Fără nici o pretenție de a le considera obiective, ele trebuind să fie doar sincere și valabile

***

1. DREAPTA JUDECATĂ

Prima concluzie  este la fel de limpede pe cât este de Dumnezeu înțeleasă: Când te rogi Lui, pentru familia ta, nu faci decât un act de creștinească încredre în Sfânta Lui Judecată. Nu trebuie să te obligi a te obiectiva, ci trebuie să-ți pui la încercare, cu tărie, sinceritatea, dragostea și potolirea mâniei față de cei pe care îi chemi în fața Dreptei Judecăți. Numai așa poți fi crezut.

În ce mă privește – mi-e martoră și probă cartea pe care am scris-o înainte: Am marcat și am lăsat loc pentru orice persoană în legătură cu care s-ar fi găsit dovezi de apartenență la Grupul  Sinodal de Rezistență. Tocmai pentru că, important la acel moment al cercetării, consideram a fi faptul de a reconstitui o listă cât mai exactă. Enumerând, în ”Cartea Episcopilor Cruciați” asemenea nume de posibili participanți, nu l-am omis nici măcar pe al lui Justinian Marina spunând că, teolog fiind și viețuind printre cele sfinte, există șansa de a-l fi luminat și pe el Duhul Sfânt arătându-i calea dreptă a rezistenței credinței. Nu ar fi trebuit, din partea lăudătorilor săi, decât să aducă date sau argumente acceptabile și nu dintre acelea ale organizării și dezvoltării unei confesiuni după interesele mari pe care le aveau comuniștii spre a folosi religia în scopul propagandei lor; pentru că asta nu înseamnă salvarea unui crez, ci doar a face să funcționeze un aparat salarial în slujba altui crez și a obține astfel privilegii personale.

Dar nu am primit vreun asemenea argument; ba, mai mult: Din clipa apariției cărții mele care demonstra că a existat un grup de rezistență împotriva politicilor lui Justinian, s-a tăcut. Nici Teoctist, nici Antonie, care m-au felicitat călduros și îndelungat la vederea copertei, nici anturajul lor în care au discutat multe dintre datele oferite de mine, nu au scos apoi un cuvânt despre conținutul cărții. Iar episcopul Damaschin, ca să mă rezum doar la cei duși dintre noi, a început să-mi relateze multe comentarii din care se vedea interesul, sau mai bine zis interesarea, cu care discutaseră ei între ei prefirând fiecare amănunt; dar la un moment dat și-a dat seama și s-a oprit spunând că el, de fapt, nu a citit cartea fiindcă l-au olleg prea multele documente la care trebuia să fie atent. Mai sincer a fost Nestor Vornicescu spunându-mi, despre discuțiile purtate între ei, cu ton ollegial: „Ne-ai dat ceva de furcă, maistre, cu cartea dumitale!”…

2. EPISCOPUL GRIGORIE

A doua concluzie privește sensul profund creștin și național al actelor publice și duhovnicești ale Episcopului Grigorie Leu, prigoana păgână la care a fost supus fără să poată fi făcut a renunța la ele și martiriul sfârșitului său lumesc prin care s-au întrusfințit toate acestea. Opoziția lui lementa la toate măsurile guvernamentale de a îndepărta populația de Credință și mai ales contramăsurile pe care în mod constant le-a pus în acțiune personal pentru a salva Biserica Națională și pentru a continua educațiea religioasă a tineretului și a întregii populații, sunt cunoscute: Misionarismul cu care a înaintat odată cu armata română în Basarabia și Transnistria redeschizând bisericile și chemându-I pe creștinii oprimați la luat Lumina, ca și pe ostașii sovietici ocupanți; ocrotirea și slujirea în continuare a enoriașilor săi basarabeni după ce li s-a reocupat teritoriul; susținerea în Sinod, împreună cu Patriarhul Nicodim, a menținerii autocefaliei în lemental în care Moscova cerea să devenim sufragani; sancționarea deschisă în Sinod a fărădelegilor politruce făcute de colaboraționiști; apărarea la fel de deschisă a ierarhilor și preoților loviți de măsurile guvernamentale de înlăturare; înfruntarea lemen a tendințelor lementalst ale Patriarhiei Moscovei somându-I public pe primul ministru și pe ministrul cultelor să nu accepte o „Sovrompatriarhie”; contracararea legii care scotea învățământul religios din școli prin măsuri concrete cu planuri pentru fiecare parohie de întărire și multiplicare a catehezei și pentru răspândirea tipăriturilor religioase; acțiunile misionare la sate în contradicție cu cele ale parlamentarilor comuniști; oferirea de bună voie a sacrificării sale pentru salvarea Episcopiei Hușilor; trimiterea riscantă a fiului său în occident, pentru a salva bisericile emigrației de infiltrarea kagebistă; amenințarea ce I se adresa atât public, în Parlament, cât și pe căile oculte care, în timp ce devenea lemental coagulant al Grupului de Rezistență Sinodală, îi stabileau locul următor pe lista asasinatelor începute cu Nicodim Munteanu și Irineu Mihălcescu.

