care și-a trimis fetița pe scenă cu ceva care nu o reprezenta. Eram încurcată pe moment dar și mai speriată pentru faptul că  mi-adusesem aminte că educatoarea Carmen, menționase: „Nimic auxiliar atașat pe uniformă!”.

La sfârșit au explodat aplauze, fericiri,  strigăte de nume,  râsete,  îmbrațișări… Bunicii erau cei mai agitați! Rose zâmbitoare, venind atât de fericită spre mine, fără să se gândească la orgoliul meu atins. Mi se înmuiau mâinile când mă strângea în fericirea ei.

Și umilința are partea ei de fericire!

Când lecții de viață mă aduc aproape de acel timp, mă uit la poza din care-mi zâmbește Rose, atât de fericită,  deasupra unui ghem colorat care „a șubrezit” pentru câteva zeci de minute,  onoarea mamei.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

8 iunie 2020

  • Alexandrina TULICS – Mustang, Mustang, Mustang

    Se auzea motorul atelajului care de data asta era înfundat ca semn că era încărcat. –…
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…