3. GRUPUL SINODAL DE REZISTENȚĂ

A treia concluzie confirmă existența și acțiunile organizate ale Grupului Sinodal de Rezistență încă din perioada când putem vorbi de libertatea acțiunilor pe față, precum unirea în jurul refuzului adresat Moscovei de Patriarhul Nicodim sau decăderea din rang a lui Teoctist și avertismentul dat lui Justinian, până la începerea celeilalte perioade: trecerea „în catacombe”, după ridicarea lui Marina în scaunul patriarhal. În anii 1947-1948, după „vizita” lui Alexei al Moscovei, când Patriarhul Nicodim îl înfruntă, Sinodul păstrându-și autocefalia, văzând rușii că nu le reușește mișcarea cu mitropoliile sufragane, se trece la alte măsuri: Sunt decăzuți din treaptă și puși în retragere mitropoliții Irineu și Efrem, după ce alți doi mitropoliți, Nifon Criveanu și Tit Simedrea, își pierduseră eparhiile. Sunt scoși din scaun și episcopii Cosma Petrovici, Eugeniu Laiu, Lucian Triteanu, Athanasie Dincă; iar, mai grav: sunt condamnați mișelește să treacă la Domnul Nicodim și Irineu (în februarie, respectiv aprilie 1948). Astfel, sunt înlăturați brutal din calea realizării patriarhiei roșii nu mai puțin de nouă sinodali. După 6 iunie 1948, când Marina ajunge patriarh, sunt înlăturați din ierarhie vicarii patriarhali Veniamin Pocitan, Emilian Antal, Pavel Șerpe, și Teodor Scorobet de la Sibiu, sunt puși în retragere episcopii Policarp Morușca, Partenie Ciopron, Valeriu Moglan, sunt scoși din scaun și li se desființează eparhiile episcopilor Veniamin Nistor și Grigorie Leu, rezistența celui din urmă fiind rezolvată prin asasinat. Apoi, episcopul Oradiei, Nicolae Popovici care a sfidat punându-și candidatura de patriarh atunci când Mitropolitul Nicolae Bălan s-a retras ca să lase locul liber pentru Justinian Marina, este îndepărtat în 1950.

Conlucrarea Patriarhiei cu securitatea intră de atunci în linie dreaptă asmuțind-o sau servind-o pe aceasta împotriva episcopilor Greco-Catolici, apoi a arhiepiscopului emigrației Vasile-Victor Leu. Măsurile commune patriarh-securitate continuă până în anii  șaizeci cu morțile suspecte ale mitropolitului Sebastian Rusan, care „vorbea prea liber” la Iași și episcopului Andrei Magieru la Arad, ca și cu înlăturarea altor ierarhi precum mitropolitul Vasile Lăzărescu și episcopul Valerian Zaharia.

În diverse articole și încercări de ideentificare a ierarhilor ortodocși români victime ale dictaturii comuniste, cifrele încep cu doisprezece și ajung treptat la treizecișidoi prin adăugarea unora pedepsiți și năpăstuți direct de Justinian Marina. Nu a tuturor, pentru că Patriarhul Roșu a păcătuit prin cruzimi dictatoriale față de mult mai mulți din biserica oficială, de la greco-catolici si din emigrație, pe măsură ce simțea pofta de putere care l-a făcut să se înfrunte cu unii guvernanți când și-a simțit apa la moară, exact cum a făcut și Teoctist în anii noștri. Nu din credință, ci din motive de trufie și arătare a puterii. Fapt pentru  care securitatea a și reacționat prin anii 1959 servind guvernării argumente spre a-l umili puțin aducându-l la realitatea condiției de supus și colaboraționist. Fapt este că, atunci când a stat câteva luni retras la Dragoslavele, s-a și plâns că i s-ar fi încercat otrăvirea. Din punctul de vedere al studiului criminalist, putem spune că era sincer în teama sa, de vreme ce el însuși folosise asemenea arme împotriva multor ierarhi.

Revenind la cele treizecișidouă de nume menționate, idedntificînd,  eu am enumerat aici cu precizie douăzeci și trei de ierarhi care, prin actele lor se dovedesc a fi dintre cei care s-au opus efectiv unindu-se la un moment dat în jurul Episcopului Leu, și-n rezistența internă împotriva legiuirii comuniste și-n cea externă împotriva infiltrării KGB-ului. Sau, după uciderea lui care încheia crimele decapitării vechii patriarhii, au continuat rezistența perseverând pe aceste poziții. Aceștia sunt ierarhii a căror faptă se va identifica cu cea a Grupului Sinodal de Rezistență din Biserica Ortodoxă Română. Așa cum s-a scris, ei „…reprezentau elita ierarhiei bisericești care nu a voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu… Se cuvine  ca suflarea românească ortodoxă să nu-i uite, iar Sinodul BOR să-i canonizeze, în sfârșit, ca ierarhi mărturisitori, măcar pe unii dintre vlădicii ei martiri din anii dictaturii comuniste”…

Și nu numai ca sfântă datorie față de memoria lor. Iată: corespondând despre aceasta cu profesorul Viorel Roman de la Universitatea din Bremen, care pledează pentru occidentalizarea noastră prin apropierea de catolicism, pot spune că, tulburat, el mi-a declarat că află de abia acum de această rezistență, fiindcă toate datele și informațiile pe care le-a avut până în prezent îi descrie ortodoxia românească drept una umilă și retrogradă, supusă întotdeauna voinței guvernamentale. Ideea Bisericii din eterul Europei, unindu-i pe ortodocșii români peste Zidul Berlinului și rupându-i de Moscova, cea de unde provenea imperialismul politicilor de stat dictatorial și expansionis, biserică ce s-a construit ca rod al rezistenței grupului sinodalilor români, îl face să-și schimbe părerea chiar ompr acest consecvent propovăduitor al actelor de ompromise ale ortodoxiei.

4. SERVICIUL SPECIAL BISERICESC AL KGB

Despre Serviciul Special al KGB privind politicile religioase ale Moscovei și dezvoltarea lui până la planurile de diriguire a unei mișcări mondiale care să suplinească ratatele „Internaționale”, ca și despre presiunile acestor politici mai ales aici, la granița cu România, familia mea are iarăși un cuvânt de spus. Pentru că Episcopul Grigorie, în cercetarea sa cărturărească folosită cu semnificații sociale chiar și în studiile de mai târziu ale lui Dimitrie Gusti, a remarcat încă din anii douăzeci pericolul propagandei sovietice făcută prin sectele pătrunse dinspre răsărit, unele dintre ele chiar dovedindu-se a fi o invenție sau o haină diversionistă din domeniul propagandei și agitației bolșevice.

Am spus și mai înainte că Moldova a fost mereu locul unei instabilități produsă de provocările rusești sau sovietice. Există acum date istorice precise despre diversiunea bolșevică de la Tatar Bunar; există biografiile elocvente ale „conducătorilor”  alogeni trimiși pentru PCR prin vadurile Nistrului sau Prutului, pe unde se scurgea și material propagandistic sau exploziv, există evidența gazdelor pentru spionii rusești pe lista pensionării acestora ca ilegaliști sau fiapiști; există chiar și informația că, la Iași, până și loja masonică în care s-a promovat Mihail Sadoveanu, ca dovadă și ce a devenit el, era infiltrată cu intenții provocatoare sovietice și deviată de oameni ai Moscovei.

Ca trimis al guvernului României Mari și ca întemeietor al învățământului teologic românesc în Basarabia, ca vicar al Mitropoliei Moldovei, ca efor și exarh, Episcopul Grigorie a avut, împreună cu Arhimandritul Iuliu Scriban și preoții frați Iordăchescu acțiuni ecumenice în care s-a înțeles cu toți, de la catolici la neoprotestanți; dar s-a lovit de primitivismul unor secte siberiene exportate cu aceleași metode cu care se exporta revoluția. Studiile sale despre  „Confesiuni și secte” au fost multă vreme bibliografie universitară. Pornind de la acele studii, el a devenit cu adevărat un combatant antibolșevic, în una dintre note chiar remarcând că, la anumite case de rugăciune, oamenii sunt atrași prin aparatură de cinematograf mobil, foarte scumpă pe atunci, care circula clandestin prin localități cu filme din producția sovietică dedicate lui Lenin și, apoi, propagandei staliniste. Ne având la „Mosfilm” producții cu sfinți, organizatorii acestor secte atrăgeau cu ce aveau la îndemână. Serviciul Special Bisericesc al KGB își inaugurase astfel activitatea externă. Apoi, după ce a avut succes în cea internă înființându-i lui Stalin patriarhia cu care să câștige războiul, s-a ocupat de țările satelite care trebuiau supuse „Noii Rome” moscovite.

Ideea unui Sinod unic și a unor mitropolii sufragane prinsese mai întâi prin ortodocșii puțini din țările slave catolice, apoi și în alte republici jugoslave decât Serbia și, foart ușor, în prea supus slavofila Bulgarie. A face din Bisericile Naționale un fel de metoc al catedralelor de la Zagorsk, era o promisiune făcută lui Stalin de către acest  important Serviciu Special  care mai avea de lucrat puțin numai cu Bucureștiul și Belgradul unde erau patriarhii locale autocefale. Așa, în 1945 e desființată Mitropoilia Olteniei, iar la Iași e trimis Justinian Marina ca să-l izoleze pe Irineu Mihălcescu și să facă ruptura închinându-se Moscovei; așa, confirmarea ca vicar al său a părintelui Vasile Vasilachi îi este respinsă de guvern Patriarhului Nicodim în 1946; așa, își încearcă în mai 1947 vizita canonică aici Patriarhul Alexei, dar când el propune o întrunire panortodoxă la Moscova, Nicodim Munteanu, ca mai vechi patriarh decât el, al unei Biserici Ortodoxe mult mai vechi decât a lui, îl întreabă „de ce la Moscova?!”… În loc de răspuns e silit să se retragă la mănăstirea Neamț în vreme ce guvernul este cernut rămânând numai comuniștii cu care el își subliniază dezacordul printr-o grevă patriarhală, refuzând să se întoarcă la București. Semnături importante din exil și din țară vorbesc deespre otrăvirea, asasinarea sau condițiile mai mult decât dubioase ale morții sale în februarie 1948, urmat de mitropolitul Irineu în aprilie.

Unchiul meu cunoștea și participa la această rezistență împotriva tendințelor Moscovei în ciuda crimelor pe care le vedea. Rămas cel mai bătrân și mai important ierarh al Moldovei după înscăunarea lui Justinian Marina la București, el a mulțumit Domnului prin slujbe publice pentru dejucarea planurilor rusești. Chiar Patriarhul Teoctist mi-a vorbit despre girul lui ierarhic asupra Mitropoliei Moldovei în vara lui 1948 când întregul Iași, obișnuit să refuze slujbele făcute de Justinian , populație ce protestase față de faptul că mitropolitul impus dinafară și cu Romulus Zăroni adus tot dinafară, îi „reprezenta” în Parlamentul comunist decretat prin furt electoral, se strângea din nou la catedrală fiindcă slujea cunoscutul duhovnic moldovean Grigorie Leu. Mi-a povestit cum, în preajma praznicului Sfântului Alexandru, unchiul meu a făcut pomenirea de  șase luni a lui Nicodim Munteanu numindu-l „patriarh-martir al rezistenței prin Biserică” și mulțumind Domnului că prin rezistența aceasta nu s-a înfăptuit voia antihristului; ba, chiar mi-a precizat că el nu i-a spus lucrul acesta lui Justinian, dar acela a aflat și l-a mustrat.

În acele condiții, autocefalia nu ne-a putut fi atinsă, dar Serviciul Special KGB reprofila Noua Romă moscovită măcar la nivel de Vatican, propunând schimb de înalți prelați. Se urmărea înlocuirea alungatei Nunțiaturi Apostolice cu una Moscovită condusă, desigur, de un  general KGB care avea să joace pentru Patriarhia BOR rolul consilierilor sovietici ce dirijau efectiv alte instituții și ministere bucureștene. Prin schimb de ambasadori, cum fusese desființat cel de la Sfântul Scaun, ca om de încredere Teoctist urma să se ducă la Zagorsk. Serviciul Special KGB nu renunța la o a patra  Internatională care devenea eficientă prin ortodoxie. Cea comunista avea doar agenti ruși numiti în fruntea partidelor din diverse țări. Aici, fiind vorba de Biserici, aveau, așa cum trebuia să fie și Teoctist, reprezentanți reali, din toată lumea, numai cu condiția sa-i gaseasca in fiecare tara pe colaboraționistii supusi.

Acesta era planul: Desfințarea ortodoxiilor naționale care, spre deosebire de cea rusească premerseseră Statul si realizarea uneia mondiale, opusa catolicismului țarilor de tradiție si protestantismului capitalist, însemna întărirea propagandei staliniste în întreaga lume. Exista experiența unor centre musulmane, profitand de republicile sovietice respective iar, după ocuparea Tibetului și alungarea lui Dalai Lama s-a perseverat în impunerea unui centru mondial budist în Mongolia. Dacă manipularea prin religii în favoarea intereselor statale se practică de sute de ani, nu avea tocmai KGB-ul să o omită din strategiile sale.

Norocul a fost pauza după moartea lui Stalin care a schimbat unele direcții. Dar asta, doar pentru moment. Deoarece panslavismul altoit cu diversiunea comunistă a făcut în secolul ostrum mari eforturi ca ortodoxia să devină o putere în mâna imperialismului lor, amputându-i ostru tradiție de a se dezvolta popular, în mijlocul națiunilor, întru afirmarea și emanciparea acestora, ca un duh al pământului țării respective și nu ca o dogmă adusă dinafară. Exportul de revoluție se baza, însă, exact pe o asemenea dogmă adusă dinafară, iar la Moscova s-au făcut multe mârșăvii întru aceasta. Pentru o documentată argumentare, însă, pentru demascarea totală a perfidelor manevre ale spionajului religios rusesc, ar fi nevoie nu de micile ostrum pe care le scoate la iveală CNSAS, speriind unele fețe ostrum, dar apoi îngroșându-le obrazul; ci de accesul ostrum la dosarele KGB care ne privesc.

5. EPISCOPUL ALES ȘI APOI HIROTONIST, AL EMIGRAȚIEI

Ajungem astfel la o concluzie în legătură cu Vasile-Victor Leu, cel care prin ascultarea dată de Grupul Sinodal de Rezistență ajunge arhiepiscop al emigrației române devenind foarte periculos pentru acest Serviciu Special al KGB-ului care l-a și răpit. Dacă am avea documente declasificate de la KGB, am putea afla mult mai multe. Pentru că în birocrația polițienească bolșevică au trebuit să existe dosare întregi cu note informative și argumente temeinice ca să se aprobe riscul internațional al unei asemenea răpiri. Acolo erau enumerate, desigur, acțiunile și faptele care-i demonstraseră periculozitatea maximă pentru politicile Moscovei, și toate funcțiile ce le ocupa ca relații naționale și internaționale, și actele lui publice de propagandă pentru independența religioasă, și influențele prin creditul ce-l avea la mari instituții și guverne occidentale; trebuiau enumerate și probate toate datele celui urmărit, spre a se obține aprobarea lui Beria sau, poate, chiar a lui  Stalin.

Au lucrat multe forțe și s-au plătit multe lefuri de colonei și generali la întocmirea dosarului care a condus, nu doar la o încercare de asasinat, ci chiar la răpire spre a-l păstra viu, ca deținător de informații prețioase. Din documentele cu care a fost trimis el de la Moscova la București reies doar câteva amănunte ale acestor forțe utilizate cuprinzând un teolog grec și  un ziarist francez, care apar în preajma lui și la Zurich, și-n RFG, și-n Austria dar și-n închisoare la Moscova, mai mulți ofițeri din trupele de ocupație ale Austriei, agenți infiltrați în Elveția, Austria, Franța și chiar Suedia unde el este invitat la un dialog al episcopilor ortodocși și anglicani, două rânduri de anchetatori: unii basarabeni, alții care reiau interogatoriul în franceza pe care o vorbește anchetatul, supraveghetorii ruși ai acestora culminând cu Beria,  destui români dubioși lucrând direct cu KGB-ul, echipe de provocatori și urmăritori la Paris, Zurich, Baden-Baden, Munchen,  Cairo și Alexandria, Innsbruck, Gratz, Viena… E o muncă, o cheltuială, o lucrare sistematică în care s-a urmărit ceva și s-au menționat punct cu punct urmele gasite sau constatate, care ar putea constitui inventarul tuturor activităților sale, al ascensiunii sale odată cu eparhia pe care și-o dezvolta în Europa și Orientul Apropiat.

La Istambul apar chiar mai mulți urmăritori și delatori, pentru că el ajunsese acolo și cu împuternicire de la Generalul Rădescu  și amiralul Dumitrescu prin care anglo-americanii proiectau un vapor al Armatei Atlanticului, care să treacă de Bosfor și să staționeze în Marea Neagră cu un foarte puternic emițător radio capabil să transmită pentru România, Bulgaria, Basarabia, Ukraina penetrând prin sistemele de bruiaj ale acestor țări. Aici, rolul Bisericii pe care el o ridica în eter devenea și mai important. Strădania era mare, iar urmărirea KGB-ului deopotrivă… Ne dăm astfel seama ce s-ar putea afla dintr-un asemenea dosar nu doar în legătură cu el, ci cu multe care se pregăteau României și mulți trădători folosiți pentru asta. Și regretăm că n-avem acces la un CNSAS privind documentele KGB-ului.

Totuși, comportamentul exemplar și perseverent al lui Vasile-Victor Leu din clipa în care este tuns în monahism de tatăl său și primește misiunea din partea Grupului Sinodal de rezistență este exemplar și ca eficacitate și ca neabătută conștiință creștin-națională: A avut curajul să înfrunte încă de aici securitatea trecând granița clandestin, riscul său fiind mai puțin important decât porunca sinodală pe care o primise; a salvat zeci de biserici de infiltrarea kagebiștilor și i-a înfrățit pe emigranții dezbinați, a fost sprijin pentru cei din țară prin predici transmise în eter, a devenit periculos Moscovei până la a fi rapit de Beria, a avut un proces de condamnare la moarte în care s-a comportat cu o demnitate exemplară. În ceea ce privește rangul său ierarhic, avem documente clare că, așa cum este tradiția, la Salzburg, de sfintele Paști 1949, alături de mai mulți preoți din emigrație, s-au adunat în mod special și organizat reprezentanți ai credincioșilor și parohiilor românești din occident și ai unor organizații recunoscute de rezistență a românilor emigrați care, în prezența oficialiilor Consiliului Ecumenic și ai trupelor aliate de control, au procedat la alegerea lui Vasile Victor Leu ca episcop al lor propus spre hirotonisire conform canoanelor și că, până la găsirea celor trei arhierei care să-i transmită taina, au săvârșit acolo slujba de rugăciune pentru alesul lor, acesta fiind documentul lumesc al înscăunării lui, care este unul real și pipăibil.

Avem documente că, încă așteptând  găsirea și întrunirea a trei episcopi ortodocși (adevărați, și nu făcuți de KGB, ceea ce nu era ușor în acea parte a Europei), care să poată săvârși taina, el și-a început misiunea. Ca ales recunoscut de reprezentanții obștei si propus de aceștia spre hirotonisire prin serviciul divin oficiat de soborul ce s-a putut întruni ca preoțime la biserica din Salzburg, el a fost astfel acreditat de forțele aliate, de Consiliul Ecumenic, de Caroman și de Biserica Anglicană și și-a început misiunea în întreaga Europă și în Orientul Apropiat, întărind parohii, înființând altele, inaugurând cicluri de emisiuni religioase la posturi de radio; ne așteptând, ci începând deîndată a-și îndeplini rolul misionar de a-i uni pe românii emigranți împotriva asaltului KGB și a spionajului sovietic. Iar, după ce a fost hirotonisit el, având comunitățile românești create, a hirotonisit la rându-i preoți pentru dezvoltarea numărului de parohii ortodoxe independente și, mai ales, pentru a fi în serviciul tuturor credincioșilor acestora, certificându-le seriozitatea de creștini practicanți pentru a fi primiți de societățile în care ei se integrau, dându-le documente pentru a putea fi angajați sau primi cetățenia, cum e obiceiul creștinesc al lumii libere.

Și-a construit astfel o operă Hristic-misionară pe care nu i-o poate contesta nimeni, fiindcă ea se numără în parohii, în deschiderea sau redeschiderea și reanimarea unor biserici, în liturghiile arhierești slujite consecvent la radiourile unde-și dezvolta Biserica din Eter, în creșterea enormă a numărului de enoriași luați în evidență spre a fi întăriți sufletește în bejenia lor și în faptele bune de încredere reciprocă prin care să se integreze în lumea liberă creștină. Și, în ultimă instanță, cee ce nu se poate contrazice cu nimic deoarece constituie chiar obiectul procesului prin care este condamnat la moarte: Creearea în emigrația română a unui curent puternic de apărare a Bisericii lor Naționale și transmiterea către cei din țară a curajului acestora de a rezista în fața comunismului ateu. Numai faptul că, în acea vreme, sute de mii de ascultători clandestini din tară se salutau discret, ca-ntr-o formulă de recunoaștere, cu mesajul lansat de el la sfârșitul predicilor transmise prin radio : „Ferște-ne Doamne de Sovrompatriarhie!”, arată eficiența trudei sale.

Apoi, mai trebuie luat în considerație faptul că, prin rezistența sa la anchetă, Vasile Victor Leu nu le-a dat torționarilor decât posibilitatea să-l judece pe el, ne trăgând alături pe nimeni ca să se poată face, ca o continuare stalinistă, procesul în care să fie acuzată întreaga ortodoxie ne supusă Moscovei, așa cum s-a urmărit. Din punct de vedere istoric, asta ne îngreunează cercetarea trebuind să-i stabilim de- abia acum pe adevărații rezistenți care ar fi putut fi târâți în proces; dar din punct de vedere martiric, unicul acuzat pe care îl au în mână călăii răpindu-l cu riscul producerii unui conflict international, se poartă cât se poate de tradițional pentru  actele frumoase ale Credinței lui: Preia totul asupra sa și plătește pentru tot la modul Hristic. E hotărât, astfel, să-și încheie viața nu numai cu o atitudine de mare demnitate la proces, ci demascând acolo comunismul la modul  și mai grav decât acuzațiile care i se aduc.

Iar, ca ultim gest, refuză să facă cerere de grațiere și cere insistent, prin proprie semnătură, să fie cât mai repede executat.

Producând, prin documente ce au devenit publice, dovada consecvenței unei asemenea lupte cruciate, cred că și cele mai groznice lături aruncate asupră-I de detractorii săi se spală prin perseverența unei asemenea convertiri demnă de vremea Apostolilor.

6. BISERICA DIN ETER

Explicația este simplă, precum în Viețile Sfinților: El trebuia să fie cheia Bisericii din Eter la temelia căreia sătătea Grupul Sinodal de Rezistență. Și și-a dedicat ultima parte a trecerii sale prin lume, numai pentru a păzi de antihrist această cheie, cu osârdie și consecventă credință, schimbându-și chiar propria sa viață și destin. Că are și o contribuție mai mare, găsind primul mijloacele tehnice ale undelor radio, oferindu-se tuturor posturilor de la Madrid până la Atena cu emisiuni religioase, predici, conferințe politice în română și în limbile respective, prefigurând, chiar, „Europa liberă” și convingându-i de necesitatea vaporului dotat cu emițător puternic pe generalii Rădescu, Puiu Petrescu, Ion Gheorghe, Chirnoagă, Ulea, chiar pe Carol al doilea care dă fonduri, pe amiralul Dumitrescu, pus de englezi comandant de distrugător pentru care căuta marinari români, ca și cu diplomatul turc Suphi Tanrioer, este și acesta adevărul trudei lui.

Dându-i misiunea diasporică, Grupul Sinodal gândise legătura religioasă între românii de pretutindeni prin Duh Sfânt, ei continuând aici a sluji dreapta credință apărând-o de influența bolșevică, el salvând de aceasta bisericile de dincolo. Dar posibilitatea de a se simți, în timp real, împreună la slujbă, adică formând prin rugăciune comună o Biserică unică, a dat-o această Biserică din Eter. Care atunci s-a înfăptuit, iar apoi s-a continuat devenind tradiție. Poate cea mai temeinică tradiție prin care s-a păstrat la români acea încredere în Biserică, nealterată de manevrele slujitorilor vânduți din oficialitatea statal-ortodoxă. Ceea ce, împreună cu păstrarea cultului religios în familia românească și prin ea, a condus la marea înflorire de după 1989.

Făcând în anii noștri, din media religioasă, o realitate bine consemnată de  credința contemporană, Biserica din Eter devine un universal lăcaș al Duhului Sfânt, cu proprile sale începuturi în catacombele unde ne arunca antihristul bolșevic și neîncrederea în slujitorii lui. Ceea ce mă face să cred că o A Patra Romă care să piscop multe conflicte contemporane, se va putea piscope cu adevărat în eterul care ne leagă și nu în ziduri care ne despart din vanitatea lumească de a fărâmița vicariatul Domnului. Chemat la patriarhul ecumenic Athenagoras al Tiatirelor spre a I se da recunoașterea de întâistătător al Bisericii Emigrației Ortodoxe a Românilor, arhiepiscopului Vasile-Victor Leu I se propune a fi confirmat chiar mai mult: drept unic reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, dacă dă o declarație că recunoște ca proprietate a Patriarhiei Ecumenice domeniile secularizate de Cuza. Indiferent dacă între zidurile Fanarului această pretenție putea fi crezută, episcopul sărăciei românilor aflați în bejenie refuză și pleacă la Patriarhul de la Ierusalim care-I semnează necondiționat documentul de recunoaștere ca piscope-șef al Bisericii Ortodoxe Române din exil. Ca dovadă că aceasta se situa în eter, și nu în domeniile arghirofiliei lumești. Alte exemple, cu modul de a înțelege al altor ierarhi, se găsesc în „Cartea Episcopilor Cruciați”.

7. CONDAMNAREA LA MOARTE PRIN CARE ÎNVINGE

Ca și multe alte exemple ale acțiunilor moscovite, sau promoscovite, precum procesul de condamnare la moarte care, după ce sentința fusese decisă la Kremlin, se înscenează la București din motive foarte bine calculate. Pentru că încă nu se terminase epoca proceselor răsunătoare din toate țările ale căror populații trebuiau înfricoșate și supuse, procese cunoscute în istoria dictaturii staliniste internaționale pe numele victimelor lor. După înfierarea romano-catolicilor și greco-catolicilor, cu șir lung de episcopi condamnați în procesul Nunțiaturii Apostolice din România, proiectat din 1952, când Stalin și Beria ființau cu tot spiritul lor netemător, acest nou proces trebuia să devină un exemplu pentru nesupușii din lumea ortodoxă.

Cu acuzații acoperite sau neacoperite, trebuia să scoată la iveală cât mai mulți dușmani și trădători  demascați de ochiul vigilent atribuit clasei muncitoare, trebuia să dea pedepse cât mai neiertătoare ca exemplu pentru cei care ar mai avea poftă de așa ceva și trebuia să avertizeze occidentul că nu-i merge. Artizanii ar fi dorit un mare process demascator, cum se provoca  „pe domenii de activitate”, ca să bage frica in categoria respectivă de populatie, chiar inventand dusmani numai ca sa poata fi pedepsiti exemplar. Or, aici, era vorba de o foarte mare categorie, fiindcă era la adresa clericilor, dar se rasfrangea si la populatia de credinciosi, putea crea și breșe în parohiile din emigrație. Dar, în cazul de față, aceiași artizani urmăreau și altceva: Luarea unor măsuri de vigilență prin conducerea mai strictă a ortodoxiei de la Moscova, prin controlul mai riguros al emigațiilor țărilor satelite tot prin Moscova, a obligării bisericilor naționale la alte formule de vasalitate, dacă cea cu mitropoliile sufragane nu reușise datorită rezistenței de la noi și opoziției lui Tito. Acum, Tito era bine demascat ca dușman, iar printr-un asemenea proces care ar fi dus la multe arestări,  s-ar fi lichidat orice opoziție și în România. Bulgarii erau de partea lor și se doreau al șaptesprezecelea stat sovietic, la Athos se făcuseră bogate mănăstiri rusești concurând cu Banca Vaticană, Patriarhia Antiohiei și Damascului era cumpărată total, ca și destule mitropolii sau episcopii ortodoxe mai mici, din țări multiconfesionale. Arestarea cât mai multor ierarhi în România, chiar sacrificând și dintre cei cu care conlucraseră, era marea șansă pentru Serviciul Special Bisericesc al KGB, care se menținea și chiar se dezvolta ca o Coloană a 5-a pe plan spiritual, de a se găsi în sfârșit o formulă de impunere a Noii Rome pe care Rusia și-o visa de la Petru cel Mare, iar sovietele și-o doreau intens în ofensiva lor propagandistică.

Vasile Victor Leu le-a stricat însă scenariul, rezistând. O fi fost un calcul, cunocându-i?… O fi fost o ambitie de rezistență, cunoscandu-se?… A fost, in orice caz, Duhul Sfânt care l-a călăuzit. Iar un proces ca la Nuntiatura Apostolica nu a mai avut loc, ca sa poată da motiv de „intarire”a ortodoxiei printr-o centrala moscovita. Cu un singur condamnat care-și recunoaște vina negând că ar fi avut complici, acest proces pregatit încă din stalinism eșuează iar, în contextul destalinizării și tatonărilor spre înțelegeri depășind răzbiul rece, nici în țară nu se mai vorbește prea mult. Artizanii provocărilor locale și frățești au avut de așteptat încă cinci ani pana ce li s-a ivit ocazia altor arestări spectaculoase. Asta, doar atunci când  ecourile revoluției maghiare, studentii si universitarii care ridicau capul, scriitorii care credeau  că scăpând de proletcultism se puteau manifesta mai sincer și teologii care moșteniseră tradiția de la ”Rugul aprins” au trebuit  să afle că nu le merge, printr-o resuscitare a proceselor propagandistice de tip mai vechi. In modul acesta a avut loc noul val de arestari de la sfârșitul anilor cincizeci unde au fost amestecati arestatii noi cu  unii anchetati mai vechi.

De abia atunci, la cinci ani după ce, prin rezistența sa la anchetă, Vasile Victor Leu nu le-a dat posibilitatea decât să-l judece pe el, ne trăgând alături pe nimeni ca să se poată face, ca o continuare stalinistă, procesul în care să fie acuzată întreaga ortodoxie ne supusă Moscovei. Odată cu procesul, au eșuat și defăimătorii obișnuiți să acuze la comandă, așa că ei s-au reorientat încercând să-și găsească merite de salvatori și să propovăduiască noii generații de credincioși despre meritele iudelor care-și arogau misiuni antichris, asacunzându-și trăsăturile de evanghelizatori întru antichrist.

8. PATRIARHUL TEOCTIST

S-ar sugera faptul că prelatul Teoctist Arăpașu ar fi avut în această direcție vechi state de serviciu, de vreme ce încă Sinodul de la sfârșitul anului 1946 invocase un asemenea argument decăzându-l din treaptă, selectarea pentru plecarea la Moscova și supusa permanentă conlucrare cu Justinian  le povestește singur, este împins de aici dar refuzat de dincolo când ar fi trebuit să preia conducerea episcopiei din America și, tot în legătură cu o nedorită propagandă în Statele Unite, atunci când apar note informative demascatoare între Antonie Plămădeală și Bartolomeu Anania, șeful guvernamental al Departamentului Cultelor, Dogaru, le cere acestora „să nu afle Teoctist” – care era în acea vreme doar mitropolit la Iași, nu întâistătător al bisericii, lăsând a se înțelege că va face el informarea pe altă cale. Deci, și în acest caz apare posibilitatea unor funcții oculte deținute de Teoctist, ceea ce îi justifică perseverența de a crea confuzie între concepte: „Salvarea funcțiilor prin slujirea guvernării comuniste” nu este totuna cu „salvarea credinței de această guvernare atee”.

În plus, saltul psihologic de la smerenia din fața acuzațiilor suportate după 1989 la trufia de a-și încerca puterile în Stat și-n societatea românească văzând cât de sfânt îl poate face pe Justinian Marina, este un  proces de distorsiune psihologică petrecut cu mai multe persoane deținătoare de funcții și înainte și după așa zisa „revoluție”. Acestea, întâi s-au temut, apoi au văzut că le merge și au sfidat ne mai ținând seama de nimic, ajungând a fi, pe față, niște oameni care, ducând o politică strâmbă prin care domină, încep să se și laude cu ea. Din punctul de vedere al carierismului lor, îi putem chiar înțelege. Dar nu le putem permite să mintă și, mai ales, să formeze alte generații, așa cum în lumea clericală s-a procedat cu unii ierarhi mai tineri angajându-i pe calea aceleiași minciuni istorice nocivă pentru Biserică și Credință.

Despre  aceștia vom vedea mai jos; despre Teoctist Arăpașu putem spune că, una peste alta, este un caz linear, de om care și-a ales o anumită direcție de a face carieră și a rămas consecvent pe servituțile pe care și le-a asumat întru aceasta, poate ajungând până la urmă chiar să se mintă pe sine însuși și să și le considere rincipia, sau țel prin care are de tras și foloase personale. Asta explică faptul că, față de preamărirea mentorului său și a încăpățânării de a convinge că pe calea aceea nu se distrusese sfințenia Bisericii, ci se salvaseră aparențele ei, nu mai conta pentru el existența unui Grup Sinodal de Rezistență. Acest adevăr nu trebuia să se afirme, ba chiar îl deranja și îi trezea amintiri neplăcute.

9. MITROPOLITUL ANTONIE

Mai semnificativ pentru alte generații este cazul lui Leonida-Antonie Plămădeală care este cu evidență un alt fel de produs, al unor inginerii securiste mai subtile, dar destul de specifice mediului, de vreme ce, în nu mai mult de un deceniu, din arestat, condamnat la 7 ani și deținut mai puțin, devine om de mare încredere, ajutat cu înalte studii, propulsat concomitent în tot mai înalte funcții și, mai ales, cu o perspectivă de ascensiune rapidă în relațiile internaționale și de decizie, ceea ce incumbă un angajament total de aservire. Desigur că e vorba și de merite personale, dar nu neapărat cele scriitoricești, așa cum s-ar încerca să se creadă.

L-am cunoscut când venea de la studii din Anglia pentru o funcție la Patriarhie și i-am publicat un roman „Trei ceasuri în iad”, construit cu observație psihologică și scris în manieră analitică tradițională, pe un subiect banalizat de autorii sovietici prin personaje luate dintre gauleiterii Gestapoului. Era vorba de un transplant de memorie la care, din câte-mi amintesc, nu am remarcat a avea nuanțe sau aluzii de frondă anticomunistă, cum s-a încercat a se interpreta mai târziu. Apoi, n-a mai scris beletristică, dedicându-se unor studii de istorie bisericească ce l-au ajutat în poziția de episcop și mitropolit și a devenit la un moment dat formatorul și decidentul absolut al trimiterii preoților în străinătate. Zic „absolut”, dacă nu cumva, la modul ocult ca și Teoctist, avea și el „legăturile superioare”. Fiindcă, în această diversiune, concluzia mea este că nu poate fi vorba de o singura generație, ci de o tradiție a fățărniciei transmisă între generații.

Și Antonie Plămădeală s-a purtat cu mine cu foarte multă curtoazie, nu doar în perioada când îl publicam, ci și după 1989, în cuvinte sau scrisori laudative despre rudele și înaintașii mei, despre Fundația pe care o făcusem, despre recunoașterea martiriului lor, fapt pentru care am citat asemenea scrisori în „Cartea Episcopilor Cruciați”. Pentru ca zece ani mai târziu, contrar celor spuse mie cu venerație, să vină cu memorii formulate ca pe vremea când demasca dușmanii socialismului victorios: „… fiul episcopului Grigorie Leu al Hușilor, Vasile Leu care se pretindea episcop facut undeva, pe la Viena de nu știu cine… Adevarul era ca era numai preot, dar era un „șmecheraș”…  Se simte aici, înfară de bâlbâiala vârstei cu beteșug mintal, contrapropaganda tarzie, la alta generatie de preoti „pregatiti” la școli, precum cea de mai târziu de la Sibiu, pentru propaganda in strainatate doar a lui Justinian; adică punându-l pe acesta în continuitatea unor ierarhii mai vechi, dar denigrând traditia marilor prelați pe care i-a avut România Mare și a celor care i-au continuat opunându-se comunismului. Asta era politica in 1970 cand a venit Plamadeala la secretariatul Sinodului și dirijarea treburilor externe ale bisericii.

Ca argument strict avocățesc de Consistoriu, îmi tot repetase și Teoctist această idee: Se credea (sau se spera) că nu există act de învrednicire semnat de trei arhierei. Cu asta, îl scoteau din istorie ascunzând faptul că, înainte de hirotonisire, Vasile Leu a fost ales în adunarea de la Salzburg a reprezentanților multor biserici românești din exil și cu girul oficial al Consiliului Ecumenic ca episcop votat de ei si propus spre hirotonisire. Era, bine-nțeles, politica statului socialist și ateu să conteste hirotonisirea sau  pe hirotonisitorii unui ierarh opozant și transfug;  politică pe care o puneau în practică angajații Patriarhului Roșu. Dar asta n-a împiedicat ca Vasile-Victor Leu să-și construiască o operă Hristic-misionară pe care nu i-o poate contesta nimeni, fiindcă ea se numără în parohii, în deschiderea sau redeschiderea și reanimarea unor biserici, în creșterea enormă a numărului de enoriași luați în evidență spre a fi întăriți sufletește în bejenia lor, în construcția pe unde radio a Bisericii din Eter întrunind toți dreptcredincioșii ortodoxiei române. Și, în ultimă instanță, ceea ce nu puteau ei contrazice cu nimic, deoarece era chiar obiectul procesului prin care l-au condamnat la moarte: Crearea în emigrația română a unui curent puternic de apărare a Bisericii  Naționale și transmiterea către cei din țară a curajului acestora de a rezista în fața comunismului ateu.  Numai faptul pe care l-am pomenit: că, în acea vreme, sute de mii de ascultători clandestini din țară se salutau discret, ca-ntr-o formulă de recunoaștere, cu mesajul lansat de el la sfârșitul predicilor transmise prin radio : „Ferște-ne Doamne de Sovrompatriarhie” și este un argument de rușinare a încăpățânării potrivnice cu care Plămădeală vrea să-l minimalizeze pe acest martir.

Și nu-l minimalizează cu convingere; ci așa, în trecere: „șmecheraș” – ca să facă pe plac celor cărora li s-a vândut până a le cere grade militare, cum divulgă Mircea Dinescu pornind de la Arhivele Securității… Dar oare mai conteză întrebarea daca cei trei ierarhi ce l-au învrednicit pe Victor-Vasile Leu aducându-l între ei, aveau dreptul, sau harul, sau condițiile să facă asta?!… Păi, atunci, am avea mai degrabă dreptul să-i contestăm pe cei hirotonisiți de Plămădeală care, categoric, și-a obținut rangul politicește și polițienește, iar nu duhovnicește cum consfințesc canoanele!… Malefică inteligență aservită propagandei pe care s-a angajat s-o facă în Sovrompatriarhia căreia i s-a vândut  spre a-și realiza dorita dar și meritata carieră, el o ține una și bună cu incertitudinea canonică a hirotonisitorilor.

Plămădeală era, însă, un om inteligent și chiar un scriitor cu nuanțe: A găsit un diminutiv care să facă și plăcere patronilor săi, dar nici să nu-l supere prea rău pe Dumnezeu. Ca dovadă că vreme de zece ani mi-a făcut curte scriindu-mi scrisori gingașe și flatând memoria rudelor mele, dar după ce l-a pedepsit Dumnezeu de a damblagit și s-a sclerozat, formula folosită la modul carierist în vechiu regim, i-a revenit pe buze. Nu pot decât să-i înțeleg starea precară a ramolismentului și să spun: ”Iartă-l Doamne, că n-a știut ce face!”. Pentru că, altfel, dacă te pretinzi om de litere, cauți un termen temeinic pentru a caracteriza pe cineva. Cum poate fi „șmecheraș”, un om care, evident lucru, a riscat fugind în străinătate la porunca sinodală, a salvat zeci de biserici de infiltrarea kagebiștilor și i-a înfrățit pe emigranții dezbinați, a fost sprijin pentru cei din țară prin predici transmise în eter, a devenit periculos Moscovei pana la a fi rapit de Beria, a avut un proces de condamnare la moarte în care s-a comportat cu o demnitate exemplară?!…

Plămădeală nu era un scriitor prost ca să amestece într-un asemenea hal termenii. Era numai un foarte inteligent prelat vândut, rămas cu obsesiile obligațiilor față de superiorii comuniști care-i acordaseră încrederea de a-l face un fel de rector la Sibiu pentru reciclarea preoților în slujba ceaușismului. Stați de vorbă cu cei care au trecut pe acolo intrând în contact cu subtilitățile acestei minți inteligente și vă veți da seama că am dreptate vorbind despre sclerozarea sa în afirmația respectivă.  Ca să închei glumeț, ne luând în serios rătăcirile unui om care rămâne, totuși, pe un raft de bibliotecă, ar trebui să spun că, atunci când se va confirma ce a divulgat Mircea Dinescu despre veleitatea lui Antonie Plămădeală de a fi făcut general de securitate, vom putea vorbi și despre invidia lui față de gradul militar al arhiepiscopului Vasile-Victor Leu, pe care generalul Rădescu, chiar dacă era vorba de drepturi limitate prin exil, îl numise general în Armata Atlanticului, tocmai pentru a-i pune la dispoziție un Serviciu Religios militar care să oficieze slujbele Bisericii din Eter.

Cât despre această BISERICĂ DIN ETER ca fenomen spiritual de întrunire într-o unică  Biserică Mamă a tuturor dreptcredincioșilor ortodocși români, chiar dacă o pomenim și în malițioasa glumă de mai sus, eu îmi exprim aici tot Crezul în legătură cu ea. Pentru că, purtătoare de cuvinte fiind, undele radio s-au dovedit în acele vremuri de restriște a afla prin Duh Sfânt puterea de a purta CUVÂNTUL.

 Corneliu LEU

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…